Klaus Iohannis a contestat la CCR Legea referendumului. Vezi textul sesizării

Președintele Klaus Iohannis a sesizat vineri la Curtea Constituțională Legea referendumului, așa cum a anunțat sâmbătă, după ce parlamentul a respins cererea sa de reexaminare a acestei legi. Legea a fost deja contestată de PNL și USR, însă CCR a respins sesizarea acestora.

Prin această lege, PSD îl scoate practic din procedura organizării unui referendum de revizuire a Constituției pe președintele României, întrucât până acum parlamentul elabora câte un proiect separat de lege de fiecare dată când se organiza un astfel de referendum, pe care președintele îl promulga sau îl putea retrimite parlamentului la reexaminare.

„Stabilirea obiectului referendumului de revizuire a Constituției prin Legea nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului este neclară și contravine regulilor constituționale referitoare la revizuirea Legii fundamentale”, se arată în sesizare.

Potrivit textului legii, “cetăţenii sunt chemaţi să îşi exprime voinţa prin vot în cadrul referendumului naţional cu privire la revizuirea Constituţiei în ultima duminică a perioadei de 30 de zile prevăzută în Constituţie, calculată de la data adoptării de către Parlament a proiectului legii constituţionale, Guvernul având obligaţia de a aduce la cunoştinţa publică, de îndată, prin mijloace de comunicare în masă, textul acestuia şi data referendumului”.

PSD a anunţat în mai multe rânduri că aşteaptă promulgarea Legii referendumului pentru a stabilit data referendumului privind definirea familiei în Constituţie.

Inițiativa cetățenească de modificare a Consititutiei pentru redefinirea familiei se află în circuit parlamentar. Această a fost adoptată de Camera Deputaților și așteaptă să primească vot în Senat.

Coaliția pentru Familie a strâns un număr de 3 milioane de semnături, pe care le-a depus la Senat alături de o propunere de revizuire a Constituției privind definiția familiei prin care se cere modificarea articolul 48, alineatul 1, care se referă la definiția familiei. În actuală formă, acesta prevede că „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți”, însă semnatarii inițiativei vor că definiția să fie schimbată pentru a bloca orice posibilitate a legiferării căsătoriei între persoane de același sex. Astfel, inițiativa prevede că „familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între un bărbat și o femeie”.

Amintim că, potrivit prevederilor în vigoare:

„Referendumul este valabil dacă la acesta participa cel puțin 30% din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente”.

„Rezultatul referendumului este validat dacă opțiunile valabil exprimate reprezintă cel puțin 25% din cei înscriși pe listele electorale permanente”.

Redăm mai jos textul sesizării

SESIZARE DE NECONSTITUŢIONALITATE

asupra

Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului

Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului are ca obiect modificarea unor prevederi referitoare la referendumul necesar a fi organizat în cadrul procedurii de revizuire a Constituției.

Deși a mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, la sesizarea parlamentarilor (Decizia nr. 612/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 922 din 23 noiembrie 2017; Decizia nr. 47/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 7 martie 2018; Decizia nr. 299/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 408 din 14 mai 2018), considerăm că Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului cuprinde, în continuare, dispoziții neconstituționale. Astfel, prin conținutul normativ, dispoziții ale legii menționate contravin prevederilor art. 1 alin. (5), art. 142 alin. (1), art. 146 lit. a), art. 147 alin. (2) și alin. (4), art. 150 – art. 152 și art. 156 din Constituție, pentru motivele prezentate în cele ce urmează.

I. Prevederile art. unic pct. 1 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului – art. 6 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 – încalcă dispozițiile art. 1 alin. (5) coroborate cu cele ale Titlului VII din Constituție

Art. 6 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 – art. unic pct. 1 din legea criticată – prevede următoarele: „Inițiativa și procedura revizuirii Constituției sunt supuse dispozițiilor prevăzute la art. 150 și 151 din Constituția României, republicată, și prezentei legi.”

Dispozițiile art. unic pct. 1 din legea criticată referitoare la modificarea art. 6 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 au mai fost anterior deferite controlului de constituționalitate pe motiv că acestea contravin dispozițiilor art. 64 alin. (1) din Constituție, având în vedere că legea, deși are ca domeniu de reglementare norme juridice privitoare la organizarea și desfășurarea referendumului, prin aceasta au fost reglementate și aspecte care se referă la procedura parlamentară privind revizuirea Constituției.

În legătură cu această critică de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a stabilit că, prin faptul că articolul unic pct. 2 din legea criticată – cu referire la art. 6 alin. (3) din Legea nr. 3/2000 – face „(…) referiri la modul în care Parlamentul trebuie să acționeze în situațiile descrise în ipoteza normei nu reprezintă o nesocotire a principiului autonomiei regulamentare dedus din prevederile art. 64 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora organizarea și funcționarea fiecărei Camere se stabilesc prin regulament propriu. Niciuna dintre cele două acțiuni pe care Parlamentul ar urma să le întreprindă – aceea de a trimite Curții Constituționale proiectul legii constituționale, după adoptarea acestuia, și cea de a relua procedura în cazul în care inițiativa legislativă de revizuire depășește limitele revizuirii – nu este nouă, în sensul de a fi fost introdusă ca atribuție distinctă prin legea de modificare și completare a Legii nr. 3/2000.

Cea referitoare la trimiterea proiectului legii constituționale, după adoptare, către Curtea Constituțională este o expresie a colaborării loiale pe care instituțiile statului român trebuie să o manifeste în toate acțiunile acestora în vederea asigurării funcționării armonioase și eficiente a mecanismului statal. Cea de-a doua acțiune menționată în textul criticat se referă la situația în care instanța constituțională constată că inițiativa legislativă de revizuire depășește limitele revizuirii, când aceasta se consideră nefinalizată și se transmite Parlamentului, procedura urmând a fi reluată. Faptul că Parlamentul va trebui să reia procedura de adoptare a legii de revizuire este, de fapt, o consecință a caracterului general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, înscris în art. 147 din Legea fundamentală.” (Decizia nr. 612/2017, par. nr. 39-40).

Distinct de criticile anterioare de neconstituționalitate, considerăm că, prin conținutul său normativ, dispozițiile art. unic pct. 1 din legea supusă controlului de constituționalitate încalcă dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție.

