John Cage – o viată si o operă închinate instaurării colectivismului de tip maoist
In a doua jumătate a secolului 20, compozitorul american John Cage (1912 – 1992) a fost unul dintre cei mai cunoscuti artisti din lumea intreagă. Avea reputaţia unui provocator simpatic şi era considerat ca fiind unul din reprezentantii cei mai de seamă ai asa numitei „muzici experimentale”. Cu toate că compozitile sale nu aveau nici un succes la publicul larg, piesa sa pentru pian 4’33”, – piesă în care, timp de patru minute şi treizeci şi trei de secunde nu este voie să fie cintat nici un singur sunet -, a devenit atit de vestită incit s-a transformat in semnul său distinctiv. Pentru milioane de oameni, care nu cunosc nici o singură compozitie de Cage, el e ştiut drept „ăla cu tăcerea„, a cărui muzică nu se aude. Cam de pe la vîrsta de 40 de ani, Cage a urmărit cu mare consecventă un scop politic revolutionar, pe care a încercat să-l realizeze pe de o parte prin intermediul artei sale si, pe de altă parte, prin texte sau interviuri.
Cage nu a redactat niciodată o expunere sistematică a convingerilor sale politice şi a teoriilor sale estetice, dar şi-a publicat gîndurile in mod constant intr-o sumedenie de texte si in nenumărate inteviuri, timp de mai bine de cinci decenii. In toate aceste texte Cage a expus nu numai o estetică revolutionară ci si un program politic ce trebuie, după cum vom vedea, numit totalitar. Prin intermediul textelor si a declaratilor sale publice a avut o influentă considerabilă in intreaga lume occidentală. Muzicologul Richard Kostelanetz, unul dintre cei mai buni cunoscători al lui Cage, descria in 1996 influenţa sa in felul următor:
nici una din personalitătile artei americane nu a influenţat atit de profund, aşa de multe minţi creative de prima mărime, precum Cage.[1]
El a fost unul dintre puţinii artisti moderni despre care se poate afirma categoric că dacă n-ar fi existat, evolutia mai multor categorii de artă ar fi fost diferită. … Ca estetician ce de facto era, el a avut o influentă evidentă asupra creaţiei muzicale, a teatrului, a artelor vizuale si, intr-o măsură mai mică, asupra literaturii si gindirii politico-sociale.[2]
Din păcate nu pot crede că influenta lui Cage asupra „gindirii politico-sociale” ar fi fost „mai mică” decit asupra artistilor. Căci nu numai generatii intregi de artisti de toate categoriile şi-au orientat estetica şi metodele de producţie artistică in acord cu invătăturile lui Cage, dar şi multi profesori de arte in gimnazii sau in universităţi, studenţi, directori de festivale pentru aşa zisa „muzică nouă”, muzicologi, istorici ai artelor, esteticieni, organizatori de evenimente culturale, jurnalisti, redactori de reviste culturale sau de radio-tv sau politicieni din domeniul cultural au fost profund influenţaţi de ideile sale si au contribuit neobositi la propagarea lor. Astăzi influenta sa este neştirbită, ba e poate chiar mai mare si mai generalizată decit in timpul vieţii sale, deşi, la 28 de ani de la moartea sa, numele său nu mai e atit de prezent in spaţiul public şi in literatura de specialitate. Însă teoriile sale estetico-politice s-au transformat intr-un fel de folclor, care a depăsit granitele lumii artei propriu-zise, precum şi cele, mai largi, ale sferei culturale, pătrunzind adinc, in mod anonim şi insidios in conştiinţa colectivă a societătii şi in sfera convingerilor mainstream.
În evoluţia artistico-estetică a lui Cage, anul 1952 a fost un moment cheie, de reorientare. Diverse idei care dospiseră în el ani de zile s-au impletit cu anumite speculatii ale unor autori pe care ii admira, coagulindu-se intr-o teorie si o metodologie a artei, profund ideologizate. Acest construct ideologic, care a rămas in linii mari neschimbat in cele patru decenii pină la moartea sa, este un sistem doctrinar profund anti-iluminist, antiumanist si totalitar-colectivist. Cage voia să distrugă adevărata indiviualitate, talentul şi aptitudinile, competenta si priceperea, judecata ratională, gindirea, sentimentele, dialogul si in general comunicarea.
