INTERVIU Cosmin Marinescu, consilier prezidential: Aplicarea Codului fiscal ar putea incalca tocmai Codul fiscal

Consilierul prezidential pe probleme economice Cosmin Marinescu spune ca propunerea de Cod Fiscal retrimisa de presedintele Klaus Iohannis spre reexaminare „prevede, pe de o parte, necesitatea respectării țintei de deficit structural, iar pe de altă parte, prin măsurile introduse, conduce la abateri față de această țintă”. Intrebat intr-un interviu despre respingerea Codului Fiscal votat inclusiv in cvasi-unanimitate, Cosmin Marinescu spune ca prerogativa președintelui de a solicita reexaminarea legilor „nu este condiționată de cât de mare sau mică este majoritatea politică parlamentară”. Consilierul prezidential vorbeste si despre proiectul salarizarii unitare: „Cu impozite mici și cheltuieli mărite, așa cum prefigurează legea salarizării unitare, avem o nefastă combinație explozivă, mai ales în faza de expansiune economică”.

Citeste mai jos INTERVIUL INTEGRAL cu Cosmin Marinescu, Consilier prezidential pe probleme economice, profesor de economie în cadrul ASE Bucuresti

Rep: Să începem cu argumentele în baza cărora Administrația Prezidențială a considerat că se impune reexaminarea Codului Fiscal. De ce relaxarea fiscală introdusă prin acest Cod n-ar fi una sustenabilă?

Cosmin Marinescu: Așa cum am arătat în declarația de presă de la Palatul Cotroceni, atrag din nou atenția asupra ultimului articol al Codului fiscal, articolul 498, pe care, insist, nu știu câți l-au citit cu atenție: „În aplicarea prevederilor prezentului cod, Guvernul va asigura respectarea prevederilor referitoare la soldul structural anual al administraţiei publice prevăzute la art. 3 alin. (1) din Tratatul privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanţa în cadrul Uniunii Economice şi Monetare”.

Reamintesc, totodată, că acest tratat care a fost adoptat în 2012, prin votul unanim al Parlamentului României. Într-un asemenea cadru institutional cu putere de lege, România se angaja să atingă, începând cu 2015, ținta de deficit structural de 1% din PIB – celebrul MTO (Medium Term Objective).

Așadar, avem un Cod Fiscal care prevede, pe de o parte, necesitatea respectării țintei de deficit structural, iar pe de altă parte, prin măsurile introduse, conduce la abateri față de această țintă. Concluzia este una paradoxală: aplicarea Codului fiscal ar încălca tocmai Codul fiscal. În aceste condiții, este imperativă reexaminarea unei legi care, prin aplicare, își anulează propriile prevederi.

Această concluzie nu este o simplă opinie, ci este rezultatul unei analize riguroase, în baza datelor oficiale puse la dispoziția Administrației Prezidențiale de Ministerul Finanțelor Publice. Potrivit acestei analize, în baza datelor existente în acest moment, a reieșit că România nu va putea respecta, în 2016, angajamentele bugetare asumate, în contextul proiectării unui deficit final (în termeni ESA) de circa 2,5% din PIB, față de ținta de deficit ESA de 1,2% din PIB.

Însă nu doar Administrația Prezidențială a exprimat această poziție. Aceeași concluzie a fost exprimată inițial de Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional, precum și de Consiliul Fiscal și de alte evaluări, care au avertizat asupra abaterii de la obiectivele bugetare asumate. De fapt, Guvernul însuși recunoaște ratarea obiectivului bugetar pe termen mediu (MTO), fără să fi venit însă cu măsurile compensatorii necesare, așa cum obligă Legea responsabilității fiscal-bugetare.

Trebuie subliniat faptul că măsurile compensatorii ar trebui luate neapărat și în totalitate doar pe partea de cheltuieli, altfel chiar Codul aprobat ar trebui considerat incomplet, dacă pentru validitatea lui ar fi necesare noi măsuri fiscale, care să completeze Codul actual.

În opinia noastră, relaxarea fiscală este sustenabilă atunci când este bine pregătită, când este convergentă cu obiectivele fiscal-bugetare și când prezintă măsuri compensatorii realiste. Din păcate, în cazul Codului fiscal actual, niciuna din aceste condiții nu este întrunită.

