REPORTAJ: Locul unic în Europa: cum arată celebra „La Doi Boi”, piața românească din Bruxelles, care reconstituie Piața Obor și târgurile de acasă 

Magazine, restaurante și tarabe românești într-o piață a diversității unde migranții români din Belgia și-au refăcut lumea din piețele de acasă. Aici se întâlnesc în weekend cu prietenii, își fac cumpărăturile, mănâncă mici și ciorbă de burtă, iar pentru câteva ore au sentimentul că România s-a mutat în epicentrul Uniunii Europene. 

• Acest episod este mai lung decât de obicei. Pentru că el conține multe povești de oameni obișnuiți, din Maramureș și Moldova, români care au ajuns să lucreze în Germania, la Soci, în Moscova, iar acum construiesc clădiri extraordinare în Belgia.
• Unii dintre ei înalță cel mai mare spital din Regiune Valonă.
• De copiii tututor se ocupă firma fondată de trei frați din Craiova, companie care a devenit a treia antrepriză de izolații din Belgia.
• Sunt atât de mulți români aici că atunci când au loc nunți în țară sunt perturbate construcțiile din Belgia.
• Poveștile acestor oameni au un element comun: munca grea, cinstită, repetată zi de zi. „N-ai voie să oprești ceasul. Întotdeauna trebuie să sune la 5 fără 10”, după cum a spus unul dintre ei.

Duminica nu se lucrează în construcții, așa că Iulică vine să ne ia dimineața cu duba să mergem la Doi Boi în Bruxelles, în piața din Anderlecht, unde sunt vreo șapte restaurante și nenumărate tarabe și magazine românești, printre magazine africane, italienești, portugheze, ucrainene și spaniole. 

Avem a doua comunitate în Bruxelles, după francezi

Găsești aici orice fel de produs gândești: chiloți Gucci, cercei africani și condimente marocane, pești din toate mările și oceanele, fructe care nu știi cum se numesc, scule furate și țigări de contrabandă din Ucraina, dar cele mai multe produse din hală sunt românești.

De altfel, în jurul nostru auzim mai mult română decât franceză, pentru că 46.572 de români locuiesc în zona Bruxelles, a doua cea mai mare comunitate de imigranți după francezi. Bem o cafea în hală la Bistro Brussels, între patiseria românească Theodor și patiseria marocană, unde angajatele sunt tot românce, vizavi de magazinul portughez. 

„S-a mutat toată România aici”

Halele unui fost abator din secolul al XIX-lea din cartierul Anderlecht se transformă sâmbăta și duminica într-o piață uriașă, ale cărei tarabe se întind și în aer liber, în parcarea închisă în weekend. 

Piața e un freamăt de lume, de cărucioare și de mărfuri diverse. Când mergi pe Rue Ropsy Chaudron și te apropii de intrarea principală, cu statuile celor doi tauri de bronz în mărime naturală (de unde vine denumirea „La Doi Boi” dată de români), vezi fumul de mici care plutește în aer. La intrare, înainte de tarabele cu haine, cosmetice și produse de igienă, ești îmbiat cu „țâgarî, țâgarî, țâgarî” într-o limbă universală. 

Ne cumpărăm sana, kefir, lapte bătut, pate de Sibiu, leuștean uscat, telemea de oaie și Puturoasă de Trascău. Cât așteptăm la coadă la brânză, bătrânul de lângă noi îi spune vânzătoarei: „S-a mutat toată România aici. În 1966, când am venit eu, nu auzeai românește”.  Bărbatul are 81 de ani, e grec și vorbește română aproape perfect. 

La un vin fiert

Grecul a studiat Arhitectura în România comunistă pe vremea lui Gheorghiu-Dej, apoi a emigrat în Belgia, unde a uitat limba română până la începutul anilor 2000, când au început să vină muncitorii români. 

Șantierele s-au umplut de români, așa că grecul a reînvățat limba română în timp ce lucra cu ei. Acum e pensionar și vine să-și cumpere smântână de la Doi Boi.  

Bem vin fiert cu muncitorii în construcții Marian, Iulică, Marius, Mihai și Ghiță la Tabs, barul care are ieșire și spre piață, și spre strada principală, pe Rue Ropsy Chaudron. La terasă se perindă cerșetori români, iar muncitorii aruncă monede în paharele întinse. Primesc la schimb binecuvântări în limba română. 

Un marocan vinde la mese căciuli și tricouri de firmă, aparate de tuns și parfumuri. Marian și Cosmin își cumpără căciuli Hugo Boss pe care le negociază la cinci, respectiv patru euro, pentru că a lui Cosmin are logoul decolorat. 

Numărul românilor de aici a crescut de 27 de ori în 20 de ani

Muncitorii români au cearcăne și sunt obosiți – aseară s-a băut până târziu la cazări. Încă mai au vin de țară adus din România după Crăciun, când s-au întors la muncă în Belgia. Merg să se dreagă cu ciorbă de burtă la unul din restaurantele românești, unde zic ei că se mănâncă cel mai bine. Sunt atâtea restaurante și magazine românești, încât fiecare are locul lui unde mănâncă, de unde își ia brânză de oaie, carne tocată, lapte bătut și pui galben, „ca de țară”.