Drept exemplificare, voi cita fără a le comenta citeva din opinile lui Cage. Această mică selectie, oarecum intimplătoare, am făcut-o dintr-o multitudine de afirmatii de aceeasi gravitate. (Nota autorului: traducerile imi apartin, dar stilul si constructia frazelor apartin celui citat. Nu am intervenit in structura frazelor din citate, de multe ori neclară sau discutabilă stilistic.):
Nimic in viată nu are nevoie să fie simbolizat, de vreme ce e clar ce este orice lucru: o manifestare vizibilă a unui nimic invizibil. Toate cevaurile [all somethings] participă in egală măsură la acel nimic dătător de viată.[3]
Repet: fiecare are dreptul să-si trăiască propriile emotii. Dar ele nu au mai multă importată decit să-ti comanzi un pui prăjit. Asta inseamnă că nu trebuie să-ti pierzi timpul cu ele, ci că trebuie să inveti cum să te desparti de ele.[4]
… nu mi-a plăcut niciodată să inteleg lucrurile. Dacă inteleg ceva, acel lucru imi devine inutil. Asadar incerc să fac o muzică pe care n-o inteleg si care va fi de asemenea greu de inteles pentru alti oameni. (1983) [5]
Vreti să aflati care e lucrul care mă interesează cel mai mult? As spune că lucrul cel mai important e să nu fac nimic. Al doilea lucru ar fi să fac – cum s-ar spune – ce-mi trece prin cap. Să nu fie hotărit dinainte ce va veni. (1970) [6]
Muzică nouă: societate nouă, (…) Sint de părere că restul orchestrei [simfonice] trebuie să devină la fel de gălăgioasă, de sărăcăcioasă si de inactivă ca grupa percutionistilor. (…) Să sperăm că societatea viitoare se va baza pe inactivitate [unemployment]. (1983) [7]
Orice e permis dacă zeroul este luat ca bază sau punct-de-plecare. Asta e chestia care adesea nu este inteleasă. Dacă actionezi fără plan (nonintentional), totul e permis. Dacă esti intentional, dacă vrei de exemplu să ucizi pe cineva, atunci comiti un act nepermis. (1985) [8]
In 1968 am descoperit două metode de a transforma actul intentional („intention”) in act gratuit („nonintention”). (1983)
Ansamblul ideologic-doctrinar construit de Cage nu se reducea insă numai la o „filozofie” de viată profund nihilistă şi la o estetică corespunzătoare. Era in acelasi timp un plan revolutionar amplu, de o distructivă radicalitate, care, după vointa des proclamată de Cage, nu trebuia să rămină o speculatie teoretică, ci trebuia transpus efectiv in realitate in forma unui tip de societate fundamental nou. Elementele ideologice constitutive ale programului său revolutionar erau in principal un amestec de marxism de tip maoist cu idei neomarxiste, plus teze ale anarhismului nord-american. (Budismul-Zen şi oracolul I-Ching – două elemente orientale atit de des asociate cu persoana Cage – nu joacă aproape nici un rol in cadrul esteticii sale politizate.)
După cum am spus, Cage şi-a formulat intentiile politice in multe texte programatice in mod explicit, dar din motive lesne de inteles, nu şi in compozitile sale. Aspectele care conferă viziunii sale politico-estetice caracterul totalitar nu pot fi de aceea niciodată sesizate prin receptarea exclusivă a operelor sale de artă. Pentru a putea identifica in mod corect aceste elemente totalitar-ideologice in operele sale de artă, trebuie să fi făcutdeja in prealabil cunostintă cu ideologia sa totalitară si cu intentiile lui revolutionare drastice din textele programatice. Pentru a-l putea intelege intr-adevăr pe Cage trebuie deci inteleasă mai intii ideologia sa. Cine incearcă să-l inteleagă privindu-l exclusiv dintr-o perspectivă estetică sau după criteriile istoriei artelor va esua.
