În cei 25 de ani de domnie Putin a văzut cum lumea se schimbă, dar el rămâne mereu acolo, scrie Rai News

La 31 decembrie 1999, Rusia era în război ca astăzi, nu cu Ucraina, ci cu independenții din Cecenia. În acea zi, Boris Elțîn, primul președinte al Federației după dizolvarea Uniunii Sovietice, și-a dat demisia. Era bolnav și imaginea sa era asociată cu problemele legate de alcoolism, scrie RaiNews.

Funcția interimară a fost preluată de omul pe care Elțîn îl indicase cu câteva luni în urmă ca șef al guvernului: Vladimir Putin, fost locotenent colonel al serviciului secret al URSS (KGB) și fost viceprimar al orașului Sankt-Petersburg, care făcuse rapid carieră în ultimii ani: șef de stat major al Kremlinului în 1997, în anul următor șef al FSB, agenția de informații secrete succesoare a KGB, pe 25 martie 1999 secretar al Consiliului de Securitate, iar pe 9 august a devenit, de fapt, prim-ministru.

Putin va fi confirmat cu 53% din voturi la alegerile prezidențiale din martie 2000, va câștiga conflictul cecen și în iulie va participa la primul său Summit G8, la Okinawa, în Japonia.

„Fotografia de familie” a acelui summit, văzută astăzi, pare să iasă din cărțile de istorie, să aparțină unei lumi îndepărtate și profund schimbate. Lăsându-l la o parte Putin, care 25 de ani mai târziu este încă la locul lui, ceea ce nu mai există, în primul rând, este tocmai formatul „G8”, abandonat după ocupația rusă a Crimeii: astăzi Rusia nu mai este admisă și vorbim doar despre G7.

Primul chip din stânga este cea a premierului italian de atunci, Giuliano Amato, la Palatul Chigi timp de numai două luni pentru un al doilea și ultim mandat: după demisia fostului premier, Massimo D’Alema, a condus un guvern susținut de un centru-stânga amplu, de la comuniștii lui Oliviero Diliberto până la creștin-democrații lui Clemente Mastella. Astăzi, Amato împlinește 86 de ani, ultima sa funcție a fost de șef al Curții Constituționale, până în 2022.

Putin, al treilea din stânga, se află între două figuri care au marcat ultima parte a secolului al XX-lea: premierul englez Tony Blair și președintele american Bill Clinton.

Blair, laburist, teoretician al „celei de-a treia căi” între socialism și conservatorism, va rămâne la Downing Street până în 2007, când steaua sa pălise din cauza participării sale la invadarea Irakului lui Saddam Hussein și din cauza criticilor din partea partidului său pentru politicile economice considerate prea conservatoare.

El este amintit, în mod paradoxal, și pentru că a jucat un rol important în extinderea Uniunii Europene, din care Londra va decide să iasă în 2016.

Clinton, democrat, se afla la finalul celui de-al doilea mandat și în câteva luni ar fi fost ales republicanul George W. Bush. În cei opt ani petrecuți la Casa Albă, a ieșit nevătămat dintr-o procedură de demitere, în urma scandalului sexual în care a fost implicată stagiara Monica Lewinsky și a favorizat o strângere de mână istorică între premierul israelian Yitzhak Rabin și liderul palestinian Yasser Arafat, într-un moment istoric în care o soluție la conflictul din Orientul Mijlociu părea foarte aproape. La orizontul orașului New York, în 2000, turnurile gemene de la World Trade Center încă rezistau, dar apoi au fost demolate de două avioane deturnate de militanții al-Qaeda, pe 11 septembrie 2001.

Continuând spre dreapta, alături de premierul japonez Yoshiro Mori îl găsim pe președintele de centru-dreapta al Franței, Jacques Chirac, amintit mai ales pentru lunga sa coabitare cu un prim-ministru socialist, Lionel Jospin, într-o epocă în care bipartidismul la Paris părea de nezdruncinat: dezlănțuit de ascensiunile paralele ale lui Emmanuel Macron și Marine Le Pen, astăzi este o amintire îndepărtată.

După Chirac, prim-ministrul canadian Jean Chrétien și cancelarul german Gerhard Schröder, social-democrat. Schröder însuși se va dovedi probabil cel mai bun prieten al lui Putin în această echipă: la sfârșitul mandatului său, în 2005, va semna acordul istoric pentru construcția gazoductului Nord-Stream, care a revenit pe prima pagină a ziarelor în 2022 din cauza sabotajului care l-a făcut inutil. La momentul învestirii lui Putin, Angela Merkel era liderul opoziției germane: va deveni cancelar în 2005 și va domina politica germană și europeană timp de 16 ani.

Ultimul în dreapta este un alt italian ilustru, Romano Prodi, acum în vârstă de 85 de ani și ieșit din politica activă de peste un deceniu. A participat la G8 de la Okinawa în calitate de președinte al Comisiei Europene. În acea vară a anului 2000, fiecare țară europeană încă mai gestiona propriile monede: lire italiene, mărci germane, franci francezi și așa mai departe.

Mandatul lui Prodi a fost cel care le-a văzut înlocuindu-le cu euro, începând cu 1 ianuarie 2022. Comisia Prodi a fost și cea care a realizat cea mai mare extindere simultană a Uniunii, care a trecut de la 15 la 25 de membri odată cu intrarea Ciprului, Republicii Cehe, Estoniei, Ungariei, Letoniei, Lituaniei, Maltei, Poloniei, Slovaciei și Sloveniei: trei țări făcuseră parte din Uniunea Sovietică, alte cinci fuseseră în Pactul de la Varșovia, alianța militară care în timpul Războiului Rece se opunea NATO occidental. Existau mari speranțe la acea vreme pentru o pacificare a întregului continent sub steagul UE, într-un proces care părea ireversibil. Secolul al XXI-lea va demonstra cât de greșite erau acele previziuni (Material realizat cu sprijinul Rador Radio România)