Din interpretarea gramaticală a prevederilor art. 6 alin. (1) din legea criticată rezultă că singurele dispoziții aplicabile în ceea ce privește inițiativa și procedura revizuirii Constituției sunt exclusiv cele ale art. 150 și 151 din Legea fundamentală, pe de o parte, și cele ale Legii nr. 3/2000, pe de altă parte. În acest sens, conjuncția „și” din cuprinsul sintagmei „ (…) sunt supuse dispozițiilor prevăzute la art. 150 și 151 din Constituția (…) și prezentei legi”, conduce, fără echivoc, la concluzia că pentru viitor singurele prevederi aplicabile cu privire la inițiativa și procedura revizuirii Constituției sunt cele stabilite prin art. unic pct. 1 din legea criticată. Această reglementare contravine însă principiului legalității prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituție, sub aspectul componentei sale referitoare la claritatea și previzibilitatea legii și este de natură să înfrângă principiul securității juridice.

În primul rând, prevederile art. 6 alin. (1) din legea criticată introduc în conținutul normativ al Legii nr. 3/2000 un tip de norme ce nu fac obiectul acestui act normativ. Astfel, obiectul de reglementare al Legii nr. 3/2000 îl constituie organizarea și desfășurarea referendumului, atât a celui național, cât și a celui local. În mod firesc, norme cu privire la inițiativa și procedura de revizuire a Constituției nu pot face obiectul acestei legi decât în măsura în care acestea prezintă relevanță pentru referendumul privind revizuirea Constituției. Din această perspectivă, Legea nr. 3/2000 nu poate include – fără a depăși obiectul ei de reglementare – în mod exhaustiv norme privitoare la inițiativa și procedura de revizuire a Legii fundamentale.

Secțiunea 1 (intitulată Referendumul pentru revizuirea Constituției) din cadrul Capitolul II (intitulat Referendumul național) a Legii nr. 3/2000 în forma în vigoare cuprinde două articole, respectiv art. 6 și art. 7. Aceste două articole reglementează pe de o parte, obligativitatea organizării și desfășurării referendumului cu privire la revizuirea Constituției, precum și a rezultatelor acestuia (art. 6), iar pe de altă parte, conținutul întrebării înscrise pe buletinul de vot, precum și modul în care se stabilesc rezultatele referendumului privind revizuirea Constituției (art. 7). Totodată, modificările și completările operate prin legea criticată (art. unic pct. 1 și pct. 2) vizează doar art. 6.

Aceste intervenții legislative nu au în vedere toate reglementările aplicabile inițiativei și procedurii de revizuire a Legii fundamentale, ci numai pe acelea care au relevanță pentru obiectul de reglementare al Legii nr. 3/2000. Din această perspectivă, considerăm că prevederile art. unic pct. 1 din legea supusă controlului de constituționalitate sunt neclare, lipsite de previzibilitate întrucât, deși declarativ – prin prezența conjuncției „și” – inițiativa și procedura de revizuire sunt supuse acestei legi, în realitate legiuitorul nu epuizează în conținutul normativ toate aspectele referitoare la materia enunțată.

În al doilea rând, circumscrierea regimului juridic al inițiativei și procedurii de revizuire la art. 150 și 151 din Constituție și la Legea nr. 3/2000 exclude de la aplicare alte norme incidente – cum ar fi cele ce privesc exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni (Legea nr. 189/1999) ori cele din regulamentele parlamentare ce detaliază procedural unele dintre aspectele constituționale ale procedurii de revizuire. Mai mult, modul imprecis de redactare conduce la interpretarea că sunt excluse de la aplicare și dispoziții constituționale relevante – cum ar fi cele ale art. 152 alin. (3) – ce împiedică derularea procedurii de revizuire pe durata instituirii stării de asediu sau a stării de urgență ori în timp de război. Prin caracterul limitativ al normelor ce urmează să contureze cadrul legislativ al inițiativei, și în absența în cuprinsul legii criticate a unor norme de natură să stabilească acest cadru legislativ, prevederile art. unic pct. 1 din legea supusă controlului de constituționalitate afectează securitatea raporturilor juridice, încălcând astfel dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție.

În al treilea rând, deși în cuprinsul art. 6 alin. (1) din legea criticată se prevede că inițiativa de revizuire, pe lângă dispozițiile art. 150 din Constituție, este reglementată și în cuprinsul acestei legi, în realitate nu numai că nicio prevedere a legii criticate nu cuprinde reglementări referitoare la această materie dar, mai mult, astfel de dispoziții nu au fost și nu sunt cuprinse în Legea nr. 3/2000. Prin faptul că nu se reglementează cu privire la inițiativa de revizuire a Constituției, limitând un întreg cadru legislativ la norme care nu există, dispozițiile art. unic pct. 1 din legea criticată sunt lipsite de previzibilitate. Aceasta cu atât mai mult cu cât, imprecizia terminologică folosită în cuprinsul legii criticate permite și interpretarea că propunerea de revizuire – ca modalitate de exercitare a inițiativei legislative – este chiar omisă.

II. Prevederile art. unic pct. 2 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului – art. 6 alin. (3) din Legea nr. 3/2000 – încalcă dispozițiile art. 1 alin. (5), art. 142 alin. (1), art. 146 lit. a), art. 147 alin.(4) și art. 150-152 din Constituție

Art. 6 alin. (3) din Legea nr. 3/2000 – art. unic pct. 2 din legea criticată – prevede următoarele: „Proiectul legii constituționale, adoptat de către fiecare Cameră a Parlamentului sau de către Camerele reunite în caz de divergență conform art. 151 alin. (2) din Constituția României, republicată, se trimite de îndată Curții Constituționale, care procedează potrivit legii. Dacă se constată că inițiativa legislativă de revizuire depășește limitele revizuirii, aceasta se consideră nefinalizată și se transmite Parlamentului, procedura urmând a fi reluată.”

În exercitarea actului de legiferare, așa cum a reținut Curtea Constituțională în jurisprudența sa, legiuitorului îi revine obligația ca, indiferent de domeniul în care își exercită această competență constituțională, să dea dovadă de o atenție sporită în respectarea principiului clarității și previzibilității legii (Decizia nr. 405/2016).

De principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist – să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat (Decizia nr. 447/2013). Curtea a mai arătat că inconsecvențe de natură terminologică, omisiuni sau contradicții cu înseși textele legii, apte să creeze incertitudine sub aspectul operațiunilor juridice reglementate, generează o lipsă de coerență, claritate și previzibilitate a normei legale, care este de natură să înfrângă principiul securității juridice, sub aspectul componentei sale referitoare la claritatea și previzibilitatea legii (Decizia nr. 1/2014).

a) Art. unic pct. 2 din legea criticată – art. 6 alin. (3) din Legea nr. 3/2000 – prevede că proiectul legii „adoptat de fiecare Cameră a Parlamentului sau de către Camerele reunite în caz de divergență conform art. 151 alin. (2) din Constituția României, republicată” se transmite de îndată Curții Constituționale. Din interpretarea gramaticală a expresiei „adoptat de fiecare Cameră a Parlamentului” rezultă că este vorba de două proiecte ale legii constituționale: unul adoptat de prima Cameră sesizată, iar cel de-al doilea, adoptat de cealaltă Cameră a Parlamentului. Interpretarea sistematică a întregii sintagme menționate întărește această concluzie întrucât pune în evidență faptul că, spre deosebire de ipoteza adoptării proiectului legii constituționale în condițiile art. 151 alin. (2) din Constituție – când Curtea este sesizată cu proiectul adoptat în ședință comună – atunci când nu se ajunge la divergență se trimit Curții Constituționale proiectele legii constituționale adoptate de fiecare Cameră. Or, art. 151 alin. (1) din Constituție face referire la proiectul sau propunerea de revizuire adoptată de Camera Deputaților și de Senat, deci la proiectul legii constituționale adoptat de ambele Camere (în aceeași redactare sau în urma medierii) și nu la proiectul legii constituționale – dacă utilizăm terminologia din legea criticată- adoptat de fiecare Cameră.

În aplicarea art. 151 alin. (1) din Constituție, proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaților și de Senat, cu o majoritate de cel puțin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere; în situația în care cele două Camere adoptă proiectul sau propunerea de revizuire în redactări diferite, se declanșează procedura de mediere; în urma medierii, se elaborează un raport, care se supune votului Camerei Deputaților, respectiv Senatului și se adoptă cu o majoritate de cel puțin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. În aplicarea art. 151 alin. (2) din Constituție, dacă prin procedura de mediere nu se ajunge la un acord, Camera Deputaților și Senatul, în ședință comună, hotărăsc cu votul a cel puțin trei pătrimi din numărul deputaților și senatorilor. Așadar, pe parcursul derulării procedurii de revizuire în condițiile art. 151 alin. (1) din Constituție, pot exista: proiecte de lege/propuneri legislative adoptate de fiecare Cameră, dar cu același conținut normativ; proiecte de lege/propuneri legislative adoptate de fiecare Cameră, dar cu un conținut normativ diferit (caz în care se declanșează medierea).

Față de cele arătate, norma de la art. 6 alin. (3) este una neclară, întrucât sintagma „adoptat de fiecare Cameră a Parlamentului” presupune că în ipoteza de la art. 151 alin. (1) din Constituție, instanța constituțională primește două proiecte, distincte și posibil chiar diferite ale proiectului legii constituționale. Într-o astfel de situație, instanța constituțională ar trebui să se pronunțe, din oficiu, de două ori, în cea de-a doua fază procedurală, asupra a două texte identice sau diferite.

Totodată, învederăm că noțiunea „proiectul legii constituționale” nu se regăsește nici în textele Titlului VII al Constituției (art. 150 – art. 152) și nici în vreo altă normă constituțională. Sub aspectul terminologiei, legiuitorul constituant a utilizat noțiuni diferite în funcție de stadiul procedural al revizuirii: inițiativă de revizuire – până la momentul depunerii acesteia la Parlament (art. 150 din Constituție); proiect sau propunere de revizuire – în faza dezbaterii în Parlament (art. 151 din Constituție); lege de revizuire – după adoptarea legii (art. 156 din Constituție). Această terminologie nu se reduce numai la forma și estetica exprimării, ca elemente esențiale ale unității stilul juridic al Legii fundamentale, ci vizează însăși precizia și claritatea dispozițiilor acesteia, ce pun astfel în evidență fiecare etapă procedurală. Așadar, față de dispozițiile constituționale menționate și în contextul celor mai sus arătate, noțiunea „proiectul legii constituționale” este imprecisă și neclară, întrucât, pe de o parte nu se înțelege ce etapă procedurală a avut în vedere legiuitorul, iar pe de altă parte în raport cu prevederile art. 151 din Constituție, poate conduce la ideea la limitează sfera inițiativei de revizuire exclusiv la promovarea acesteia ca proiect.

b) Sintagma „care procedează potrivit legii” din teza întâi a art. 6 alin. (3), prin formularea sa generală, poate conduce la interpretări diferite. Astfel, într-o primă interpretare, această sintagmă trebuie corelată cu art. 6 alin. (1) – art. unic pct. 1 din legea criticată. Din această perspectivă, față de caracterul restrictiv al normelor de la art. 6 alin. (1), expresia „care procedează potrivit legii” ar putea avea în vedere doar dispozițiile legii criticate. Într-o altă interpretare, Curtea Constituțională ar putea proceda fie potrivit legii sale de organizare și funcționare, fie potrivit legii referitoare la organizarea și desfășurarea referendumului.

Dacă sintagma „care procedează potrivit legii” din teza întâi a art. 6 alin. (3) se corelează cu fraza următoare din același articol, care limitează competența de control a Curții Constituționale doar la prevederile art. 152 din Constituție, intitulat „Limitele revizuirii”, ar rezulta o viziune contrară Constituției în privința rolului jurisdicției constituționale, căci ar limita controlul său doar la aspectele de fond ale revizuirii. Dacă sintagma „care procedează potrivit legii” din teza întâi a art. 6 alin. (3) se corelează cu Legea nr. 47/1992, ar rezulta o viziune conformă cu Constituția în privința obligațiilor jurisdicției constituționale, căci ar permite acesteia să își exercite controlul din oficiu în mod plenar, adică și cu privire la aspectele de fond și cu privire la cele de formă, lipsind referirea la exclusiv „limitele revizuirii” prevăzute de art. 152 din Constituție.

