In al 9-lea cer. Festivalul lui Enescu ziua a 7-a

Disclaimer: nu suntem critici muzicali, muzicologi sau muzicieni, nu avem nici o obligație, nu ne asumăm nici un rol, nu suntem elevi, nici liceeni, nu ținem minte ce putem găsi în cinci minute pe net. Expunem păreri sincere și subiective despre spectacole. Vă mai rugăm o dată ca pentru articole de specialitate să vizitați paginile de specialitate. O veste bună pentru cei care nu pot fi în sală: se transmit foarte multe din concerte la radio live.

Ateneu, recitaluri și concerte camerale Händel Goes Wild – Improvizații pe teme de Händel, Ansamblul L’Arpeggiata cu Christina Pluhar dirijor și teorbă, soliști Philippe Jarouski – contratenor, Celine Scheen – soprană, Gianluigi Trovesi – clarinet

A fost surprinzător, Händel în impovizații de jazz, interpretat pe instrumente de epocă. Poate o parte din spectatori dorea altceva, de exemplu ca ariile soliștilor, în special ariile contratenorului, să fie cele energice, poate au fost neplăcut surprinși că Händel era „improvizat” și pe de-asupra și jazz. Pentru mine, după starea de bouche-bée de la început, concertul a fost o revelație. Jarousski dar și soprana, au strălucit, am remarcat clarinetistul, chiar jazzman. Am remarcat și percuția, și pianul, însă ce a fost cu adevărat fabulos a fost că instrumentele de epocă, cu sonoritățile lor unice, au cântat jazz de fapt. O mare emoție să-l văd pe Philippe Jarousski și să-i aud vocea strălucitoare. Un concert de păstrat în inimă.

Sala Palatului Mari orchestre ale lumii Al doilea concert al Pittsburgh Symphony Orchestra: Enescu – Uvertura de concert pe teme în caracter popular românesc în La major, op. 32, Dvořák – Concertul pentru vioară şi orchestră în la minor, op. 53, solistă Anne-Sophie Mutter, Mahler – Simfonia I în Re major

Enescu a sunat la început „amestecat”, instrumentiștii parcă nu s-au coordonat, sunt convinsă că Enescu e greu de cântat. Până la sfârșit însă s-au regăsit, a sunat. Dvořák cu Anne-Sophie Mutter, o minune, Suflet și energie, nu găsesc cuvinte și nu vreau să mai caut. Nu am rămas la Mahler, nu avem nimic cu Mahler însă am vrut să rămânem cu interpretarea Orchestrei naționale Radio a acestei simfonii, de acum doi sau trei ani – nu are nici o relevanță anul sau data, a rămas ce trebuie să rămână, ce am simțit atunci – la Casa Radio, nu cu tromboanele asurzitoare ale orchestrei americane. Am mai vrut să nu plec din sală la aplauze ca să nu întârzii la Ateneu, așa cum fac foarte mulți spectatori și îi înțeleg.

Ateneu, Concertele de la miezul nopții Les Musiciens du Louvre, dirijor Mark Minkovski, Mozart – Opera „Cosi fan tutte” în variantă de concert, Soliști: Fiordiligi – Ana Maria Labin (soprană), Dorabella – Serena Malfi (mezzosoprană), Guglielmo – Robert Gleadow (bariton), Ferrando – Anicio Zorzi Giustiniani (tenor), Don Alfonso – Jean-Sébastien Bou (bariton), Despina – Giulia Semenzato (soprană).

Am ținut să îi amintesc pe interpreți pentru că vocile lor au ridicat standardele mele în ce privește această operă. Tineri, frumoși, și-au jucat rolurile exact ca la operă, deși se aflau pe o scenă cu puține spații libere care să permită asta. Au interpretat fiecare scenă folosind ce aveau la dispoziție, bancheta dirijorului, balustradele celor două loji de pe scenă, chiar și unii instrumentiști au intrat în rolurile soliștilor. Au intrat din sală în scena finală, au cântat din spatele scenei, acustica Ateneului permite, se aude perfect de oriunde. Tinerețe, veselie, dinamism, multă mișcare și joc actoricesc, senzația a fost că suntem la operă, nu într-o sală de concerte. Într-o lojă, corul, am înțeles că erau români și acesta era examenul lor de admitere în Corul Filarmonicii, examen pe care sunt sigură că l-au trecut cu brio. Mark Minkovski este jovial, bonom, instrumentiștii cântă cu plăcere, simți legăturile umane care dau armonia acestui ansamblu. Ca un numitor comun al serii: ansamblurile, orchestrele, soliștii acestei seri, toți, au cântat cu o mare bucurie, publicul vede, aude și simte bucuria lor, este esențial pentru ca un spectacol să fie memorabil și nu doar bine cântat. A fost o (altă) zi memorabilă. Am plecat târziu în noapte de la Ateneu, fericită. Că exista Festivalul George Enescu, că am putut să cumpăr bilete și anul ăsta, că mă pot bucura de muzică. Am plecat într-al nouălea cer și pentru că în fiecare seară de Festival am certitudinea de vis împlinit. Mă uit la Mezzo și de câte ori văd acești mari instrumentiști, soliști, orchestre, dirijori, mă gândesc că poate nu îi voi asculta live niciodată…și o dată la doi ani, festivalul îmi îndeplinește dorințele. Festivalul, adică acei oameni minunați din spatele evenimentului care a pus România pe o hartă strălucitoare a muzicii.

FOTO: Festival Enescu