Majoritatea autorilor care au scris despre Cage au preluat in textele lor, in mod necritic, o sumedenie din multiplele sale reflectii despre propriile opere sau despre propriile metode de lucru, precum si diverse alte opinii ale sale sau anecdote din viata lui nonconformistă. Aceste texte despre el sint, de fapt, un soi de reduplicare a tezelor sale. In publicatii cu o tentă mai stiintifică, ideeile lui Cage sint puse uneori in relatie cu diverse teorii estetice. Dar o confruntare stiintifică fundamentală cu convingerile sale politice nu există, după stiinta mea. In măsura relativă in care pot cuprinde bogata literatură secundară despre Cage, pot afirma că ideologia sa nu a făcut niciodată obiectul unui studiu aprofundat. Din acest motiv, anarhia propagată de el a fost cel mai ades idealizată, căci a fost interpretată in mod incorect drept libertate.
Si dacă totusi unii exegeti ai lui Cage, putini la număr, s-au referit la unele aspecte extrem de problematice ale opiniilor si scopurilor sale politice, atunci o făceau fugitiv, prezentind citeunul dintre acele aspecte ca pe o anodină cantitate neglijeabilă. Astfel David Revill a scris in ampla sa biografie a lui Cage doar o singură scurtă frază despre rolul fundamental pe care l-a jucat totalitarismul maoist in viziunea politică, in estetica si in arta sa: „La inceputul deceniului [1960, TS] Cage a admis că il interesează ideile lui Mao, interes care s-a făcut simtit temporar si in muzica sa.“[9] Asta e tot! In fraza următoare Revill trece deja la un cu totul alt subiect.
Implicarea in favoarea lui Cage a fost adesea una mai mult sau mai putin fanatică, cea ce dovedeste că ideile care constituie doctrina sa reprezintă un soi de inlocuitor de religie si că adeptii lui Cage impărtăseau si impărtăsec inconstient sau constient, partial sau total, viziunile sale totalitare. Astfel remarca de exemplu Kostelanetz cu admiratie, următoarele:
John Cage este una din acele rare figuri pe care, dacă nu ar exista deja, filistinii ar trebui să o inventeze; nu numai pentru că ideile sale sint atit de originale incit cersesc de-a dreptul să fie gresit intelese si/sau interpretate, ci si pentru că tipul său de excentricitate, pe care spiritele bornate/obscurantiste si lipsite de orice urmă de intelegere sau de perspicacitate („without a glimmer of revelation”) le pot refuza in mod autosuficient.[10]
Un adept mult mai vehement al lui Cage a fost criticul muzical german Heinz-Klaus Metzger, care a scris următoarele:
Cage a demascat coerenta/coeziunea (Zusammenhang) muzicală si i-a spulberat dominatia: coerenta/coeziunea muzicală s-a dizolvat ireversibil, transformindu-se in neant, si Cage a putut in sfirsit să lase sunete, zgomote, pauze si chiar si modalitătile lor de producere să fie ele insele, neincorsetate in oarecari scopuri sau in decrete heteronome, in dosul cărora se ascunde mereu dominatia.[11]
Metzger se referă aici la următoarea afirmatie foarte cunoscută a lui Cage, care exprimă o idee centrală a esteticii sale: „Inainte de toate avem nevoie de o muzică in care nu numai sunetele să fie doar sunete, dar si una in care oamenii să fie doar oameni, nu supusi, adică aserviti unor legi stabilite de către oricare dintre ei, chiar si dacă e vorba de „compozitor” sau de „dirijor” “[12].
