Inflația: ce este și cum poate fi combătută?

Un termen economic des folosit în ultimul timp în discursul public din România este „inflația”. În perioada comunistă, cuvântul era rar întâlnit în vorbirea curentă, deoarece fenomenul era ascuns: prețurile erau fixate de stat și menținute nemodificate o lungă perioadă de timp.

Dezechilibrul între cerere (mai mare) și ofertă (mai mică) s-a manifestat mai degrabă prin dispariția bunurilor din magazine, cozi, cartele etc., decât prin creșterea prețurilor, adică inflație. Altfel spus, în economia planificată, prețurile erau mici, dar magazinele erau goale. Cuvântul a fost folosit totuși de propaganda comunistă, cu referire însă exclusiv la capitalism, căruia îi erau atribuite toate racilele economico-sociale ale lumii: inflație, șomaj, greve etc. După căderea comunismului, dezechilibrul între cerere și ofertă s-a menținut și amplificat din cauza dezorganizării aparatului de producție comunist și politicilor populiste duse de autorități. Prețurile au fost însă liberalizate și, prin urmare, au crescut foarte rapid, ceea ce a stupefiat populația, care a constatat că, în economia de piață, magazinele sunt pline, dar prețurile, mari. La rândul lor, politicienii au descoperit că pot câștiga alegerile cu promisiunea că vor reduce inflația, chiar dacă, după aceea, nu se vor ține de cuvânt și vor pierde, eventual, puterea. Ca urmare, despre inflație a început să se vorbească și să se scrie foarte mult, adesea în necunoștință de cauză și cu evidente accente remanente din propaganda comunistă. Se pune, de aceea, problema ce este inflația, de ce este necesară combaterea acesteia și cum poate fi făcut acest lucru?

Inflația este creșterea generalizată a prețurilor într-o anumită perioadă de timp. Acest fenomen este, de regulă, unul macroeconomic, în sensul că se manifestă prin creșterea tuturor prețurilor sau creșterea costului vieții. Însă, inflația poate fi, de asemenea, un fenomen mai limitat la anumite bunuri sau servicii, cum ar fi, de exemplu, alimentele, combustibilii, transporturile, reparațiile etc. Indiferent de amploare, inflația este scumpirea unui eșantion relevant de bunuri și/sau servicii, într-o anumită perioadă, de regulă, un an.

1. Măsurarea inflației

Costul vieții consumatorilor depinde de prețurile nenumăratelor bunuri și servicii pe care le cumpără în mod obișnuit, precum și de ponderea acestor articole în bugetul familiei. Pentru a măsura costul vieții consumatorului mediu, institutele de statistică și alte agenții specializate, guvernamentale și neguvernamentale, efectuează anchete și sondaje în rândul populației, colectează date despre prețuri în magazine și online cu ajutorul instrumentelor de extragere automată de date de pe web (web-scraping), a cititoarelor de coduri de bare etc. Scopul acestor investigații este identificarea unui „coș” de bunuri și servicii achiziționate în mod obișnuit de către consumatori și observarea evoluției în timp a prețului total al acestor articole. (În România, principalele componente ale coșului de consum sunt bunurile alimentare, nealimentare și serviciile). Prețul coșului, calculat la un moment dat și exprimat sub forma unui indice de creștere față de un an de bază, se numește „indicele prețurilor de consum” (IPC). Modificarea IPC într-o anumită perioadă, exprimată procentual, este „rata inflației prețurilor bunurilor de consum” – cea mai utilizată măsură a inflației. (De exemplu, dacă IPC la 31 decembrie 2021 este 100, iar IPC la 31 decembrie 2022 este 116,37%, rata inflației în perioada respectivă este 16,37%).

Tendințele subiacente și persistente ale inflației se exprimă cu ajutorul „indicelui creșterii prețurilor bunurilor de consum de bază” (Core Consumer Price Index Growth, Core Consumer Inflation). Acesta exprimă modificarea tuturor prețurilor bunurilor și serviciilor, mai puțin alimentele și energia. „Inflația de bază” (Core Inflation) este folosită, de asemenea, în deciziile de politică monetară. (În România, se calculează două rate ale inflației de bază: CORE1 – din care se exclud prețurile administrate și CORE2 – din care se exclud în plus prețurile foarte volatile, cum ar fi cele ale fructelor și legumelor proaspete, ouălor și combustibililor). Calculul unei rate generale a inflației – valabilă la nivelul întregii țări, nu doar pentru consumatori – necesită un indice mai cuprinzător, cum ar fi, de exemplu, „deflatorulPIB”. Acesta se calculează ca raport între PIB-ul nominal și PIB-ul real și este o măsură a variației prețurilor tuturor bunurilor și serviciilor produse într-o țară, într-o anumită perioadă, de regulă, un an.

