Lectiile Ungariei (de Emil Hurezeanu)

Ungaria isi consolideaza democratia parlamentara de tip occidental, intr-o formula foarte asemanatoare cu cea germana. O dreapta puternica este flancata de o stanga puternica. Optiunea tertiara asigura alternativa celor nemultumiti de stanga sau de dreapta, dar in parametrii liberal-democratici, iar orientarea nationalist-extremista este tot mai respinsa de electorat.

Intr-o fosta tara comunista, cu un partid care inainte de 1989 a deschis calea reformelor cu mult inainte de Gorbaciov, si unde, in prezent, insatisfactia sociala are o pondere importanta, legitimitatea stangii postmarxiste este indiscutabila. Dreapta raspunde, pe de alta parte, impulsurilor de rupere cu orice forma a trecutului comunist, dar si asteptarilor dezvoltarii moderne.

Acum, dupa noi alegeri, s-a vazut cu ochiul liber ca aceasta tara si-a consolidat echilibrul intre partide democrate si intre acestea si societate, ale carei optiuni, oricat de diferite, depasesc resentimentele populiste care, prin alte parti, alimenteaza formule dubioase.

Ce se-ntampla in Romania, din aceasta perspectiva? Cand spunem ca aici situatia este foarte complicata, folosim un eufemism.

Partidele de guvernare, mai intai. Unul, fost de stanga, actualmente neomologat de dreapta, altul, fost social-liberal, actualmente conservator, un al treilea, fost liberal, actualmente antiprezidential, plus fostul maghiar, actualmente cvasiminoritar maghiar, functioneaza intr-o devalmasie mediocra, manata permanent de spectrul algerilor anticipate.

Ajutat de un presedinte anti-establishment, sistemul coalitiei nu face atractiva politica democratica pentru societate. Nu doar ca dreapta nu stie ce face stanga, dar nici electoratul nu mai face distinctie intre una si cealalta.

Impresia este ca situatia a fost rezolvata de la sine de o oarecare inertie geo-politica alimentata de Bruxelles si Washington, la care s-au alaturat progresele partiale datorate unor ministrii de tip tehnocratic, precum Macovei, Blaga, Flutur si un pragmatic senin, pe fondul nervozitatii prezidentiale, precum premierul Tariceanu. E doar o impresie care se va spulbera cel tarziu dupa intrarea in UE.

In opozitie, un PSD incremenit, dar vocal, unde coruptia unora, orgoliul altora si lipsa de mesaj a tuturor concureaza doar in adancirea cacofoniei, nu poate fi o speranta de stanga mai mare decat populismul energetic al presedintelui Basescu. In sfarsit, PRM pare temeinic anesteziat, iar PNG prematur inviorat.

Si unul si celalalt pierd mult din atractie, la periferia electoratului romanesc, controlata inca de acelasi magnet proteic numit Basescu. Presedintele isi poate permite, deci, sa fie si de stanga si de dreapta, dupa imprejurari.

Intr-un fel, se poate spune ca sistemul politic romanesc este in cea mai mare criza de autodefinire din ultimii ani. Nu are atat baze electorale, cat baze americane si stiinta pasilor oarecum potriviti in cadrilul cu UE. Nici societatea saraca postsocialista, nici clasele mijlocii capitaliste si tinere nu se prea regasesc aici.

Avem aici atat efectul unor evolutii diferite, pana in prezent, cat si cauza unor evolutii diferite de-acum inainte. Ungaria a depasit comunismul, saracia de masa si izolarea prin renuntarea la „one-man show”-ul politicianist, semidemocratie si extremism. In Romania se accentueaza confuzia si lipsa de orizont comunitar.

Un alt exemplu al diferentelor dintre cele doua tari. La Budapesta, functioneaza de aproape cinci ani un asezamant numit „Casa terorii”. In fostul sediu central al politiei politice comuniste din anii ‘50, a aparut un muzeu al crimelor comunismului stalinist si ale nazismului.

Aici partea leului revine trecutului comunist, care a durat mai mult si a facut mai multe victime decat nazismul. Socialistii maghiari au protestat. Dar si ei, urmasi ai comunistilor, vor un muzeu al dictaturilor totalitare, chiar daca, in viziunea stangii, nazismul este mai vinovat decat stalinismul.

Noi n-am ajuns, dupa 16 ani, nici macar la condamnare, darmite la impacare… In Romania, exista un muzeu al ororilor gulagului comunist la Sighet, deschis dupa ani de eforturi eroice ale Anei Blandiana si ale lui Romulus Rusan. Nici dreapta, nici stanga n-au iubit vreodata din cale afara aceasta forma de intalnire cu trecutul.

In felul acesta, trecutul ungurilor, de dreapta sau de stanga, sta marturie pentru noile generatii, in timp ce romanii de azi n-au niciun trecut lamurit, niciun prezent lamuritor. N-au adica nici muzeul si nici parlamentul de care ar avea nevoie.