Iuliana și-a pierdut jobul din cauza unei tulburări, declanșate după ce i-a murit tatăl. Timp de doi ani, a avut mai multe internări. Rând pe rând, prietenii vechi au abandonat-o. „Eram foarte irascibilă și n-au mai știut ce să-mi facă”

De peste 20 de ani, fundația Estuar oferă servicii de psihiatrie comunitară în București și alte trei localități din România. Centrele de zi din București, Ploiești, Cluj și Giurgiu ar putea servi drept model pentru statul român, dacă acesta și-ar respecta obligația din legea sănătății mintale: de a crea servicii în comunitate pentru pacienții psihiatrici. Snoop a vizitat centrul din Sectorul 6 al Capitalei, acolo unde peste o sută de oameni merg constant la consiliere, terapie și fac o serie de activități terapeutice, recreative și sociale. Iată una dintre poveștile celor de aici.

Când vezi cu câtă ușurință Iuliana se oferă voluntară la exercițiul de improvizație, e greu să ți-o imaginezi așa cum se descrie ea. Blocată într-un fotoliu, în fața televizorului. Dar în urmă cu aproximativ zece ani, a petrecut luni de zile așa. Moartea tatălui ei, de care era foarte apropiată, i-a declanșat un episod grav al tulburării psihice cu care mai târziu au diagnosticat-o medicii. Avea 45 ani când s-a întâmplat.

„Nu mă mai puteam concentra, nu mai puteam să fac față la muncă din cauza supărării. Aveam stări foarte ciudate, mă certam cu mama și sora mea, eram foarte irascibilă și n-au mai știut ce să-mi facă. A fost necesar să mă internez la spitalul Obregia”. Ingineră, absolventă de Politehnică, Iuliana și-a pierdut jobul din cauza bolii. Timp de doi ani, a avut mai multe internări la spitalul de psihiatrie. Acolo a aflat și de fundația Estuar, dar la început nu a vrut să ia legătura cu ong-ul.  

„Mă obișnuisem cu singurătatea. Să stau în casă, să stau în gândurile mele, să mă gândesc oare ce nu a fost bine, de ce mi s-a întâmplat mie lucrul ăsta”, povestește ea. 

Rând pe rând, prietenii vechi au abandonat-o. Mama ei a insistat ca Iuliana să ia legătura cu cei de la Estuar. Locuiau împreună și Iuliana a simțit că îi datorează asta. Boala ei îi făcea rău și mamei. Trecuseră deja câțiva ani de la prima internare când a intrat prima dată pe ușa centrului de zi. A întâmpinat-o un asistent social, care i-a arătat un orar și i-a vorbit despre activitățile la care se putea înscrie. „Așa ne cunoaștem, socializăm, facem schimburi de idei, și se deschide capul altfel. Faptul că ieși din casă pur și simplu e foarte important.”

„În timp și cu multă muncă, am reușit să-mi fac destul de mulți prieteni aici”

Iuliana s-a înscris întâi la cursul de engleză. Venea doar pentru curs,apoi pleca direct acasă; nu reușise încă să-și facă prieteni. Într-o zi, un coleg a insistat ca ea să rămână și la cursul de dezvoltare personală. 

Atunci și-a descoperit o pasiune nouă: „Am descoperit efectiv o altă lume: lumea psihologiei, care te face să-ți pui întrebări despre tine, despre ceilalți. În timp și cu multă muncă, am reușit să-mi fac destul de mulți prieteni aici.”

După veri întregi petrecute în fotoliu, urmărind știrile și sportul, a început să meargă cu noii ei prieteni în excursii la munte și la mare, dar și să ia lecții de dans. Joacă și în trupa de teatru a centrului și a urcat pe scenă în mai multe scenete comice, jucate pentru ceilalți beneficiari.

Aceste activități au creat punți pentru ea către lume și au ajutat-o și să se țină de tratament. Iuliana merge lunar la medicul psihiatru pentru rețeta de care are nevoie pentru tulburarea schizo-afectivă cu care este diagnosticată și care a însemnat, legal, dizabilitate fără drept de muncă.

Nu e un diagnostic ușor de acceptat. În primii ani a avut mai multe recăderi. Până în pandemie se interna în fiecare an. În ultimii patru ani însă, nu a mai avut nevoie de spital. Se simte recunoscătoare că a contat pe sprijinul mamei sale. 

„Ea e foarte atentă să iau medicamentele. S-a ocupat de mine de când m-am îmbolnăvit. Și e bucuroasă când mă vede că am altă stare, că vin și povestesc despre ce mai fac în timpul zilei”, spune Iuliana. „A fost o schimbare groaznică, pentru că, înainte de boală, eram foarte activă și la muncă, aveam prieteni, ieșeam în oraș, călătoream. Pentru niciun părinte nu e ușor să-și vadă copilul așa cum am fost eu. Dar a fost foarte puternică. Așa am descoperit și eu cât de puternică și iubitoare e mama mea. Până atunci nu mi-am dat seama. Atât de mult ne ocupăm de serviciul nostru, de cariera noastră, și ne luăm cu toate lucrurile încât de multe ori îi neglijăm chiar și pe părinții noștri. Știm că ei sunt acolo și poate nu le acordăm prea multă dragoste”, explică Iuliana felul în care boala a apropiat-o mai mult de mama ei.

Citește mai multe, pe Snoop.