Coșul pe baza căruia se calculează IPC se menține în mare măsură nemodificat, pentru a permite comparații în timp, însă este ajustat ocazional, ca urmare a evoluției modelelor de consum; de exemplu, pentru a include în coș bunuri noi, de înaltă tehnologie, ori a înlocui articolele demodate, care nu se mai cumpără pe scară largă. Deoarece exprimă modul în care evoluează în timp prețul mediu al tuturor bunurilor și serviciilor produse în economie, conținutul deflatorului PIB variază de la an la an și este, deci, mai actualizat decât coșul IPC, rămas în mare măsură fix. Pe de altă parte, deflatorul conține elemente neconsumabile (cum ar fi cheltuielile militare) și, deci, nu este o măsură prea bună a costului vieții.

2. Efectele inflației

În cazul în care venitul nominal al familiilor, care, în economiile moderne, se exprimă și se realizează în formă bănească, crește mai încet decât cresc prețurile, situația economică a populației se înrăutățește, deoarece aceasta își permite să cumpere mai puține bunuri și servicii. Cu alte cuvinte, puterea de cumpărare sau venitul real al populației – venitul nominal corectat în funcție de inflație – scade. Or, venitul real este un indicator cantitativ ce oferă informații cu privire la nivelului de trai (proxy indicator): când venitul real crește, nivelul de trai crește – și invers.

În realitate, prețurile se modifică în ritmuri diferite. Unele prețuri, cum sunt cele ale bunurilor de primă necesitate, se schimbă zilnic; altele, cum sunt salariile stabilite prin contracte (i. e. prețurile mâinii de lucru), se ajustează mult mai lent (sunt „rigide” – în limbaj economic). Într-un mediu inflaționist, creșterea neuniformă a prețurilor afectează în mod inegal puterea de cumpărare a consumatorilor, iar această eroziune diferențiată a veniturilor reale constituie principalul cost social al inflației.

Inflația distorsionează, de asemenea, puterea de cumpărare a persoanelor cu venituri fixe (pensionari, bursieri, creditori etc.). De exemplu, un pensionar a cărui pensie se mărește în fiecare an cu un procent fix de 5%, pierde o parte din puterea sa de cumpărare, dacă inflația anuală este mai mare de 5%. Pe de altă parte, un debitor, care a contractat un împrumut ipotecar cu o dobândă fixă de 5% pe an, beneficiază de o inflație anuală mai mare de 5%, deoarece rata dobânzii reală (rata nominală minus rata inflației) este negativă. Totul se petrece ca și cum creditorul l-ar plăti pe debitor pentru favoarea pe care acesta din urmă i-o face prin aceea că acceptă să primească împrumutul, ceea ce este, evident, aberant. Consecința este că, în viitor, creditorul nu va mai acorda, probabil, nimănui vreun credit. Cu alte cuvinte, dacă inflația nu este luată în considerare la stabilirea ratelor dobânzilor nominale, unii participanți la viața economică se îmbogățesc, iar alții sărăcesc, fără justă cauză, ceea ce dezorganizează procesul de creditare. Iar fără credit, viitorul unei economii contemporane este sumbru.

În cursul timpului, multe țări s-au confruntat cu o inflație ridicată și, în unele cazuri, cu „hiperinflație” de 1.000% sau mai mult pe an. În anul 2008, Zimbabwe, de exemplu, a cunoscut unul dintre cele mai grave cazuri de hiperinflație din istorie, cu o inflație anuală estimată la 500 de miliarde la sută. Niveluri atât de ridicate ale inflației au fost dezastruoase, iar țările respective au fost nevoite să ia măsuri politice dificile și dureroase pentru a readuce inflația la niveluri rezonabile, renunțând, uneori, la moneda națională, așa cum a făcut Zimbabwe.

Deși o inflație ridicată dăunează economiei, nici „deflația” sau scăderea prețurilor nu este mai prielnică. Dacă prețurile scad, consumatorii își întârzie cumpărăturile, anticipând că în viitor prețurile vor fi mai mici. Or, la nivelul de ansamblu al economiei, această expectativă implică mai puțină activitate economică, mai puține venituri obținute și distribuite de către producători și vânzători și o creștere economică mai redusă. Un exemplu de țară care, din cauza deflației, a cunoscut o lungă perioadă de stagnare economică, este Japonia. De aceea, în timpul crizei financiare mondiale din 2007-2008, principalele bănci centrale ale lumii au dus o politică de prevenire a deflației. Unul din motivele pentru care Sistemul Rezervelor Federale al SUA (Fed) și alte bănci centrale din întreaga lume au menținut ratele dobânzilor la un nivel scăzut o lungă perioadă de timp și au aplicat și alte politici monetare laxe a fost, într-adevăr, furnizarea unor lichidități suficiente sistemelor financiare aflate în criză.