În cele din urmă, necesitatea reexaminării decurge și dintr-o flagrantă lipsă de coerență: pe de o parte, potrivit documentelor oficiale, Guvernul se angajează să respecte „continuarea consolidării fiscale şi a traiectoriei de ajustare şi de menţinere în MTO” (vezi pagina 9 din Strategia Fiscal-bugetară 2015-2017, precum și pagina 20 şi Tabelul 5 din Programul de Convergenţă 2015-2018). Pe de altă parte, sunt promovate măsuri care orientează cadrul fiscal-bugetar într-o altă direcție decât obiectivele fundamentate și asumate pe termen mediu. Asemenea contradicții trebuie, firește, clarificate.

Rep: Dar Ministrul Finanțelor a declarat că va respecta condițiile Compactului fiscal, construind bugetul pentru anul 2016 în jurul unui deficit de 1,7% din PIB, cu 0,5% clauză de reforme structurale acceptată de Comisia Europeană. Pe de altă parte, în conferința de vineri, Ministrul Finanțelor punea sub semnul întrebării ținta de deficit de 1,2% pentru 2016. Cum comentați?

Cosmin Marinescu: Așa cum bine ați sesizat, încă nu este clară poziția Guvernului față de obiectivele bugetare asumate. La un moment dat, era formulată clar intenția respectării obiectivelor bugetare pe termen mediu, pe care Guvernul însuși și le-a asumat prin documentele oficiale de politica economică, așa cum am arătat deja. Apoi, recent, vedem că este negată până și necesitatea principială a respectării obiectivului bugetar pe termen mediu. Nu se mai înțelege nimic. În primăvară, Guvernul se angajează pe un drum, prin asumarea menținerii țintei MTO și pentru anii următori, iar acum se spune că n-ar mai fi bun drumul respectiv, că altcineva și-a asumat ținta de deficit bugetar de 1,2% pentru 2016 etc. Totuși, e vorba de un tratat ratificat de Parlamentul României.

Pe de altă parte, haideți să ne referim la aspecte bugetare concrete. Pentru a construi bugetul anului 2016 pe un deficit de 1,2% din PIB, se impune o ajustare semnificativă pe partea de cheltuieli de minim 1,3% din PIB (adică aproape 10 miliarde lei). De aceea se impune, în raport cu această abatere, prezentarea unui program de reducere masivă a cheltuielilor bugetare. Din câte vedem, însă, decidenții politici vorbesc mai degrabă despre creșterea cheltuielilor.

În aceste condiții, cadrul fiscal-bugetar devine puternic alterat din punctul de vedere al deciziei politice. Ne lipsește o corelare elementară între prioritățile politicii fiscale, pe de o parte, și prioritățile politicii bugetare, pe de altă parte. Politica fiscală vrea să ducă impozitele în jos, iar politica bugetară vrea să ducă cheltuielile publice în sus. Cu impozite mici și cheltuieli mărite, așa cum prefigurează legea salarizării unitare, avem o nefastă combinație explozivă, mai ales în faza de expansiune economică. Iar de aici nu pot rezulta decât deficite excesive și expansiunea datoriei publice.

Legat de clauza de flexibilitate invocată, de 0,5% din PIB, trebuie înțeles că aceasta nu poate fi accesată oricum, la libera discreție a statelor membre. Clauza privind reformele structurale oferă o anumită flexibilitate Pactului de Stabilitate și Creștere, însă accesarea acesteia necesită pregătiri consistente, o listă clară de reforme structurale, măsuri și termene bine definite și credibile. Deocamdată Guvernul nu a prezentat un astfel de plan, deci invocarea clauzei de 0,5% trebuie pusă sub un foarte serios semn de întrebare.

În plus, mai trebuie să se cunoască și faptul că, atunci când devierea de la MTO este mai mare de 1,5% în termeni structurali, clauza de flexibilitate bugetară nu mai poate fi activată. Iar în contextul măsurilor Codului fiscal, situația bugetară este foarte aproape de acest prag maxim al devierii permise.

Nu în ultimul rând, ajustorul pentru cofinanțare de 0,25% din PIB încetează în 2015, ceea ce presupune că atingerea țintei de MTO va implica un efort suplimentar.

Rep: România înregistrează, în prezent, o creștere economică puternică, de ce nu ne-am putea permite, în aceste condiții, măsuri de relaxare fiscală?

