Ivan Denisovici in postcomunism (de Cristian Pirvulescu)
Vi-l aduceti aminte pe Ivan Denisovici? Aproape uitasem de acest personaj cand, acum o luna, moartea lui Alexander Soljenitin mi l-a readus in atentie. Am realizat atunci ca, dincolo de aparentele tranzitiei, postcomunismul nu ne-a vindecat de sindromul Ivan Denisovici Suhov. Nu pentru ca zidurile gulagului, pazite de soldatii indoctrinati, ne-ar fi limitat miscarile, ci pentru ca inchisoarea ne-a cuprins pe toti si ne-a impus cadenta ei.
Desi au trecut doua decenii de la asa-zisa prabusire a totalitarismului, gulagul ramane un
reper al existentei cotidiene. Si nu e vorba doar de gulagul real, de traumatizanta experienta penitenciara ci, mai ales, de cel mental din care nu am reusit decat sa ne iluzionam ca ne-am fi eliberat. Asa cum s-a intamplat, de altfel, chiar cu Soljenitin, cel care, dupa ce a facut prin talentul sau literar sa se cutremure URSS, a ajuns sa fie unul dintre sincerii sustinatori ai fostului ofiter KGB Vladimir Putin.
Trecutul e cu noi. Si, precum Suhov din scurtul roman „O zi din viata lui Ivan Denisovici”, traim improvizand, incercand sa supravietuim de pe o zi pe alta, fara sa ne putem asuma integral viata. Si daca in mic formula totalitara a fost administrata si altora, inclusiv in unele enclave fundamentaliste din Occident, noua, celor ce am trait in Est, totalitarismul ne-a marcat nu doar destinele individuale, ci a vidat intreg esafodajul social de sens.
De aceea, nici dupa doua decenii nu ne-am gasit inca ritmul si cautam obsesiv un raspuns. De aceea, neincrederea in ceilalti ne domina pana intr-acolo incat nu mai creditam nici o autoritate, fie ea politica sau intelectuala. Iar atunci cand ni se parea ca totul trece in istorie, ca intoarcerea catre Vest ne-a vindecat, cel putin partial, de sechelele totalitarismului, interventia ruseasca din Georgia a readus totul la viata.
Ca si Suhov devenit anonimul M-854, desi nu prea mai stim cine suntem, ce vrem si incotro ne indreptam, ne-am perfectionat abilitatea de a ne descurca. Caci in postcomunism Ivan Denisovici se descurca, de bine, de rau. S-a adaptat regulilor noii societati si, din obisnuinta, nu face greseala sa puna intrebari incomode. De ce ar tulbura ordinea lumii cand e clar ca nu o poate schimba? Si, ca de obicei, se declara fericit atunci cand poate concluziona ca „a mai trecut inca o zi fara vreun nor”.
Caci postcomunismul nu e altceva decat fata putin machiata cu ceva capitalism si vagi urme de democratie a comunismului. Nu poate fi ceva esentialmente diferit si pentru faptul ca oamenii nu se schimba la fel de usor precum regimurile politice. Or, odata ce au fost inoculati fara sa prinda de veste cu virusul totalitar, oamenii cred ca viata nu poate fi altfel. Ca toate societatile sunt iremediabil corupte si nimic nu se poate schimba. Ca nu putem decat supravietui retragandu-ne pe cat ne sta in putinta din lume. Si, nu-i asa, cititorule, ca, precum lui Suhov, ti se mai intampla sa constati ca ziua care tocmai a trecut a fost aproape o zi buna?