Această neclaritate este de natură să conducă la impredictibilitate în aplicarea legii și se constituie într-o încălcare a art. 1 alin. (5) raportat la art. 146 lit. a) din Constituție.

c) Art. 6 alin. (3) teza a doua din legea criticată prevede: „ (…) Dacă se constată că inițiativa legislativă de revizuire depășește limitele revizuirii, aceasta se consideră nefinalizată și se transmite Parlamentului, procedura urmând a fi reluată.”

Conform art. 146 lit. a) din Constituție, Curtea Constituțională se pronunță, din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției. Potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, „Decizia prin care se constată că nu au fost respectate dispozițiile constituționale referitoare la revizuire se trimite Camerei Deputaților și Senatului, în vederea reexaminării legii de revizuire a Constituției, pentru punerea ei de acord cu decizia Curții Constituționale”.

Așa cum s-a reținut în jurisprudența Curții Constituționale, în exercitarea acestei competențe, instanța constituțională se pronunță asupra „îndeplinirii condițiilor constituționale de formă și de fond privind revizuirea Constituției, prevăzute de titlul VII – art. 150 – 152 ale Legii fundamentale – „Revizuirea Constituției”, condiții care se referă la inițiativa revizuirii și limitele revizuirii”. Totodată, Curtea se pronunță cu privire la respectarea prevederilor tratatelor internaționale în materia drepturilor omului, la care România este parte, iar în exercitarea rolului său de garant al supremației Constituției examinează modificările propuse din perspectiva principiilor care fundamentează și definesc statul român, prevăzute de art. 1 din Constituție (Decizia nr. 799/2011, Decizia nr. 80/2014). Așadar, Curtea Constituțională, în virtutea competenței sale constituționale și a rolului său de garant al supremației Constituției verifică nu doar condițiile de fond (limitele materiale), ci și pe cele de formă (condițiile procedurale) în cazul inițiativelor de revizuire a Constituției.

Sintagma „depășește limitele revizuirii” contravine dispozițiilor art. 146 lit. a) din Constituție, care se referă la „constituționalitatea inițiativelor de revizuire” și celor ale art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, care se referă la „respectarea dispozițiilor constituționale referitoare la revizuire”. Sintagma „limitele revizuirii” trimite volens nolens la art. 152 din Constituție, intitulat chiar „Limitele revizuirii”, care stabilește o serie de condiționări referitoare la conținutul legii de revizuire și la perioada în care modificarea Legii fundamentale nu poate avea loc, fără a preciza nimic cu privire la procedura revizuirii. Or, aspectele de procedură nu pot fi ignorate în controlul de constituționalitate pe care Curtea Constituțională îl realizează din oficiu. Astfel, prin utilizarea sintagmei „depășește limitele revizuirii” din art. 6 alin. (3), legea criticată încalcă plenitudinea de competență a Curții Constituționale de a verifica constituționalitatea inițiativelor de revizuire a Constituției prin raportare la toate dispozițiile constituționale referitoare la revizuire, atât cele care privesc limitele revizuirii din art. 152, cât și cele care privesc procedura de revizuire din art. 150 și art. 151 din Constituție.

Argumentul de mai sus se aplică mutatis mutandis și cu privire la dispozițiile art. 6 alin. (4) din legea criticată care utilizează sintagma „depășește limitele revizuirii” în locul unei sintagme care ar reflecta plenitudinea de competență pe care legiuitorul constituant a avut-o în vedere pentru Curtea Constituțională în art. 146 lit. a) din Constituție. Altfel spus, dacă legea de revizuire ar încălca limitele materiale și procedurale ale revizuirii Constituției prin simplă contrarietate, fără însă a le depăși, Curtea Constituțională nu ar putea invalida respectivele norme, iar Parlamentul nu ar putea fi obligat să le reexamineze. În plus, formularea din legea criticată induce ideea că Parlamentul reia procedura doar în cazul motivelor intrinseci de neconstituționalitate constatate de Curtea Constituțională. În acest fel s-ar ajunge la situația în care Parlamentul poate adopta legi de revizuire a Constituției cu încălcarea condițiilor de formă (adoptarea lor cu majoritate simplă sau orice alte aspecte ce încalcă dispozițiile referitoare la procedura de revizuire), iar Curtea Constituțională nu ar putea exercita controlul din oficiu după adoptarea respectivelor legi constituționale decât asupra aspectelor de fond. O astfel de situație ar fi contrară chiar precedentelor stabilite de Curtea Constituțională, care în mod constant a examinat din oficiu inițiativele de revizuire atât prin prisma criteriului material cât și a celui formal.

În consecință, soluția aleasă de legiuitor contravine rolului Curții Constituționale (conturat și prin Decizia nr. 727/2012) și competenței acesteia de a verifica constituționalitatea inițiativelor de revizuire a Constituției/legilor de revizuire, conform art. 142 alin. (1) și art. 146 lit. a) din Legea fundamentală.

d) Conform art. 6 alin. (3) din legea criticată, „ (…) Dacă se constată că inițiativa legislativă de revizuire depășește limitele revizuirii, aceasta se consideră nefinalizată și se transmite Parlamentului, procedura urmând a fi reluată”.

Formularea „se consideră nefinalizată” lipsește norma de precizie, putând conduce la concluzia că Parlamentul, constituit în Adunare Constituantă derivată, ar fi obligat să continue procedura de revizuire pentru a o finaliza așa cum aceasta a fost începută, fără a ține cont de decizia Curții Constituționale, ceea ce ar contraveni art.147 din Constituție. De asemenea, din formularea tezei a doua a art. 6 alin. (3) nu rezultă cu precizie și claritate dacă, atunci când Curtea Constituțională constată „depășirea limitelor revizuirii”, ceea ce „se consideră nefinalizată” este procedura de adoptare a inițiativei legislative de revizuire – ceea ce ar avea drept consecință simpla sa continuare, fără a ține seama de eventualele impedimente survenite – sau însăși inițiativa legislativă de revizuire – ceea ce ar însemna că textul ce urmează să schimbe Constituția poate suferi noi modificări.

