In-credibilul este la Festival Enescu 2019. Așa ceva n-ai mai văzut. Sfidarea ordinii cu Villazon. Violoncelul lui Kniazev, atins de grație și sudoare

Villazon ieri seară a cântat ce-a cântat și a simțit că-i ceva în neregulă cu spectatorii din spatele scenei-pianului. Și a făcut ceva incredibil: a mutat cu mâna lui scaunele și le-a pus lângă pian. Astfel, Zeul de pe scenă a dat semnul unor schimbări ce-au dăruit fericire Ateneului sobru. Alaltăieri s-a întămplat altceva. Kniazev n-a mișcat munții din loc, dar a oferit o lecție de fanatism pentru creație: sudoarea interpretărilor lui se rostogolea râuri-râuri pe violoncelul său. Aceste două scene trebuie să vi le povestesc. Există scene, momente pe care nu le judecă istoria sau criticii muzicali. Există scene pe care nu le văd și nu le simt decât aleșii ritualului impus de Festivalul Internațional George Enescu. Există emoție de Festival care dă lecții memorabile de omenesc. Monștrii sacri de pe scenă sunt oameni.

Scena întâi

Tenorul Villazon și pianista Matheson își cântau canțonetele populare spaniole de Falla. Și a venit și rândul melodiilor lui Mompou. După fiecare autor, Villazon și Matheson intrau, cântau, primeau aplauze, zâmbeau. Niște păpuși mecanice îmbrăcate-n catifea. Și aplauzele erau mai mult pentru faima lui Villazon, decât pentru prestația impecabilă de aseară. De Falla, Mompou, Obrados și ceilalți îi dădeau lui Villazon ocazia de etalare a virtuțiilor. Dar Ateneul oricât de infatuat este, vrea mai mult, vrea să-și devore idolul.

Villazon era superb. Mimică, amiciție, gesturile lui creau apropiere, dar nu scânteie. Publicul îl adora din interpretările sale, văzute la televizor, depe CD-uri, LP-uri, net, dar vroia să-l „mânânce de viu” în seara asta la Ateneu.

Să spunem că aseară la Ateneu un ac nu puteai arunca. Și scaunele de pe scenă, din spatele lui Villazon erau pline, rândurile dintre scaune, lojele erau arhipline. Se stătea în picioare.

Dar după Mompou scaunele încep să se miște.

Reflectorul bătea direct în ochi, sunetul era prost. Doi-trei spectatori în pauzele de-un minut ale lui Villazon se orientează. Găsesc un loc în sală doar să scape de tirania reflectorului. Apare un dictator mic în costum alb, organizator poruncitor: nu aveți voie să vă mișcați de pe scenă!

Villazon revine, cântă, ia iar pauză. Niște iepuri iar fug de pe strapontină.

Iar dictatorul-organizator îi urmărește pentru a le aminti regulile. O ultima canțonetă. Villazon își duce notele la cer. Din sală sună un telefon mobil. Villazon râde, dar nu era râsul lui. După pauză, cred că s-a cântat Carlos Guastavino.

Villazon vede sala acum cu alți ochi.

Artiștii văd ce se-ntâmplă în jurul lor. Dar ca să acționeze trebuie să-și sacrifice concentrarea. Unul dintre spectatorii de pe scenă s-a mutat cu scaunul în dreapta lui, sub cortină. Villazon se oprește din drumul spre scenă. Îi ia scaunul spectatoarei de sub cortină și-l așează pe scenă, lângă sine, spre stupoarea sălii.

La Alberto Nepomuceno, Villazon mută cu mâna lui scaunele celorlalți. Veniți, mai aproape de mine! Sufocați-mă!

Sigur, Villazon a simțit că partea aceea de plămân al serii sale este inertă, este fără viață. Și a stabilit armonia spectacolului, a restabilit ordinea. Strapontina așezată chiar lângă Villazon-Matheson vedea-auzea acum „pe viu”, incredibil.

Monstrul sacru era om și își atinsese adulatorii cu degetele lui. Nu se temea. A șters distanțele. Sala întreagă se amuza, era intrigată. Dar gestul lui Villazon a fost sfidarea ordinii. A fost apropierea firească.

Nu mă tem de nimic, mă aplaudați, veniți, suferiți cu mine la 2 centimetri de mine: reflectorul, muzica.

Rupeți orice barieră, asta înseamnă muzica. Și au curs florile. Și au curs aplauzele. Minute în șir. Și au fost bis-uri. Întâi, o bucată pe care doar un spectator din sală o știa. Apoi, iarăși, ceva ce juma de sală a recunoscut. Sala aplauda, striga în picioare. Villazon dar în seara asta pare că evită banalitatea. O ia demn spre culise încântat de sine.

