ICR vs PCR

Războiul cultural continuă. După IICCMER și Arhivele Naționale, era în firea lucrurilor să fie decapitat de urgență ICR. De data aceasta are dreptate și Alina Mungiu: unde e urgența? Ce justifică graba suspectă a OUG 27/2012, compusă în cel mai sinistru stil stalinist?

Iată motivația, emanată din meandrele concretului, dar bine ancorată în sinergia faptelor: „necesitatea consolidării și amplificării, sub diferite forme, a relațiilor culturale cu comunitățile românești de peste hotare, în scopul păstrării și perpetuării identității naționale” și, halucinant, „luând în considerare faptul că neadoptarea măsurilor propuse prin prezenta ordonanță de urgență va duce la prelungirea efectelor profund negative ale unor stări de lucruri care tind să afecteze, cu titlu de permanență, sentimentul de apartenență la națiunea română a celor stabiliți, vremelnic, în alte state”.

Ce se ascunde sub termenii vagi „diferite forme”? Care sunt „efectele profund negative” ale nenumitelor „stări de lucruri”? A devenit ICR o amenințare la adresa identității naționale fiindcă e prea burghez și cosmopolit, sau chiar decadent? Fiindcă o promovează pe Ada Milea, nu pe Veta Biriș? Sau poate platforma de export a culturii române, antidotul percepției negative asupra nației în străinătate ar trebui să devină un megafon al Cântării României? Să înțelegem din motivarea ordonanței de urgență că ICR sapă de zor la identitatea națională a celor „stabiliți vremelnic” prin Italia și Spania și că, dacă nu se intervine rapid, procesul va fi ireversibil sau, în frumos limbaj de lemn, „afectat cu titlu de permanență”?

Alta pare să fie urgența liderilor USL, dacă stăm să-i ascultăm. Am citit așadar cu interes declarația aleșilor neamului în curs de deznaționalizare iceristică. Iată ce scriu senatorii Puiu Hașotti și Ilie Sârbu: „USL nu are intenţia de a înlocui apropiaţii fostei puteri cu alţi oameni politici ci, mai degrabă, de a deschide ICR spre instituţiile de cultură legitime din România”.

Cum adică „alți oameni politici”? Patapievici, Mihăieș, Tania Radu sunt oameni politici, sau măcar membri de partid? Care sunt instituțiile de cultură „legitime” din România față de care ICR s-a închis, împielițatul, cooperând doar cu cele ilegitime?

Nu suntem naivi: era de așteptat ca noua putere să-și instaleze acoliții. Ne-ar putea mira că acest lucru are caracter de urgență într-o țară a cărei monedă se prăbușește și unde nu am întrezărit încă o strategie economică, dacă nu am ști că moștenitorii PCR excelează în eficiență doar când vine vorba de epurări. Restaurația imposturii, începută cu Dumitrescu și Mang, a conflictelor de interese, ilustrată de Diaconu, a naționalismului desuet care se prefigurează la ICR, continuă implacabil.

Ceea ce e îngrijorător e duhul retrograd al ofensivei culturale. Se dezgroapă ura împotriva intelectualilor de dreapta, a elitelor universitare autentice. Se reactivează discursul naționalist din anii ’90, care ne-a ținut departe de Europa și a cantonat cultura română în provincialism folcloric. În scurtă vreme vor reveni probabil în prim plan și figurile obosite ale propagandei comuniste, că tot a fost instalat Păunescu în panteonul statuar al capitalei.

Citeste tot articolul si comenteaza pe Contributors.ro