Cosmin Marinescu: Nu am spus că nu ne putem permite o relaxare fiscală. Dimpotrivă, ne permitem, iar relaxarea fiscală este chiar necesară. Trebuie însă făcute anumite precizări şi nuanţe. Haideți să ne reamintim, în primul rând, forma iniţială a Codului fiscal, aşa cum a plecat de la Guvern spre a fi dezbătut în Parlament. Acesta îngloba, cred, toate măsurile de relaxare fiscală despre care s-a discutat mai demult sau mai recent în România: reducerea cotei unice, reducerea CAS, reducerea TVA nu doar la 19% ci şi mai jos, eliminarea impozitului pe dividende etc. La acestea se adăugau, în acelaşi interval de timp, corectarea unor erori fiscale evidente – taxe introduse cu doar un an în urmă şi care s-au dovedit nenecesare, cum ar fi „taxa pe stâlp” și acciza suplimentară pentru combustibili.

Problema nu ține de relaxarea fiscală ca principiu, ci de actualul pachet fiscal all inclusive, mai exact de corelarea acestuia cu exigențele de rigoare și prudență bugetară. Relaxarea fiscală este necesară, ea trebuie făcută, însă nu așa, printr-o abordare de tipul „totul dintr-o dată”, pentru că nimic în economie, nici acumularea de capital, nici crearea de locuri de muncă și nici prosperitatea, în general, nu se întâmplă peste noapte, în totalitate. Lucrurile se petrec treptat, în timp, în logica generală a relației cauză – efect.

Pentru o relaxare fiscală de asemenea amploare, ar fi trebuit ca decidenții politici să ajusteze în prealabil cadrul bugetar, sau cel puțin să aibă în vedere, în mod serios, un plan de reducere a cheltuielilor publice, care să preîntâmpine creșterea deficitelor bugetare pentru viitor. În aceste condiții, firește, pachetul fiscal ar fi devenit sustenabil, încă din primul an, prin încadrarea în obiectivele de deficit bugetar.

România înregistrează în prezent o creștere economică robustă, iar prognozele sunt în continuare favorabile, cu rate de creștere a PIB real de 4% sau peste. Avem deja un exemplu clar de relaxare fiscală, anume introducerea cotei reduse de TVA pentru alimente, măsură decisă însă pe fondul înregistrării unor excedente în execuția bugetului pentru primele luni ale anului. Deci, această reducere a impozitării nu grevează asupra deficitului bugetar.

Totuși, excedentele bugetare actuale sunt temporare, conjuncturale, în timp ce reducerea impozitării trebuie să aibă caracter permanent. De aici și anumite rezerve, în logica bugetară actuală, asupra sustenabilității pachetului fiscal.

Nu trebuie ignorate, totodată, erorile recente de politică fiscală, care îngreunează în prezent acomodarea relaxării fiscale cu încadrarea în MTO. De exemplu, prin Codul Fiscal s-a avut în vedere și remedierea unor erori fiscale recente, adică eliminarea unor taxe introduse cu doar un an în urmă, cum ar fi taxa pe construcții speciale („taxa pe stâlp”) și acciza suplimentară de 7 eurocenți pentru combustibili

După cum a demonstrat execuția bugetară a anului 2014, introducerea celor două taxe s-a dovedit nenecesară, de vreme ce deficitul bugetar efectiv realizat a fost de doar 1,5% din PIB în termeni ESA, mult sub deficitul bugetat de 2,2% din PIB. În aceste condiții, 2014 a consemnat atingerea MTO, însă în mod neintenționat și neașteptat, de vreme ce România nu avea un angajament bugetar în acest sens, aferent anului 2014.

Asemenea erori de politică fiscală se rostogolesc, prin consecințele lor, în prezent. Introducerea, în trecut, a unor taxe nenecesare a îngreunat, în prezent, reducerea cu adevărat necesară a altor taxe, cum ar fi reducerea cotei standard de TVA, care trebuie să fie un obiectiv fiscal important pentru România.

Rep: De ce considerați că România trebuie, în privința deficitului bugetar, să fie mai prudentă decât alte țări din Uniunea Europeană, care au deficite mult mai mari decât România, așa cum spunea și Ministrul de Finanțe?

