Ipocrizii la catafalcul Patriarhului

Moartea Patriarhului Teoctist aminteste cumva, pastrand proportiile, de amneziile colective recente manifestate la catafalcul lui Octavian Paler. Trecutul tenebros al celor doi se dilueaza intr-o mare de lacrimi si se evapora odata cu ele.

De spus, tot s-a spus insa cam tot ce trebuia pentru ca imaginea celui care a condus 21 de ani Biserica Ortodoxa Romana sa fie completa: trecutul legionar, colaborationismul cu regimul comunist, refuzul retrocedarii proprietatilor catre greco-catolici, ferecarea dosarelor de colaboratori ai Securitatii, concubinajul Bisericii cu puterea politica de dupa 89.

Asupra acestor aspecte au insistat mai mult agentiile de presa si ziarele occidentale, mai putin cele romanesti. Associated Press, Reuters, The Independent sau Le Monde au scris necrologuri complete, unele chiar foarte critice.

Analistii, jurnalistii si politicienii romani au preferat trei tipuri de atitudini: fie l-au glorificat si cvasicanonizat pe defunct (Ziua, Gandul, Jurnalul National), fie au mimat un echilibru pios si un discurs iertator, dar cam fatarnic (Evenimentul Zilei, Cotidianul, Realitatea TV), dar tot au strecurat cite ceva „de rau” ca sa nu para complet lobotomizati,

fie au lasat la o parte orice prejudecati si si-au vazut de treaba („BOR, la rascruce”, Romania Libera 1 august, „Decorat si in Paradis”, Romania Libera 2 august).

Intr-o tara cu cel mai ridicat grad de religiozitate din Europa, unde Biserica se afla in topul increderii cu procente uriase, pare cam dificil sa-ti pastrezi luciditatea, decenta si onestitatea. Cu ochii pe sondaje si pe asaltul populatiei la Patriarhie, redactiile si-au ales verbele cu grija, la fel ca politicienii. Cinic, dar eficient.

Bun, presa populista, analistii propagandisti… faca-se voia lor. Responsabilitatea si coerenta n-au fost niciodata punctul lor forte. Ei nu antreneaza pozitii oficiale, intiparite in paginile istoriei. Cei care reprezinta institutiile statului au dat insa probe de schizofrenie politica si incoerenta, starnind usoare confuzii morale in randul celor cu un dram de gandire autonoma.

Or cu ei se face istoria. Actele lor au semnificatii profunde, iar ele transmit mesaje importante. Si ce ne transmit: ca negrul de ieri poate fi astazi cu totul alb.

De exemplu: Guvernul declara zi de doliu national, stergand granita intre stat si biserica, teoretic separate. Cu o mana, Traian Basescu ii acorda Patriarhului cea mai inalta distinctie, cu care au mai fost onorati doar cativa sefi de stat si personalitati din afara tarii. Cu cealalta mana, i-a intins, la sfarsitul anului trecut, un raport demolator, pentru Biserica si Patriarh deopotriva.

Si atunci, ce sa intelegem de fapt? Ce sa le spunem familiilor preotilor morti la Sighet? Ca martirii lor, niciodata razbunati indeajuns, vor sta pe pamant la picioarele statuii ridicate post mortem de statul roman Patriarhului Teoctist? Ca, in Romania, poti sa cazi in cele mai grele pacate, poti comite cele mai grave compromisuri caci ele iti vor fi iertate si chiar rasplatite pe pamant cu medalii si onoruri oficiale de indata ce treci pe lumea cealalta?

Complicat raspuns, mai ales daca cititi pasajul despre Patriarhul Teoctist din „raportul Tismaneanu”, document oficial adoptat in Parlamentul Romaniei:

„ (…) Istoricii ortodocsi din vechea generatie au apelat la jenante mijloace de a ascunde detentia episcopilor uniti in manastirile ortodoxe in perioadele 1948-1950 si 1955-1970.

De altfel, partea cea mai dureroasa si delicata a memoriilor lui Iuliu Hossu este cea consacrata raporturilor cu ierarhia ortodoxa, episcopul greco-catolic de Cluj-Gherla consemnand cu o profunda tristete purtarea cinica si lipsita de pocainta a unor prelati ortodocsi, precum patriarhul Justinian Marina, mitropolitii Nicolae Balan si Iustin Moisescu, episcopii Nicolae Colan si Teoctist Arapasu.

Cu cel din urma, Iuliu Hossu a purtat mai multe discutii in contradictoriu atat la Curtea de Arges, cat si la manastirea Ciorogarla. Ierarhul greco-catolic noteaza ca, la 14 august 1956, a fost vizitat la Ciorogarla de episcopul vicar Teoctist si de Alexandru Ionescu, vicar patriarhal, care i-au adus trista veste a separarii de cei doi confrati, episcopii Alexandru Rusu si Ioan Balan.

Aceste intalniri sunt surprinse si de documentele organelor represive: spre exemplu, o nota a Securitatii din 12 septembrie 1956 consemneaza ca:

„din convorbirile avute cu Iuliu Hossu si [Ioan] Balan, se constata ca ei nu renunta cu nimic la credinta lor politica si religioasa. Hossu a declarat in fata episcopului T[eoctist] Arapasu, Al. Ionescu si I. Florea: «Credinta noastra este viata noastra. Atunci cand ni se va lua viata, atunci vom fi dezlegati de credinta noastra»”.

Atat Iustin Moisescu, cat si Teoctist Arapasu, succesorii patriarhului Justinian, desi faceau parte din tabere ecleziale rivale, au ajuns in fruntea BOR datorita loialitatii dovedite fata de conducerea Partidului Comunist, primul avand si o proasta reputatie de politruc.

Amandoi s-au remarcat ca sustinatori ai „luptei pentru pace”, tema favorita a propagandei comuniste, de fapt parte a discursului isteric antioccidental, in care au fost angrenati prelati si preoti, deveniti activisti in asa-numitele Comitete de Lupta pentru Pace.

Cateva documente descoperite foarte recent in fondul CC al PCR – Sectia Cadre, reprezentand fisa de cadre a Prea Fericirii Sale Parintele Patriarh Teoctist, indica cu claritate faptul ca apartenenta la aceste comitete a fost intr-un fel o conditie a ascensiunii sale catre cea mai inalta demnitate ecleziastica, a fost pretul platit pentru ca factorii decizionali de la varful PCR sa-l accepte mai intai ca episcop, apoi mitropolit si, in fine, in 1986, patriarh.

Faptul ca arhimandritul (si mai apoi episcopul) Teoctist a fost inca din 1948 mesagerul puterii politice pe langa episcopii greco-catolici aflati in detentie a avut urmari care s-au vadit chiar si dupa 1989, exacerband resentimentele multor clerici si credinciosi uniti.”