Lipsa de claritate și precizie, așa cum s-a statuat în jurisprudența Curții Constituționale prin Decizia nr. 474/2016, contravine art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, potrivit căruia „Textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent și inteligibil, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce. Forma și estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia și claritatea dispozițiilor”, încălcându-se astfel și art. 1 alin. (5) din Constituție în componenta sa referitoare la calitatea actelor normative.

Într-o altă ordine de idei, folosirea sintagmei „reluarea proceduriiˮ la art. 6 alin. (3) teza finală din legea criticată nu se corelează cu norma prevăzută de art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, conform căreia „Decizia prin care se constată că nu au fost respectate dispozițiile constituționale referitoare la revizuire se trimite Camerei Deputaților și Senatului, în vederea reexaminării legii de revizuire a Constituției, pentru punerea ei de acord cu decizia Curții Constituționale”.

Spre deosebire de reexaminarea legii pentru punerea ei în acord cu decizia Curții Constituționale, în cazul simplei reluări a procedurii, Parlamentul poate, în urma dezbaterilor, să modifice sau să completeze conținutul inițiativei de revizuire cu privire la alte aspecte care nu au legătură cu decizia Curții Constituționale. Practic, Parlamentul nu ar fi ținut să reexamineze legea de revizuire strict cu privire la aspectele reținute într-o astfel de decizie a Curții Constituționale prin care s-ar constata nerespectarea dispozițiilor constituționale referitoare la revizuire, aspect ce contravine chiar art. 142 alin. (1) și art. 147 alin. (4) din Constituție cu privire la rolul Curții Constituționale și caracterul general obligatoriu al deciziilor sale.

De asemenea, referirea generică la reluarea procedurii face dificil de înțeles momentul concret de la care se va relua procedura de revizuire a Constituției, putându-se referi la orice moment, de la cel de început al inițiativei de revizuire (înregistrarea unui proiect sau a unei propuneri de revizuire) până la cel final al fazei parlamentare.

Totodată, conform art. 6 alin. (3) din legea criticată, singura obligație a Parlamentului, în cazul depășirii limitelor de revizuire, este reluarea procedurii. În această situație, legea de revizuire adoptată în urma reluării procedurii ar putea conține chiar prevederile neconstituționale pentru care Curtea a reținut „depășirea limitelor revizuirii” în condițiile în care nu este clar dacă, după reluarea procedurii, noua lege de revizuire adoptată de Parlament va fi supusă din nou controlului de constituționalitate al Curții, iar dispozițiile pot fi interpretate în sensul că după reluarea procedurii urmează etapa organizării referendumului, conform art. 151 alin. (3) din Constituție. O astfel de interpretare generată de neclaritatea textului încalcă chiar rolul Curții Constituționale de garant al supremației Constituției, în situația în care Curtea nu se mai poate pronunța asupra legii adoptate de Parlament. Așadar, nu se poate deduce cu exactitate ce obligații revin Parlamentului în această etapă și care este posibilitatea Curții Constituționale de a exercita controlul asupra noii legi de revizuire adoptate de Parlament, în urma reluării procedurii.

III. Prevederile art. unic pct. 2 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului – art. 6 alin. (4) din Legea nr. 3/2000 – încalcă dispozițiile art. 146 lit. a), ale 147 alin. (4), ale art. 151 alin. (3), precum și pe cele ale art. 156 din Constituție

a) Potrivit art. unic pct. 2 din legea criticată, respectiv art. 6 alin. (4) ultima teză din Legea nr. 3/2000: „(…) Cetățenii României sunt chemați să-și exprime voința prin vot în cadrul referendumului național cu privire la revizuirea Constituției, în ultima duminică a perioadei de 30 de zile prevăzută la art. 151 alin. (3) din Constituția României, republicată, calculată de la data adoptării de către Parlament a proiectului legii constituționale, Guvernul având obligația de a aduce la cunoștință publică, de îndată, prin mijloace de comunicare în masă, textul acestuia și data referendumului național.”

Trecând peste toate impreciziile de ordin terminologic utilizate de legiuitor – care prin referință la norme constituționale aplicabile permit interpretări contrare lor și se constituie, astfel, în încălcări ale acestora – și având în vedere mai degrabă intenția legiuitorului decât modul în care acesta a exprimat-o tehnic – legislativ, din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 6 alin. (3) și alin. (4) din legea dedusă controlului de constituționalitate rezultă că ulterior adoptării de către Parlament, legea de revizuire a Constituției este transmisă Curții Constituționale, caz în care: (i) „ (…) Dacă se constată că inițiativa legislativă de revizuire depășește limitele revizuirii, aceasta se consideră nefinalizată și se transmite Parlamentului, procedura urmând a fi reluată.”; (ii) „(…) Dacă Curtea Constituțională constată că inițiativa legislativă de revizuire nu depășește limitele revizuirii, proiectul legii constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, împreună cu decizia Curții Constituționale.”

Așadar, din chiar dispozițiile art. 6 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 6 alin. (4) ale legii criticate se deduce, fără echivoc, faptul că după adoptarea de către Parlament a legii de revizuire survine o etapă procedurală ulterioară – respectiv cea a controlului de constituționalitate realizat din oficiu de către Curtea Constituționalitate – și că numai după ce instanța de contencios constituțional se pronunță în sensul constituționalității legii, aceasta este considerată ca fiind adoptată. Or, art. 6 alin. (4) ultima teză, stabilind că referendumul național cu privire la revizuirea Constituției se desfășoară în ultima duminică a perioadei de 30 de zile prevăzută la art. 151 alin. (3) din Constituția României, republicată, calculată de la data adoptării de către Parlament a proiectului legii constituționale încalcă atât dispozițiile art. 147 alin. (4), cât și pe cele ale 151 alin. (3) din Constituție.

Astfel, potrivit art.151 alin.(3) din Constituție, revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau a propunerii de revizuire. La o primă analiză a acestui text constituțional, constatăm că legiuitorul constituant originar nu a prevăzut ca termenul în care urmează să se desfășoare referendumul de revizuire să fie calculat, în mod obligatoriu, de la data adoptării de către Parlament a legii de revizuire. Din această perspectivă, precizarea expresă în textul art. 6 alin. (4) al legii criticate „calculată de la data adoptării de către Parlament a proiectului legii constituționale” ca moment de referință de la care începe să curgă termenul de 30 de zile în care trebuie organizat referendumul pentru revizuirea Constituției reprezintă o adăugare la Legea fundamentală, aspect ce este de natură să încalce prevederile art. 151 alin. (3) din Constituție.