În drumul retragerii, e întâmpinat însă de un spectator care-i dă niște garofițe. Simple. Nu liliac, nu trandafir roșu, nu buchete făcute special de organizatori.

Niște garofițe de toamnă timpurie. Dar darul era făcut cu infinită teamă. Villazon îl ia pe om în brațe efectiv. Este abia acum copleșit. Întoarcerea lui Villazon a aruncat Ateneul în aer. Delir. Spectatorii prind curaj: Cucaracha! Villazon rostește timid acum: cânt ceva similar. Villazon deja nu se mai vedea. Frenetici spectatorii îl înconjuraseră. Orice graniță se topise. Unde-i dictatorul să spună: ordine?

Ateneul este tot într-o dezordine! Acum Villazon a fost divinizat, publicul l-a devorat. Deci, “Cielito lindo”:

Scena a doua:

Cu o seară înainte, tot pe scena Ateneului a fost Kniazev la violoncel și Mangova la pian. Au cântat sobru, distant, profesionist. Enescu Sonata for cello and piano no. 1 in F minor op. 26 no. 1, Brahms Cello Sonata no. 2 in F major op. 99, Franck Sonata for violin and piano in A major (arr. for cello and piano). Dar aici altceva a trădat ordinea, felul în care admirăm valoarea. Ceva discret, ceva unic. A trecut Enescu. A venit Brahms. Și pe la jumătatea lui Brahms, violoncelul lui Kniazev era plin de apă. Transpirase violoncelul?

Nu-mi spuneți că ascultați cu ochii închiși muzica și nu vedeți nimic din detaliile unui concert. Eu recunosc. Am fost lângă Ateneu, în transmisiunea live din Piață. Și vedeam ceva incredibil.

Degetele fără astâmpăr pe violoncel și sudoarea fără oprire. Violoncelul nu avea o clipă de liniște. Degetele apăsau pănâ la sânge pe arcuș și coarde. Peste el, șiroaie. Patimă era asta. Să cânți cu așa pasiune încât fizic să fie dureros pentru spectator, eu așa ceva niciodată n-am văzut. Franck Sonata for violin and piano? Nu, nu. Era Sonata lui Kniazev. Kniazev ieșise din propriile limite, nici el nu se mai simțea.

Kniazev celebra cântatul, ciocănea absolutul. Da, absolutul, ceva ce ne depășește simțurile, puterea de înțelegere, logica zilnică.

Sudoarea absolutului uda placa de lemn a violoncelului. Violoncelul acela cântat dureros era poarta spectatorului către lumi nebănuite.

Da, Kniazev și violoncelul lui, da, Villazon și sfidarea ordinii, da astea sunt scene care te fanatizează. Scene care-ți acordă rarul privilegiu de a intra în starea de grație a creației. Nu se întâmplă oricând și oricum. Trebuie însă să trăiești durata lungă. ce-i aia? Așteptarea Celuilalt, Căutarea de sine, observația a ce ți se-ntâmplă pe lumea asta. Să simți ce-i miracolul și să nu te rupi în figuri, să nu-l confunzi cu senzaționalismu fiecărei zile.

Festivalul Internațional George Enescu continuă. CLICK, Iată programul.

ROLANDO VILLAZÓN tenor CARRIE-ANN MATHESON piano de Falla Siete canciones populares españolas (El paño moruno; Seguidilla murciana; Asturiana; Jota; Nana; Canción; Polo) Federico Mompou Neu from Quatre mélodies Federico Mompou Damunt de tu només les flors from „Combat del somni” Fernando Obradors Canciones clásicas españolas (La mi sola, Laureola; Al amor; ¿Corazón, porqué pasáis?; Con amores, la mi madre; Del cabello más sutil; Chiquitita la novia – Coplas de Curro Dulce) Silvestre Revueltas Cinco canciones para niños (Caballito – Antonio de Trueba; El lagarto y la lagarta; Canción tonta; Canción de cuna; Las cinco horas) Carlos Guastavino Las nubes (Jardín antiguo; Deseo; Alegría de la soledad) Alberto Ginastera Canción del árbol del olvido op. 3 no. 1 Alberto Nepomuceno Coração triste op. 18 no. 1 Luis Antonio Calvo Gitana

ALEXANDER KNIAZEV cello PLAMENA MANGOVA piano Enescu Sonata for cello and piano no. 1 in F minor op. 26 no. 1 Brahms Cello Sonata no. 2 in F major op. 99 Franck Sonata for violin and piano in A major (arr. for cello and piano)