Că „oamenii” trebuie să fie „doar oameni” pare a nu fi decit o banalitate. Dar propozitia: „sunetele să fie doar sunete” nu are, la o primă abordare, nici un sens pentru o minte normală. Ea devine insă mai inteligibilă dacă o punem in legătură cu următoarea afirmatie a lui Cage: „Noi nu mai continuăm discriminarea sunetelor.” (1974) [13] Revendicarea lui Cage ca „sunetele să fie doar sunete” ar putea inseamna că sunetele trebuie să nu mai fie „discriminate”, adică transformate in urma unui abuz de putere, in ceva ce nu sint de la natură. (In acest moment devine si propozitia: „oamenii să fie doar oameni” ceva mai inteligibilă: nici ei să nu mai fie discriminati.) Dar in ce măsură se poate afirma că sunetele sint discriminate? Răspunsul ne este dat partial de către Cage insusi, care introduce in tematica discriminării si cuvintele si vorbirea:
In cazul in care mesajele sint investite cu sens, uzul cuvintelor implică antrenament, conducere, imputernicire, impunere si, in ultimă instantă, militărie. Thoreau[14] spunea că aude picioare mărsăluind, cind aude o propozitie. N. O. Brown[15] spunea că sintaxa este forma de ordonare a armatei.[16]
Cuvintele, ca purtătoare de mesaje, ar fi astfel, după părerea lui Cage, instrumentele abuzului de putere ale guvernului si ale armatei. Deoarece sintaxa ar fi chiar elemntul opresiv al limbii, Cage se declara partizanul desfiintării sintaxei, (lucru care implică desfiintarea oricărei comunicări intre oameni): „Amdevenit adeptul limbajului nonsintactic demilitarizat” [17]. Cage a pus in practică această metodă de distrugere a sensului in operele sale poetice („poetry”) si a adaptat-o la muzică, aplicind-o in mod sistematic in compozitile sale.
Amintesc – fără a intra in detalii – că distrugerea radicală a limbii fusese deja revendicată si descrisă in punctele esentiale de către Tommaso Marinetti, figura centrală a Futurismului avangardist, in textele sale: Manifestul literaturii futuriste (1909) si Distrugerea sintaxei – Imaginatia fără fir – Cuvintele eliberate (1912). Cage a preluat – direct sau prin intermediul altor avangardisti – aproape toate metodele de distrugere a limbii si a sensului de la Marinetti – un adept si actor al fascismului cu simpatii concomitente pentru comunism.
Răspunsul la intrebarea pusă anterior, si anume ce s-ar putea intelege prin „discriminarea” sunetelor, a devenit acum ceva mai usor de dat. Intr-un mod similar cu „eliberarea” limbii prin desfiintarea (inlăturarea) sintaxei, Cage a „eliberat” si sunetele si le-a izbăvit de „discriminare”, prin faptul că in multe din compozitile sale a renuntat la inăltimile lor specifice (do, re, mi, fa, sol) declarate „opresive”, inlocuindu-le cu zgomote[18]:
Mi-am dat seama că-mi plăceau zgomotele mai mult decit intervalele [dintre două sunete]. …zgomotele au fost discriminate. … M-am luptat pentru zgomote. Mi-a plăcut să fiu de partea nedreptătitilor (the underdog).[19]
Pentru el zgomotele reprezentau pe marginalii societătii ce trebuiau apărati de sunetele muzicale asupritoare. Astfel el considera sunetele muzicale care puteau forma intervale (de exemplu do-sol) drept simboluri ale asupritorilor umani, iar zgomotele „asuprite” drept simboluri ale oamenilor oprimati.
Dar adevărata semnificatie a acestei teorii de-a dreptul halucinante a asa-zisei „discriminări” a zgomotelor in favoarea sunetelor muzicale si a „demilitarizării” limbii prin eliminarea sintaxei nu poate fi inteleasă decit dacă facem cunostintă cu fundalul ei ideologic. In acest scop voi aminti mai intii postulatul fundamental al marxismului, expus de Marx la inceputul Manifestului partidului comunist: „Istoria tuturor societăţilor de pînă azi este istoria luptelor de clasă. (…) asupritorii şi asupriţii se aflau într-un permanent antagonism, duceau o luptă neîntreruptă, cînd ascunsă, cînd făţişă„. In 1879 August Bebel formulează in mod variat acest posulat: „orice exploatare a omului de către om … se bazează pe dominatia de clasă„[20]. Această propozitie a rămas pină la sfirsitul anilor 1950 un element central al Marxism-Leninismului.