În al doilea rând, din interpretarea sistematică a dispozițiilor constituționale înscrise în Titlul VII al Constituției rezultă că legiuitorul constituant originar a înscris ipoteza organizării referendumului pentru revizuire în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului/propunerii de revizuire, fără nicio referire la autoritatea competentă să o adopte (respectiv Parlamentul), întrucât numai această modalitate de redactare a dispozițiilor art. 147 alin. (3) – devenit ulterior revizuirii din 2003, art. 151 alin. (3) – era de natură să asigure corelarea cu dispozițiile art. 148 alin. (3) din Legea fundamentală, devenit art. 152 alin. (3) după revizuirea și republicarea Constituției din 2003. În plus, această redactare este păstrată cu prilejul revizuirii din 2003 și de legiuitorul constituant derivat care, deși nu modifică prevederile art. 147, păstrează în conținutul normativ al noului articol din cadrul Titlului VIII, devenit art. 156, același reper pentru calculul termenului de publicare a legii de revizuire, respectiv data adoptării legii de revizuire, din nou fără nicio referire la autoritatea competentă să o adopte.

Suplețea celor două norme constituționale menționate – ce nu adiționează expresiei „de la data adoptării” și locuțiunea verbală „de către Parlament” – face ca acestea să fie aplicabile chiar și în raport cu competențele Curții Constituționale dobândite ulterior revizuirii din anul 2003.

Plecând probabil de la faptul că în anul 1991, cu prilejul adoptării actualei Constituții, dar mai ales în anul 2003, la revizuirea acesteia, termenul de 30 de zile prevăzut de art. 151 alin. (3) din Constituție s-a calculat de la data adoptării legii de revizuire de către Parlament, în conținutul normativ al ultimei teze a art. 6 alin. (4) din legea criticată se prevede că referendumul național cu privire la revizuirea Constituției se va organiza în ultima duminică a perioadei de 30 de zile prevăzută la art. 151 alin. (3) din Constituție, perioadă calculată de la data adoptării de către Parlament a proiectului legii constituționale. Însă, un asemenea mod de calcul al termenului de organizare a referendumului, care era posibil în anul 2003, nesocotește în prezent rolul și competențele Curții Constituționale.

Cu prilejul revizuirii din anul 2003, Legea de revizuire a Constituției a fost adoptată de către Camera Deputaților și de Senat în ședințele din 18 septembrie 2003. La data de 22 septembrie 2003, Parlamentul adoptă Legea nr. 375/2003 pentru organizarea și desfășurarea referendumului național privind revizuirea Constituției (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 22 septembrie 2003). Menționăm că la momentul anului 2003 controlul de constituționalitate din oficiu exercitat de către Curtea Constituțională ulterior adoptării legii de revizuire în Parlament nu era prevăzută expres în Legea nr. 47/1992, motiv pentru care la data respectivă nu s-a deschis această procedură ulterioară adoptării legii de revizuire. Astfel, în sensul art. 151 alin. (1) din Constituție (art. 147 alin. 3, înainte de revizuire) data adoptării propunerii de revizuire a fost considerată data adoptării de către Parlament a Legii de revizuire a Constituției (devenită Legea nr. 429/2003).

În plus, Legea nr. 375/2003, fiind adoptată de către Parlament și promulgată de către Președintele României, îndeplinea și exigențele cerute de art. 152 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 93 din Constituție (în actuala numerotare). În acest mod, cele două autorități publice – ce aveau, pe de o parte, competența instituirii stării de asediu sau a stării de urgență (Președintele României), iar pe de altă parte, competența încuviințării măsurii adoptate (Parlamentul României) – au admis implicit că la momentul declanșării referendumului revizuirea Legii fundamentale se putea realiza.

Ulterior revizuirii din anul 2003, în acord cu prevederile art. 146 lit. a) și l) din Constituție și în temeiul unei dispoziții exprese din legea sa de organizare, Curtea Constituțională realizează și un control de constituționalitate ulterior, asupra legii de revizuire adoptate de către Parlament. Astfel, în conformitate cu prevederile art. 23 din Legea nr. 47/1992, în termen de 5 zile de la adoptarea legii de revizuire a Constituției, Curtea Constituțională se pronunță, din oficiu, asupra acesteia. Așadar, în prezent, ca efect al normelor menționate, ulterior adoptării legii de către Parlament, se deschide o procedură obligatorie, derulată de către instanța de contencios constituțional, similară cu cea aplicabilă unei legi obișnuite. În cazul în care Curtea Constituțională constată că nu au fost respectate dispozițiile constituționale referitoare la revizuire, legea se retrimite Parlamentului în vederea reexaminării (art. 23 alin. 2 din Legea nr. 47/1992), iar în cazul în care se constată că au fost respectate dispozițiile constituționale referitoare la revizuire, după publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial, se poate declanșa referendumul de revizuire a Constituției.

Așadar, ulterior revizuirii Constituției din 2003 și modificării Legii nr. 47/1992, în sensul art. 151 alin. (3) din Constituție, data adoptării nu mai poate fi data adoptării de către Parlament a legii de revizuire (aceasta fiind doar o etapă procedurală în procedura de revizuire), ci data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curții Constituționale prin care se constată că au fost respectate dispozițiile constituționale referitoare la revizuire, moment la care se închide orice altă procedură parlamentară.

Față de toate cele arătate, sintagma „calculată de la data adoptării de către Parlament a proiectului legii constituționale” din cuprinsul art. 6 alin. (4) ultima teză a legii criticate este neconstituțională în raport cu prevederile art. 151 alin. (3), ale art. 146 lit. a) și ale art. 147 alin. (4) din Constituție, întrucât permite ca deciziile Curții Constituționale prin care se confirmă constituționalitate legii de revizuire să producă efecte pentru trecut.

b) În ceea ce privește momentul publicării legii de revizuire prima teză a art. 6 alin. (4) din legea dedusă controlului de constituționalitate prevede: „Dacă Curtea Constituțională constată că inițiativa legislativă de revizuire nu depășește limitele revizuirii, proiectul legii constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, împreună cu decizia Curții Constituționale.(…)”

Cu privire la acest aspect, învederăm faptul că art. 6 alin. (4) a suferit modificări în procedura de reexaminare a legii cu ocazia punerii de acord a acesteia cu Decizia Curții Constituționale nr. 612/2017. Astfel, în forma inițială se prevedea că: „proiectul de lege se publică în aceeași zi cu apariția deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I. ”. Cu privire la momentul publicării, în Decizia nr. 612/2017 s-au reținut următoarele: „Astfel, Constituția stipulează că legea de revizuire se publică în Monitorul Oficial al României in termen de 5 zile de la data adoptării. Tot cinci zile are la dispoziție Curtea Constituțională pentru a se pronunța asupra constituționalității acesteia. Așadar, există o deplină corelare între cele două norme, cea constituțională și cea legală, în ceea ce privește publicarea legii de revizuire”.