Cosmin Marinescu: Îmi pare rău că s-a creditat atât de ușor această abordare, potrivit căreia România este deja mult prea riguroasă în plan fiscal-bugetar, în comparație cu alte țări membre ale UE. În primul rând, nu cred că ar trebui să urmăm exemplul țărilor mai „dezordonate” în plan fiscal-bugetar, care evoluează cu deficite mai mari. A spune că, dacă și alții fac deficite, așa trebuie să facem și noi, înseamnă că n-am înțeles nimic din parabola „fiului risipitor”. Sau, dacă unii nu-și respectă angajamentele asumate, atunci de ce și cei disciplinați – sau care pot fi disciplinați – ar trebui să facă la fel?

Vedeți bine unde a condus paradigma deficitului bugetar, cea în care au evoluat finanțele publice în ultimele decenii. În Uniunea Europeană, criza economică a fost dublată, însă cu și mai severe implicații, de criza datoriilor publice. Iată cazul actual al Greciei, ilustrativ pentru modul în care o economie poate crește, nesănătos, prin politici nesănătoase, care au însemnat permanentizarea deficitelor bugetare și creșterea exponențială a datoriei publice.

Pe de altă parte, ca să revin la întrebare, când se face apel la deficitele mari ale altor state, se impun anumite precizări și clarificări profesionale. Altfel se neglijează, din necunoaștere sau rea voință, însăși substanța economică a Compactului fiscal.

Trebuie să știm că ținta menită să disciplineze politicile fiscal-bugetare nu se referă la deficitul efectiv pe care îl înregistrează bugetul guvernamental, ci la așa-numitul „deficit structural”. Acesta constituie „cheia de control” care asigură păstrarea disciplinei fiscale și face practic imposibilă perpetuarea unor politici fiscale pro-ciclice, prin corectarea deficitului efectiv cu o componentă ciclică. Scopul este acela de a tempera politicile pro-ciclice, care sunt soldate cu deficite structurale mari în perioada de expansiune, care au erodat puternic sustenabilitatea finanțelor publice și au impus costuri imense în calea ajustării bugetare și a revenirii economice post-criză.

Mai simplu, atunci când economia înregistrează o creștere economică puternică, prezența unui deficit mare indică faptul că ești nesăbuit, că ai setat un nivel de cheltuială publică prea ridicat, unul nesustenabil, și se impun corecții. De exemplu, în 2008, la o creștere economică de peste 8%, România a avut deficit bugetar de 5,6% și un sold structural de -8,5%, ceea ce indică o foarte pronunțată componentă pro-ciclică a politicilor fiscal-bugetare. Ceea ce riscăm și acum, evident la o scară mai mică.

Așadar, revenind la problema indisciplinei bugetare a altora, atrag atenția că nu ne uităm acolo unde trebuie. De exemplu, în cazul deficitelor Spaniei, Italiei, Franței etc., nu trebuie să vedem deficitul bugetar efectiv, ci soldul structural. Lucrurile acestea ar trebui să fie mai bine cunoscute.

De exemplu, în 2014, deficitul Spaniei era în termeni ESA de – 5,8%, în timp ce deficitul structural era de doar – 2%. Italia avea, tot în 2014, deficit ESA de – 3% și deficit structural de – 0,9%. Prin comparație, România, care în 2014 a atins în premieră MTO, a avut deficit ESA de 1,5% și deficit structural de 1%. Deci, în 2014, deficitul structural al Italiei a fost mai mic, nu mai mare, decât al României. Oricum, în dinamica de la un an la altul, aceste țări nu prezintă abateri structurale aflate pe un trend contradictoriu cu obiectivul bugetar pe termen mediu.

În 2015, de exemplu, Italia are un buget construit în jurul unui deficit ESA de 2,5%, se înscrie într-un deficit structural de doar 0,7% din PIB, ceea ce indică o performanță în termeni structurali mult mai bună decât cea a României.

Dacă însă luăm în considerare implicațiile codului fiscal pentru 2016 și ne raportăm la deficitul structural, atunci România se îndepărtează semnificativ de ținta MTO. Aceasta, cu atât mai mult în condițiile unei creșteri economice puternice. De exemplu, când PIB real depășește PIB potențial, existența unui output gap pozitiv impune revizuirea țintei de deficit, prin reducerea acesteia, către situația de echilibru bugetar. O asemenea perspectivă, destul e probabilă, va face și mai dificil efortul ulterior de consolidare fiscală.

