Good bye, Lenin? (de Alina Mungiu-Pippidi)

Un sondaj a stabilit recent ca romanii considera drept cel mai reprezentativ monument al tarii Casa Poporului, care s-a detasat net fata de Bran sau Peles, ori manastirile din nordul Moldovei. O lucrare a unui antropolog compara recent trei obiective ale „turismului mostenirii comuniste”: Zidul Berlinului, Casa Poporului si parcul statuilor comuniste din Budapesta. Dintre acestea, doar Casa Poporului nu este in primul rand muzeu, ci un imobil functional, cu multiple utilitati.

Daca vizitele la Zid (a mai ramas un kilometru din cei peste 40 de altadata, si acesta pictat de artisti pe toate colturile) sau la parcul cu Lenini din afara Budapestei sunt expeditii in trecut si in marginal, o vizita la Casa Poporului te duce in centrul unei mentalitati prezente, de a carei disparitie istorica nu suntem catusi de putin siguri. Exista trei modalitati prin care putem judeca cat de comunizata/decomunizata este o societate postcomunista.

Prima este sa evaluam situatia actuala a institutiilor comunismului: proprietatea de stat, regimul institutiilor candva de represiune, ca serviciile secrete sau politia. Din aceasta perspectiva nu mi se pare ca suntem in urma altor tari din Europa de Est, minus Germania de Est: mostenirea institutionala comunista a fost aproape demantelata, desi problemele lasate in urma (cum ar fi conflictele asupra proprietatii funciare) sunt inca serioase.

A doua este sa urmarim destinele comunistilor, adica ale personajelor care aveau putere sub comunism. Aici situatia este mai variata intre tarile foste comuniste, desi peste tot gasesti fosti comunisti cu mare succes in politica sau afaceri. Tristetea in Romania este mai ales la intelectuali, pentru ca nicaieri recrutarea intelectualilor nu fusese asa de profunda. In Universitatea din Ljubljana (capitala care are presedintia europeana!) 6 la suta din profesori fusesera membri de partid in Iugoslavia.

In Universitatea din Bucuresti, cifra era de aproape suta la suta. Universitatile si Academia, desi au primit si nemembri de partid dupa 1990, au ramas, ca atare, printre cele mai marcate de asemenea prezente, iar daca intra vreun fost disident inauntru e numai daca bate palma cu vechiul regim. In sfarsit, a treia cale este sa apreciezi valorile respectivei societati, nu numai in sondaje, ci si in comportamentul oamenilor sau in tratamentul trecutului, cum reiese el din politicile simbolice, reintegrarea urbana a spatiilor, nostalgia dupa regimul comunist sau comunistalgia.

Adevarat, nimeni nu vinde pe strazile Bucurestiului, ca in unele magazine din Berlin, biscuiti tari, sardele albaneze, caschete militare sau cravate de pionier. Dar asta doar pentru ca nu am castigat inca batalia cu fostii comunisti ca sa ne putem permite sa radem cu V.I. Lenin. Nici turul orasului in Trabanturi nu il vad replicat la noi, ca prea mai exista multe Dacii de pe vremea aceea pentru a plai cineva sa inchirieze una doar ca sa se distreze.

Nu au mai ramas statui ale marilor figuri comuniste, precum Marx si Engels, care troneaza, desi anonimi, in Alexanderplatz, spre deliciul turistilor asiatici, care se fotografiaza de zor cu ei, desi nu le e clar cine sunt. si, cu toate astea, la Berlin, unde comunistii sunt oficial asociati la guvernarea orasului impreuna cu social-democratii, simti mai putin comunismul ca la Bucuresti. Transformarea Berlinului, oras in care la discoteca tinerii danseaza printre statui de mineri cu ciocanul in mana, dar decapitate in 1989, a fost un efort colectiv de imaginatie.

Desi s-au intors ca alesi ai nostalgicilor, comunistii au fost eradicati din aparatul de stat. Un student care devine adult in Germania de azi nu are ca profesor nici un fost colaborator, universitatile germane fiind integral epurate. Noi, nefiind ocupati de Vest, am avansat pe drumul decomunizarii, cu accentele false de rigoare, cu domnii Iliescu si compania. Ei au fost gata sa sacrifice vechile institutii de la un moment incolo, dar nu si oamenii sau simbolurile necesare supravietuirii acestora.

Casa Poporului, cu iarba ei sporadica si prost taiata, ca un etern reminder ca sub comunism nici macar iarba nu reuseam sa crestem ca lumea, persista ca un fel de cicatrice simbolica pe fata orasului. Echivalentul ei l-am vazut demolat la Berlin in chiar ultimele luni. Era vizavi de universitatea mea, care, desi e noua, are ca sediu fostul guvern est-german (si pentru vreo doi ani si al Germaniei reunite, biblioteca noastra compartimentata a fost candva giganticul birou al lui Honecker, apoi Schröder).

Gratie acestui plasament, am vazut de vara trecuta cum fostul palat al Republicii DDR incepe, in urma unei decizii populare, sa fie demolat. Intai s-au dus acoperisul si ferestrele, pe urma fatadele, iar acum a ramas doar scheletul de azbest cu resturi de beton. Comunistii, desigur, au protestat la aceasta „barbarie”, dar Domul Berlinului (cu cripta Hohenzollernilor) rasarea zilnic mai maret si mai triumfator din spatele ruinei honeckeriene.

De sub constructia ruinata au iesit urmele palatului regilor Prusiei, a carui fatada va fi refacuta. Turistii pot vizita intregul proces (demolarea si reconstructia, minutios documentata prin fotografii si inscriptii). In decembrie totul a fost ocupat de un Luna Park gigantic, in care copiii se dadeau in carusel si adultii beau vin fiert. In ianuarie am vazut o vulpe care traversase Unter den Linden si adulmeca cu prudenta printre ruine.

Era inconfundabila, pentru ca in Berlin nu sunt caini de pripas. Mi-am dat seama atunci ca locul fusese definitiv exorcizat si ca am asistat, ca martor privilegiat, la o minune. Minunile sunt rar singulare in Europa de Est, unde totul difuzeaza pana la urma, si, ca atare, eu nu imi pierd speranta sa ma dau intr-o zi in leagan pe Dealul Arsenalului, unde e azi Casa Poporului.