În prezent, majoritatea economiștilor consideră că o inflație redusă, stabilă și – foarte important – predictibilă este benefică pentru economie. Dacă inflația este mică și previzibilă, este mai ușor ca rata inflației să fie luată în considerare în clauzele contractuale de ajustare a prețurilor și a ratelor dobânzilor, ceea ce atenuează amintitul impact distorsionant. Mai mult, știind că prețurile vor fi mai mari în viitor, consumatorii se vor strădui să-și devanseze cumpărăturile, ceea ce stimulează activitatea economică. De aceea, numeroase bănci centrale, printre care și Banca Națională a României, și-au stabilit ca principal obiectiv de politică monetară menținerea unei inflații scăzute și stabile – politică numită „țintirea inflației” (inflation targeting).

3. Cauzele inflației

Inflația ridicată și prelungită este adesea consecința unei politici monetare laxe. Dacă masa monetară crește prea mult în raport cu volumul tranzacțiilor efectuate în economie, valoarea unei unități monetare scade; altfel spus, puterea de cumpărare a monedei se reduce, iar prețurile cresc. Această relație dintre oferta de monedă și dimensiunea economiei este explicată pe larg de teoria cantitativă a monedei, care este una din cele mai vechi teorii economice.

Alte cauze ale inflației sunt variațiile ofertei și cererii. Șocurile pe partea ofertei perturbă producția (de exemplu, dezastrele naturale) sau majorează costurile (de exemplu, creșterea prețului petrolului) și, prin urmare, reduc oferta agregată, provocând „inflație prin costuri” (cost-push inflation). Impulsul pentru creșterea prețurilor este dat, deci, de întreruperea aprovizionării cu anumite bunuri și servicii. Un asemenea fenomen s-a produs în economia mondială în anul 2008, când a avut loc creșterea puternică a prețurilor alimentelor și combustibililor, fenomen transmis apoi rapid de la o țară la alta prin comerțul internațional. În prezent, o mare parte a inflației mondiale este provocată de tensiunile de pe piața internațională a materiilor prime și de dificultățile de aprovizionare – în condițiile puternicei relansări a economiei globale după eliminarea restricțiilor impuse de pandemie. De la începutul anului 2022, aceste dificultăți s-au accentuat semnificativ ca urmare a războiului din Ucraina și a reintroducerii măsurilor de izolare în unele regiuni din China. Spre deosebire de acestea, șocurile pe partea cererii, cum ar fi cele provocate de politica monetară expansionistă, prin care banca centrală reduce ratele dobânzilor, ori de politica fiscală expansionistă, prin care guvernul mărește cheltuielile publice, pot stimula temporar cererea agregată și creșterea economică. Dacă, totuși, această creștere a cererii depășește capacitatea de producție a economiei, presiunea exercitată asupra ofertei determină „inflație prin cerere” (demand-pull inflation). Politicile economice duse de autorități trebuie să realizeze, deci, un echilibru între creșterea cererii agregate și creșterea economică, fără a supraîncălzi economia și a provoca inflație.

Un rol important în producerea inflației joacă, de asemenea, anticipațiile. Dacă populația sau firmele se așteaptă că prețurile vor crește, aceste anticipații inflaționiste vor fi luate în considerare în negocierile salariale și în clauzele contractuale de ajustare a prețurilor (de exemplu, creșterea automată a chiriilor). Acest comportament determină, într-o anumită măsură, mărimea inflației din perioada următoare; executarea contractelor face ca salariile sau prețurile să se majoreze conform celor convenite de părți, iar anticipațiile devin în modul acesta realitate (self-fulfilling expectations). În măsura în care oamenii își bazează anticipațiile pe trecutul recent, inflația evoluează similar în cursul timpului, devenind „inflație inerțială”.

4. Combaterea inflației

Politicile dezinflaționiste, susceptibile să ducă la reducerea inflației, depind de cauzele acesteia. Astfel, dacă economia este supraîncălzită, este necesar ca banca centrală – a cărei principală sarcină este asigurarea stabilității prețurilor – să implementeze o politică monetară restrictivă, care să limiteze cererea agregată. Acest obiectiv este atins, de regulă, prin creșterea ratelor dobânzilor. Unele bănci centrale au optat, cu grade de succes diferite, pentru impunerea disciplinei monetare prin fixarea cursului de schimb, adică prin legarea valorii unității monetare naționale de o altă monedă și, deci, alinierea politicii monetare la politica altei țări. Cu toate că, în unele cazuri, rezultatele au fost remarcabile, dacă inflația este determinată de evoluțiile la nivel mondial, asemenea politici naționale se dovedesc ineficiente. De aceea, în 2008, când inflația s-a amplificat pe tot globul din cauza prețurilor ridicate la alimente și combustibili, multe țări au lăsat prețurile interne să reflecte prețurile mondiale. Alte țări au încercat să evite acest fenomen prin plafonarea sau fixarea administrativă a prețurilor interne la alimente și combustibili, însă asemenea măsuri determină, de regulă, creșterea cheltuielilor publice pentru acordarea subvențiilor menite să acopere pierderile înregistrate de producători și vânzători, cu tot ceea ce implică aceasta. Contrinua lectura si comenteaza peContributors.ro