Oricum, multe dintre aceste considerații sunt poate mult prea tehnice. Cert este că nu avem nevoie de deficite mari, mai ales că economia crește consistent. În acest sens, am avertizat că implementarea pachetului de relaxare fiscală trebui însoțită de un semnificativ program de reducere a cheltuielilor publice. Altfel, scenariul fiscal-bugetar începe să semene cu anii de dinaintea crizei economice, când politicile bugetare au fost puternic pro-ciclice, ceea ce a impus ulterior serioase ajustări negative.

Rep: Totuși, reducerea TVA la 19% a fost inițiativa PNL, pentru că Guvernul venise inițial cu 20%. Codul Fiscal a fost adoptat de toate forțele politice, cum a putut Președintele Iohannis să îl întoarcă la reexaminare?

Cosmin Marinescu: Prerogativa constituțională a Președintelui României, de a solicita reexaminarea legilor aprobate de Parlament, nu este condiționată de cât de mare sau mică este majoritatea politică parlamentară. De asemenea, Preşedintele nu promulgă legi în funcţie de partidul care le-a iniţiat sau susținut, ci în funcție de corectitudinea și implicațiile acestora.

Este adevărat, Codul Fiscal a fost adoptat în Parlament aproape în unanimitate. Pe de altă parte, să nu uităm că și Compactul fiscal a fost votat tot de către Parlament, în 2012, tot cu aceeași unanimitate, cu angajamentul de a atinge ținta de deficit structural în 2015. De aceea, credem că acum, în 2015, ar fi trebuit ca în aprobarea Codului Fiscal, cu toate implicațiile sale bugetare, să țină cont de votul din 2012 în favoarea Compactului Fiscal.

În esență, decizia Președintelui de a solicita reexaminarea legii privind Codul Fiscal este menită inclusiv să atragă atenția asupra riscurilor de a favoriza un cadru fiscal-bugetar instabil, în contextul în care, în absența unei ajustări negative semnificative pe partea de cheltuieli, se revine la același cadru riscant al unor politici economice pro-ciclice.

Aș mai adăuga, tocmai pe acest fond al dezbaterilor critice, că instituția abilitată prin lege să evalueze sustenabilitatea cadrului fiscal-bugetar, anume Consiliul Fiscal, a avertizat în repetate rânduri asupra unor importante vulnerabilități. Ar fi trebuit ca aceste avertizări să fie luate mai serios în considerare.

Rep: Pe de altă parte, România are nevoie de investiții. De unde ia banii, dacă nu crește deficitul, întrucât și pentru fondurile europene este nevoie de cofinanțare?

Cosmin Marinescu: În opinia mea, creșterea deficitului pentru a finanța investițiile publice este o falsă problemă. Guvernul a dispus şi dispune de spaţiu bugetar pentru investiţii, atât pentru cheltuielile de capital, cât și pentru cofinanțarea proiectelor europene, care nu sunt însă accesate îndeajuns. De exemplu, dacă ne uităm la execuţia bugetară pentru primele 6 luni ale anului curent, observăm o nerealizare imensă a cheltuielilor de capital, care sunt cu 63% sub nivelul programat, iar cheltuielile cu proiectele cu finanţare externă nerambursabilă sunt cu cca. 56% sub nivelul programat. Acest lucru arată că Guvernul a bugetat investițiile respective, însă execuția bugetară rămâne mult în urma prevederilor bugetare.

Bineînțeles, vorbim aici despre investițiile publice, contradictoriu probabil, din punct de vedere conceptual. Ar fi dezirabil, firește, ca locul „investițiilor publice” să fie luat de inițiativa privată, care înseamnă asumarea riscului de către investitor, în registrul verificabil al calculului economic. Deocamdată, însă, nu există asemenea indicii. Iar dacă statul nu lasă sectorului privat inițiativa în materie de autostrăzi, atunci măcar să le construiască sectorul public, să aibă întreprinzătorii mijloace de a face mai lesne comerț și producție.

Să luăm, de exemplu, situația execuției bugetare din 2014. Primele 11 luni ale anului au însemnat un nivel foarte redus al deficitului bugetar, aproape de zero, în condiţiile unei ţinte anuale de 2,2% din PIB. În decembrie, însă, Guvernul a accelerat puternic cheltuirea fondurilor publice, deficitul efectiv realizat ajungând în doar o lună, în termeni ESA, la 1,5% din PIB. Se pune astfel problema calității acestor cheltuieli publice, care pe final de an explodează, ca reglaj al soldului bugetar cu ținta de deficit. Aceasta este însă o tendință a execuției bugetare devenită aproape regulă în ultimii ani, ca luna decembrie să consemneze explozia cheltuielilor publice.

