Graitorul pedagogic (de Valeriu Gherghel)

Noi, profesorii, ne aflam, precum personajul unui prestigios filosof, in mijlocul unei selve intunecoase: buha striga nelinistitor, risii isi ling buzele sangvinolente, vipera sisiie insinuant; si trebuie cumva sa iesim la un liman. Cum oare? Din pacate, de ani multi si nu prea buni, discutam cu foc despre renovarea invatamintului. In ultima saptamina, am vizionat nu mai putin de sapte emisiuni televizate, extrem de aprinse, dedicate chestiunii educative.

Am citit nu mai putin de o duzina de articole in presa scrisa. Vorbaria e in toi, patimile dau in clocot, ochii lucesc pe ecran sinistru, caninii opalescenti sticlesc feroce, dar invatamintul romanesc ramine o imagine fidela a haosului si neputintei. Fiecare graitor pedagogic detine un program de reforme complet si desavirsit si nu e om cu limba intre molari care sa nu fi intrezarit solutia mintuitoare.

Unul cere introducerea examenului de admitere la Universitate, altul vizeaza eradicarea coruptiei din invatamint, in fine, al treilea promoveaza concurenta scrisnita intre colegii, facultati si chiar sectii ale aceleiasi facultati (ca la Universitatea „Al.I. Cuza”). Toti sint foarte competenti in discursuri si „proiecte” educativ-manageriale, nimeni, in schimb, nu e competent la catedra. Doar asa se explica nivelul scazut al cunostintelor unui elev din clasa a XII-a sau al studentilor din anul IV (cei care nu au fost cuprinsi in „sistemul Bologna”).

Am mai vorbit despre asta. Adevarul „docimologic” nu e citusi de putin amuzant, ci intristator de-a binelea. Stupefiant! Mereu ma lovesc de cite o surpriza naucitoare. Elevii nu stiu mare lucru. Profesorii nostri, la fel. De ce ar sti ei mai multe? Zi de zi, noapte de noapte, crepuscul de crepuscul, vorbim vorbe. Compunem compuneri. Proiectam proiecte. Ne incalzim in discutii sterile pentru a degera mai apoi (in mormint!).

Intr-un final metafizic, dar nu si apoteotic, profesorul Andrei Marga de la Cluj ii critica pe toti, magnanim (a se cerceta numarul de ieri al „Ziarului de Iasi”, pagina 8A), si spune ca proiectul lui a fost cel mai bun dintre toate proiectele posibile (precum lumea ginditorului german Leibniz). Daca l-am fi urmat cu sfintenie, Romania ar fi reformat invatamintul inca din anul 2000, inaintea Europei, a galaxiilor, a gaurilor negre si a Universului intreg.

I-am fi invins, neindoios, in domeniul principiilor pedagogice, pina si pe martieni. Senzatia mea e ca ma aflu, de la o vreme, in haos si, poate, chiar acolo ne si situam fara osebire de rasa, sex sau religie. Nu mai am „catedra” si nici sef de catedra, am fost mutat subit, fara acordul meu, intr-un atoateprimitor departament (care se confunda in realitate cu insasi Facultatea de Filosofie), fac parte dintr-o Universitate cu determinatii tot mai vagi si cu o finalitate cvasi-nula.

Nimeni nu stie nimic precis, toata lumea vocifereaza si isi da cu presupusul, rectorul e inca nevalidat etc. Nimeni nu mai pricepe pe nimeni si nimic. Asta e pura situatiune: „Si-n aceasta saracie te inspira, cinta barde…”. Ne aflam, precum personajul unui prestigios filosof francez, in mijlocul unei selve intunecoase: buha striga nelinistitor, risii isi ling buzele sangvinolente, vipera sisiie insinuant; dar trebuie sa iesim cumva la un liman.

Cum oare? Raspunsul e unul singur si l-a dat, de mult, acelasi Descartes. Ezitarea ucide. Ratacirea sfirseste in gura incapatoare a lupului. Sa-l recitim pe Descartes asadar: „A doua mea maxima era de a fi cit mai nestramutat in actiunile mele… Imitam, in aceasta, pe calatorii care, vazind ca au pierdut drumul intr-o padure, nu trebuie sa rataceasca, ocolind cind intr-o parte, cind intr-alta, si cu atit mai putin sa se opreasca intr-un loc, ci sa mearga mereu inainte, cit mai drept cu putinta, in aceeasi directie, pe care sa nu o schimbe fara temeiuri puternice, chiar daca, la inceput, poate numai intimplarea i-a facut s-o aleaga”.

In opinia mea, invatamintul romanesc sufera deja de prea multe proiecte, de prea multe initiative democratice (nicidecum de lipsa lor). Numai cine nu a vrut nu a legiferat sau propus ceva in materie. Nimic nu e asezat. Totul e fluid. Nimic nu e sigur. Invatamintul se preface naprasnic. Ceea ce era valabil ieri nu mai e valabil astazi. Legea laudata unanim ieri este chiar legea catastrofala (si negata de toti) in momentul de fata.

Decit o suta de proiecte proaste, mai bine unul singur (prost si acela!). Solutia se gaseste, am impresia, in pagina filosofului. A venit vremea sa ne hotarim pentru o directie. Si sa o respectam, vorba lui Descartes, „nestramutat”. Eu unul m-am saturat de vorbe…

P.S. Versul lui Dante, citat de mine in cuprinsul articolului de saptamina trecuta, suna corect: „l’amor che move il sole e l’altre stelle”. Am fost neatent si grabit. Multumesc domnului Ovidiu Bisog pentru corectura.