În forma de după reexaminare, art. 6 alin. (4) prevede: „proiectul legii constituționale se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, împreună cu decizia Curții Constituționale.” Prin raportare la prevederile art. 6 alin. (1) din legea criticată, ce prevăd că procedurii revizuirii îi sunt aplicabile doar dispozițiile art. 150 și 151 din Constituție și cele ale Legii nr. 3/2000, norma de la art. 6 alin. (4) este imprecisă și neclară. Astfel, față de caracterul restrictiv al prevederilor art. 6 alin. (1), din conținutul normativ al art. 6 alin. (4), deși rezultă faptul că proiectul legii constituționale se publică împreună cu decizia Curții Constituționale, nu mai rezultă că se asigură respectarea termenului de cinci zile stabilit în art. 156 din Constituție și în art. 23 din Legea nr. 47/1992.

În viziunea legiuitorului constituant, atât a celui originar cât și a celui derivat, dispozițiile art. 151 și ale art. 156 sunt deplin corelate sub aspectul procedurii de revizuire, al organizării referendumului și al publicării legii de revizuire în vederea aducerii la cunoștința cetățenilor. Această concordanță este întregită și de dispozițiile prin care atât legiuitorul constituant, cât și cel ordinar au reglementat controlul de constituționalitate ce se exercită din oficiu asupra legii de revizuire. Astfel, legea de revizuire, odată adoptată de Parlament se transmite Curții Constituționale, care are obligația să se pronunțe cu privire la constituționalitatea acesteia. Întrucât dispozițiile constituționale nu prevăd expres un termen pentru publicarea în Monitorul Oficial a deciziei Curții, termenul de publicare a legii de revizuire prevăzut de art. 156 din Constituție nu poate curge decât de la momentul confirmării constituționalității acesteia, care potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție este data publicării deciziei în Monitorul Oficial.

Or, în noua redactare, de după reexaminare, a tezei întâi a art. 6 alin. (4) din legea criticată, legiuitorul consideră ca moment de referință numai data adoptării legii de revizuire de către Parlament, ignorând atât rolul Curții Constituționale de garant al supremației Constituției, inclusiv în procedura de revizuire, cât și momentul de la care deciziile acesteia produc efecte. Chiar dacă este posibil ca cele două momente – momentul publicării deciziei Curții Constituționale și cel al publicării legii de revizuire să coincidă – stabilirea imperativă a acestei unice ipoteze normative conduce la afectarea termenului de 5 zile prevăzut la art. 156 din Constituție. A admite că în noua sa redactare, norma de la teza întâi a art. 6 alin. (4) asigură o deplină corelare a art. 156 din Constituție cu art. 23 din Legea nr. 47/1992, în sensul că cele două termene se suprapun, echivalează cu imposibilitatea respectării termenului constituțional de 5 zile pentru publicarea legii de revizuire, întrucât la momentul la care acesta ar trebui să înceapă să curgă, în fapt este deja epuizat. Cu alte cuvinte, s-ar admite că la publicarea deciziei Curții Constituționale de confirmare a constituționalității legii de revizuire, termenul de 5 zile prevăzut de art. 156 din Constituție fie este epuizat, fie a început să curgă anterior publicării deciziei, ceea ce contravine și art. 147 alin. (4) din Constituție.

IV. Stabilirea obiectului referendumului de revizuire a Constituției prin Legea nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului este neclară și contravine regulilor constituționale referitoare la revizuirea Legii fundamentale

La art. unic pct. 3 din legea criticată – art. 15 alin.(1) lit. a) din Legea nr. 3/2000 – se prevede că obiectul și data referendumului național se stabilesc „potrivit prevederilor prezentei legi, în cazul referendumului privind revizuirea Constituției, cu respectarea art. 151 alin. 3 din Constituție”.

În Decizia nr. 47/2018, Curtea Constituțională a constatat că „ (…) acest text de lege se referă nu doar la stabilirea datei referendumului pentru revizuirea Constituției prin chiar Legea nr. 3/2000, ci și a însuși obiectului acestuia. Pentru ipoteza acestui tip de referendum, în mod concret, obiectul său este, în realitate, deja determinat, constând în legea de revizuire a Constituției, aprobată de Camera Deputaților și Senat”.( Decizia nr. 47/2018, par. 33)

Distinct de aceste considerente ale Curții Constituționale considerăm că obiectul generic și abstract al referendumului pentru revizuirea Constituției este deja determinat nu doar prin legea criticată, ci chiar prin Constituție, în art. 151, acolo unde se precizează că „revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum”. De altfel, și literal și gramatical și logico-juridic, obiectul unui referendum intitulat pentru revizuirea Constituției nu poate fi altul decât revizuirea Legii fundamentale. Numai că nu la acest obiect generic și abstract, identificat în mai multe acte normative, face referire textul legii criticate, ci la obiectul concret al fiecărui referendum în parte, anume la modificările ce se intenționează a fi aduse Legii fundamentale cu prilejul fiecărei revizuiri și care necesită validarea prin referendum chiar dacă au fost adoptate de Parlament. Dacă nu ar fi așa, nu ar avea sens trimiterea din teza finală a articolului 15 – care se află și în versiunea în vigoare a Legii nr. 3/2000 – la exigențele constituționale ale art. l51. Orice referendum pentru revizuirea Constituției are ca finalitate modificarea Legii fundamentale, însă fiecare astfel de referendum în parte are un alt obiect asupra căruia trebuie să decidă poporul, doar prin acel proces decizional colectiv organizat la scară națională.