Rep: Într-un interviu la TVR din 6 aprilie spuneați că “Sunt însă direcţii foarte bune pe care Codul Fiscal le conţine. Mă refer, de exemplu, la reducerea TVA, care e inclusă în programul preşedintelui Iohannis şi de care economia are nevoie, şi nu doar economia, ci şi sistemul fiscal în funcţionarea lui, avem una dintre cele mai înalte cote de TVA din UE”. Ce s-a întâmplat de la acel moment și până acum, de ce v-ați schimbat poziția?

Cosmin Marinescu: Nu mi-am schimbat poziția, dimpotrivă, eu consider în continuare, așa cum am și menționat, că reducerea TVA trebuie să fie o prioritate fiscală pentru România. De altfel, tot în declarația de presă de la Cotroceni, am arătat că introducerea cotei reduse de TVA de 9% pentru alimente este o măsură bună, benefică în privința obiectivului de reducere a evaziunii fiscale din domeniu.

Însă, pentru că ați făcut referire la interviul de la TVR, pasajul indicat trebuie completat cu restul răspunsului, pentru a obține imaginea cuprinzătoare a opiniei asupra Codului fiscal de la acel moment. Am spus atunci că este dezirabil, bineînțeles, un asemenea pachet de relaxare fiscală, atâta vreme cât nu sunt puse în pericol beneficiile existente, referindu-mă evident la consolidarea fiscală, care a fost obținută cu eforturi în ultimii ani. Îmi amintesc mențiunea că trebuie să avem înțelepciunea de a ne bucura cu prudență de lucrurile bune, și mă refeream la reducerea impozitelor.

Aș mai adăuga, însă, cateva idei. În aceste zile, în care s-a dezbătut atât de intens problema Codului fiscal, pare că s-a acreditat ideea că, în mod necesar, economiștii liberali și mediul de afaceri, în general, ar trebui să susțină, fără rezerve, relaxarea fiscală. Oare chiar așa, fără nicio rezerva?

Mă consider, negreșit, un economist atașat profund ideilor liberalismului economic. În acest sens, consider că trebuie să ne dorim reducerea impozitelor azi doar dacă există certitudinea că aceste impozite nu vor crește mâine. Însă nu cred că este corect ca reducerea impozitelor de azi să însemne deficite bugetare și datorie publică sporită, care să trebuiască achitate mâine, adică de generația viitoare, prin impozite mai mari, firește.

Un asemenea model economic, falimentar – dacă e să invocăm doar cazul Greciei, poate fi numit în multe feluri, însă, în mod sigur, aceasta nu înseamnă liberalism. Nu este nici măcar economic acest model, în care copiii trebuie să achite nota de plată a părinților lor.

Pănă la urmă, putem avea de-a face, aici, cu o capcană a supra-simplificării. Problemele noastre nu sunt numai fiscale, iar doar reducerea impozitelor, în sine – o spun deschis – nu este panaceul necesar și suficient pentru o economie sănătoasă, care să ofere prosperitate pe termen lung. Este necesară, fără discuție, reducerea impozitelor, însă nu este suficientă. Impozitele se văd ușor, pentru că oamenii le plătesc zilnic. Alte lucruri, de care economia are nevoie, se văd sau se fac mai greu: îmbunătățirea calității instituționale a mediului de afaceri, a infrastructurii de transport, reducerea birocrației, a corupției, a arieratelor și a poverii reglementărilor, creșterea productivității muncii, extinderea piețelor concurențiale, a antreprenoriatului și a liberei inițiative…

Oamenii de afaceri își doresc, bineințeles, aproape în orice situație, impozite mai mici. La fel cum oamenii politici își doresc, bineințeles, aproape în orice situație, voturi mai multe. Profesorii, medicii și funcționarii bugetari își doresc și ei, bineînțeles, salarii mai mari. În calitate de economist, am încercat să văd dincolo de aceste priorități și interese, pentru a minimiza pe cât posibil riscul de a greși, potrivit spuselor unui celebru economist liberal, care condensa întreaga teorie economică într-o singură lecție: secretul ştiinţei economice constă în a avea în vedere nu doar efectele imediate ale unei politici, ci şi pe cele de durată; el constă în descifrarea consecinţelor acelei politici nu doar asupra unui singur grup, ci asupra tuturor oamenilor.