Reducerea intregii istorii umane la două clase antagoniste (burghezie contra proletariat) a fost progresiv părăsită după a doua jumătate a anilor 1950 de către marxistii din tările vestice, care au inventat din ce in ce mai multe perechi de grupe antagoniste – sociale sau de altă natură. Astfel schema clasică de tip alb-negru a marxism-leninismului – asupritori/burghezie-asupriti/proletariat – a fost transformată intr-o teorie a oprimării generalizate si omniprezente in cadrul societătii occidentale. Oprimarea in sine s-a emancipat, devenind pentru marxistii din tările vestice factorul ce trebuia să explice complet structura profundă – deci dincolo de sfera economică – a societatii liberale. Oprimarea a fost decretată ca fiind constanta antropologică fundamentală a omului din zona culturală vestică.
In consecintă, această teorie a oprimării a fost aplicată de către poststructuralistii marxisti francezi si in domeniul psihologiei si al limbajului. Pentru Michel Foucault si Jaques Derrida dorinta de putere era cauza si scopul central al oricărui discurs. Atit limba cit si – mai grav – gindirea insăsi erau declarate teritorii si instrumente ale opresiunii. Astfel, intreaga viată socială si cultural-spirituală devenea in ochii lor un teatru al oprimării.
Deoarece limba si gindirea insesi fuseseră, chipurile, demascate conform lui Foucault si Derrida drept instrumente de dominatie a „omului de către om”, această limbă trebuia să fie distrusă iar gindirea să fie inlăturată, pentru a se elimina oprimarea. Respingerea lui Derrida a cea ce el numea „logocentrismul european” – deci de fapt a judecătii rationale, a analizei filozofice sau a cercetării stiintifice – nu este altceva decit invitatia de a distruge gindirea in numele unei dreptăti incorect definite. Dar chiar dacă dreptatea ar fi fost bine definită, ne vine in minte in legătură cu această actiune de respingere a gindirii in numele dreptătii dictonul latin „fiat iustitia et pereat mundus„. (Să se facă dreptate, chiar dacă piere lumea.)
Cage nu a preluat aceste idei direct de la poststucturalistii marxisti francezi Derrida si Foucault – pe care probabil nici nu-i cunostea – ci din surse intermediare americane, cum ar fi de exemplu autorul anarhist deja amintit N. O. Brown. (Acest aspect nu poate fi detaliat aici.) Fapt este insă că distrugerea gindirii, a limbii si comunicării, a devenit unul din scopurile principale ale programului său revolutionar si o temă esentială a esteticii si a operei sale artistice. Să ne amintim de propozitia deja citată, in care Cage isi exprima antipatia profundă pentru gindire: „nu mi-a plăcut niciodată să inteleg lucrurile.” Iată citeva din afirmatile sale referitoare la modificarea in stil orwellian a limbii sau chiar la distrugerea comunicării:
Cred că trebuie să reconsiderăm limbajul nostru si să eliminăm toate cuvintele care au de a face cu puterea. (…) Nu-mi plac cuvintele „cel mai mare” sau „putere”. (1976) [21]
Datorită remarcii lui N. O. Brown că sintaxa este ordine militară, si a afirmatiei lui Thoreau, că la auzul unei fraze aude picioare mărsăluind, am devenit un adept al limbii nonsintactice demilitarizate. [22]
Inainte de toate cred că avem nevoie de o situatie in care să nu fie transmis nimic: nimeni să nu invete ceva din ce era stiut inainte. (…) Cred că in prezent nu trebuie să facem altceva decit asta: să creăm o pinză goală pe care să putem picta această educatie. [de fapt o radicală antieducatie si spălare pe creier descrisă anterior in text de Cage, TS] (1970) [23]
A inceput să mă intereseze limba fără sintaxă. (…) Cred că avem nevoie de mai mult nonsens in domeniul limbajului, si de asta mă ocup acum cu multă intensitate. (1971) [24]
… avem nevoie de o societate in care să nu existe comunicare, in care cuvintele să devină nonsens. … Demilitarizarea limbajului: un tel muzical important.[25]
Cam atit despre distrugerea limbii. Să ne reintoarcem la receptarea lui Cage! Foarte multe din gindurile sale, ca de exemplu toate cele citate mai sus, au fost considerate, fără vreo examinare a sensului lor, drept dovezi incontestabile de intelepciune sau adevăruri absolute. De asemenea, nu s-a manifestat vreo opozitie care să fi relevat fundalul ideologic al acestor afirmatii si care să le fi dezvăluit distructivitatea. Motivul principal pentru acceptarea fără pic de critică a ideilor sale si pentru cultul personalitătii practicat in jurul persoanei lui este următorul: un avangardist – adică un artist care vrea să revolutioneze fundamental societatea prin intermediul artei sale si care isi justifică vehement intentia prin idealul libertătii si al anarhiei – este pentru foarte multi oameni care nu-si găsesc locul in societatea liberală si democratică, un erou intangibil.