De aceea, obiectul fiecărui astfel de referendum nu poate fi stabilit generic și odată pentru totdeauna potrivit legii care stabilește coordonatele generale ale organizării și desfășurării referendumului, ci prin actul normativ distinct (lege) care precizează ce anume face obiectul deciziei populare în acel caz concret și când urmează să aibă loc respectiva decizie. Cum urmează să se desfășoare decizia populară (referendumul) face obiectul propriu și specific al legii criticate, care, de altfel, se intitulează corect, sugestiv și în deplin acord cu conținutul său normativ privind organizarea și desfășurarea referendumului.

Organizarea și desfășurarea referendumului în fiecare caz în parte nu mai necesită precizări suplimentare printr-o lege distinctă. În schimb, obiectul și data fiecărui referendum trebuie să fie clar identificate și aduse la cunoștința cetățenilor care urmează să se exprime prin vot, altminteri putându-se ajunge la situația în care aceștia să se pronunțe în necunoștință de cauză, cu rezultate și consecințe nebănuite și paradoxale (așa cum exemplele din dreptul comparat nu lipsesc).

În aceste condiții, pentru respectarea prevederilor constituționale referitoare la revizuirea Legii fundamentale și pentru asigurarea clarității și preciziei legii în vederea unei eficiente aplicări, este necesară identificarea distinctă, în fiecare caz în parte, prin actul normativ asupra căruia s-a convenit (lege), a ce anume constituie obiect al referendumului pentru fiecare revizuire a Constituției.

V. Stabilirea datei referendumului de revizuire a Constituției prin Legea nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului limitează dreptul Parlamentului aflat în exercitarea mandatului la data la care ar avea loc o revizuire a Constituției de a stabili data referendumului printr-o lege distinctă și înfrâng dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea fundamentală

În Decizia nr. 612/2017, Curtea Constituțională a arătat că, în urma adoptării legii de revizuire de către Parlament, „în vederea asigurării unui mecanism procedural complet, care să confere eficacitate demersului legislativ de adoptare a legii de revizuire, incluzând și reglementarea etapei finale a acestuia, Parlamentul este îndreptățit să stabilească, printr-o lege distinctă, data referendumului, fixând astfel în timp momentul la care legea pe care a adoptat-o va fi supusă aprobării populare”. Totodată, în Decizia nr. 47/2018, Curtea Constituțională a menționat că ceea ce este important în stabilirea datei unui astfel de referendum este ca actul juridic „să emane de la autoritatea care are îndrituirea constituțională să inițieze fiecare tip de referendum.”

Distinct de considerentele din deciziile Curții Constituționale și având în vedere conținutul normativ al legii deduse controlului de constituționalitate, chiar dacă aparent Parlamentul s-a plasat în limitele constituționale atunci când a decis ca toate referendumurile de revizuire a Constituției să aibă loc în ultima duminică a intervalului de 30 de zile prevăzut de art. 151 alin. (3) din Legea fundamentală, considerăm că această soluție legislativă este limitativă și lipsită de predictibilitate, plecând chiar de la premisa reținută de Curtea Constituțională în Decizia nr. 47/2018, anume că „nimic nu împiedică Parlamentul, ca în funcție de circumstanțele concrete, să adopte o lege prin care să stabilească o altă dată pentru organizarea referendumului cuprinsă în intervalul de 30 de zile amintit”.

A stabili o dată anume, expres menționată și precis identificată, acolo unde Constituția lasă o marjă de apreciere și a impune ca această dată să fie către finalul termenului prevăzut în Constituție atunci când textul Legii fundamentale precizează expres că respectivul termen este unul maxim, ce nu poate fi depășit, reprezintă o adăugare la Constituție. În plus, stabilirea cu caracter generic a datei pentru organizarea oricărui referendum de revizuire a Legii fundamentale este lipsită de predictibilitate, căci oricând pot apare elemente ce nu pot fi cunoscute dinainte și care să justifice o necesară adaptare a momentului consultării populare la contextul imediat. De altfel, soluția legislativă privind stabilirea datei referendumului cuprinsă în legea criticată nu este nouă, iar lipsa de predictibilitate a fost deja confirmată. Astfel, cu prilejul revizuirii Constituției României din anul 2003, Legea nr. 375/2003 – al cărei prim articol avea același conținut cu cel al tezei a doua a art. 6 alin. (4) din legea criticată – a fost modificată prin Ordonanța de urgență nr. 92/2003 pentru modificarea și completarea unor reglementări referitoare la organizarea și desfășurarea referendumului, cu doar 10 zile înainte de împlinirea termenului de 30 zile prevăzut de art. 151 alin. (3) din Constituție. Deși inițial, prin Legea nr. 375/2003 data referendumului de revizuire a Constituției fusese stabilită în ultima duminica a intervalului constituțional, un întreg context social și politic generat de aderarea la UE și la NATO au determinat modificarea datei acestui referendum, care nu s-a mai desfășurat într-o singură zi, ci în două zile.

Pentru considerentele menționate mai sus, nu doar obiectul, ci și data fiecărui referendum pentru fiecare revizuire a Constituției în parte ar trebui să fie stabilită clar și distinct, numai de către Parlamentul în exercițiu. A proceda altfel ar echivala cu o restrângere a competenței decizionale și a marjei de apreciere a Parlamentului aflat în exercitarea mandatului la data la care ar avea loc o revizuire a Constituției de către parlamentarii din legislatura în care s-a adoptat legea criticată, atitudine care poate fi justificată în cazul legiuitorului constituțional derivat în anumite limite și condiții precizate în Constituție, dar care nu este permisă legiuitorului ordinar sau organic.

Prin urmare, stabilirea acestei date trebuie lăsată la aprecierea Parlamentului aflat în exercițiu la momentul fiecărei astfel de inițiative de revizuire a Constituției, numai acesta fiind în măsură să aprecieze în concret care sunt condițiile cele mai adecvate pentru ca cetățenii să își exprime voința cu privire la acea revizuire a Constituției, ca modalitate de exercitare a suveranității naționale consacrată prin art. 2 alin. (1) din Legea fundamentală.

În considerarea argumentelor expuse, vă solicit să admiteți sesizarea de neconstituționalitate și să constatați că Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului este neconstituțională.