Din acest motiv a răsunat neintrerupt, timp de decenii, marele cor al adeptilor ferventi ai lui Cage – acest avangardist par excellence. Singura exceptie care mi-e cunoscută in această armată de admiratori neconditionati este compozitorul Dieter Schnebel, care s-a pronuntat foarte critic la adresa lui. Schnebel a atras atentia asupra unei contradictii esentiale a personalitătii lui Cage, si anume coexistenta anarhismului său autistic cu structura sa psihică extrem de autoritară:
Atit in viziunea politică, cit si in cea artistică a lui Cage, individul este singur cu sine insusi – exact in sensul lui Stirner[26]: „Eu sint complet axat pe mine insumi”, sau in maniera ruptă de lume a anarhistului american Thoreau, la care Cage se referă atit de des: „M-am dus in pădure, pentru că doream să trăiesc o viată constient plănuită si să nu am de a face decit cu lucrurile fundamentale ale vietii”. Deci asumarea izolării ca prinipiu de viată.[27]
Schnebel a subliniat si vointa de putere a lui Cage, mascată destul de precar sub fatada unei estetici anarhiste: „Nu numai diversele sale actiuni [necesare pentru realizarea acustică a compozitilor sale, TS], dar si principiile severe care domnesc in muzica sa, au ceva inuman: ele cer supunere.“[28] Cage nu a fost in nici un caz simpaticul si amical-surizătorul libertarian, cum este considerat in general si pe care-l vedem in poze. Era, cum sublinia si Schnebel, o persoană egocentrică, inaptă de dialog si autoritară – fapt pe care il recunostea citeodată chiar el insusi cu mindrie: „ … cind eram la liceu, preferam discursul, evitind dezbaterea. Nu mă deranja de loc să vorbesc, dar mă plictisea să port discutii pe bază de argumente cu oameni care mă contraziceau.“[29]
Această singurătate interioară si izolare benevolă relevată de Schnebel si recunoscută de Cage insusi, este unul din factorii care pot contribui conform filozoafei politice Hannah Arendt la atractia resimtită de anumiti indivizi pentru ideologiile totalitare: Lucrul care il impinge pe omul modern cu atita usurintă inspre miscările totalitare si care-l pregăteste atit de bine pentru dominatia totalitară este sentimentul din ce in ce mai generalizat, de a fi părăsit.[30]Această părăsire in care se află indivizii izolati este evident corelată cu imposibilitatea lor de a dialoga realmente. E foarte probabil ca egocentrismul si incapacitatea lui Cage de a dialoga, impreună cu indiferenta sa socială si interumană, să fi contribuit intr-o anumită măsură la transformarea sa intr-un adept convins al ideeii impunerii prin revolutie a unei societăti colectiviste, după modelel maoist.
Insă cauzele profunde ale acestei adeziuni sint două: 1) nihilismul său absolut si 2) incapacitatea sa – aparent paradoxală, dar generată de prima cauză – de a-si croi o viată personală constructiv integrată in societate, in condiitile unei libertăti totale, deci fără ghidul si fără forta integrativă a unei etici unanim acceptate. In consecintă, a aderat la doctrina dictatorului totalitar-stalinist si criminal in masă Mao Tse-Tung, pentru care si-a declarat admiratia de foarte multe ori:
INTERVIURILE HotNews.ro