128.898 de români trăiau în Belgia la 1 ianuarie 2024, dintre care 73.320 bărbați și 55.578 femei. Numărul lor s-a dublat față de acum 10 ani, în 2014, când erau înregistrați 56.688 de români. Față de 2004, când trăiau în Belgia 4.665 de români, numărul lor a crescut de peste 27 de ori în 20 de ani. 

21.344 de persoane născute în România aveau cetățenie belgiană la 1 ianuarie 2024. Nici aceste persoane, nici descendenții lor nu sunt incluși în statistica de mai sus deoarece sunt luați în considerare doar ca cetățeni belgieni.  

Cifrele oficiale primite de la Statbel, biroul de statistică belgian, nu-i iau în considerare pe românii neînregistrați. Sunt însă români care lucrează fără documente în agricultură, în construcții, la baruri și cafenele din Belgia și care nu sunt incluși în nicio statistică.

Frații Petreuș: „Măi, pretine, eu și tu”

Intrăm în micul restaurant de lângă hala de pește, La Ilișca și Dan, care au venit acum șase ani din Sighetu Marmației. Cei doi soți lucrează de luni până vineri la curățenie, iar sâmbăta și duminica gătesc și servesc la restaurantul din piață pe care l-au deschis în urmă cu un an. Muncitorii comandă ciorbă de burtă și rădăuțeană, mici, plăcinte și palincă la țoi. Miroase puternic a prăjeală și a usturoi, iar la boxe se aud ceterași din Maramureș. Cosmin cere Frații Petreuș, așa că ascultăm pe repeat „Măi, pretine, eu și tu”, pentru că Ilișca nu are timp să schimbe melodia. 

Un du-te-vino de muncitori români intră să mănânce ciorbă și plăcinte. Pe mulți dintre colegii lui Iulică i-am întâlnit săptămâna asta pe șantiere în Bruxelles, Zellik, Ghent, Antwerp și Oudenaarde. Duminica se îmbracă toți în hainele bune și vin la piață să-și facă cumpărăturile și să socializeze. 

Istoria recentă a României în inima Europei

La Ilișca și Dan stăm de vorbă cu români din Ucraina și din Republica Moldova. Muncitorii din Cernăuți se plâng că se simt „părăsiți”, că își pierd identitatea românească și că, la fel ca românii din România, s-au împrăștiat prin toată Europa, în timp ce familiile lor îi așteaptă acasă, sărăcite de război.

Atunci când suntem pe teren, în mijlocul oamenilor, o poveste se deschide într-o altă poveste într-o altă poveste și cunoaștem mereu istorii uimitoare din care nu apucăm să scriem și să fotografiem decât o mică parte. Ne-ar mai trebui o viață să le înregistrăm pe toate, să consemnăm istoria recentă a României pe care o întâlnim aici, „la Brúxel”, în inima Europei.

Reîntâlnirea cu oamenii de acum 20 de ani din Glod, Maramureș

Petru Marchiș, 37 de ani, este din Glod, un sat la 60 de kilometri distanță de Baia Mare, unde Cosmin a făcut fotografii acum 20 de ani. 

Imaginile de arhivă sunt postate pe Facebook și îl întreabă dacă-i recunoaște pe nuntașii din poze. Petru se uită la ecranul telefonului: „Asta e Felicia a lu’ Hotima, mireasa e Ileana a lu’ Ștefan a lu’ Mihai, ceterașii sunt Ion Ivanciul și Ștefan Petreuș, ăștia au murit tăți – Liucu, Mache, Ionu lu’ Pop, Ureche, Ștefanu Ioanii Lungii – asta e Măria lu’ Nuțu Bărsănește, asta Ioana lu’ Filip, asta Măria lu’ Gyuri.”

Privim chipurile care primesc nume după 20 de ani într-un restaurant românesc din Bruxelles, privim strada neasfaltată din Glod și pantofii plini de praf ai nuntașilor, rochia pe care mireasa o ridică să nu se murdărească. 

„Satu’ nostru se duce de râpă”

Fotografiile au fost făcute de Cosmin în 2004, cu doi ani înainte ca Petru să plece în Belgia să lucreze în construcții la fel ca mulți tineri de vârsta lui. Astăzi majoritatea localnicilor din Glod culeg căpșuni și sparanghel în Belgia și în Olanda, în timp ce acasă au rămas numai bătrânii. „Satu’ nostru se duce de râpă”, spune Petru.

Muncește de când avea 12 ani și se trezea la patru dimineața să culeagă ciuperci pe care le vindea la marginea drumului – făcea 30-40 de lei pe zi. Iarna mergea cu calul pe câmp să împrăștie bălegar. Tatăl lui a murit când avea 14 ani, iar Petru a rămas singur să aibă grijă de mama lui, care a băut de tristețe până a căzut de pe un podeț și a murit trei ani mai târziu. 

Petru nu a apucat să facă mai mult de opt clase.

La 19 ani a plecat să muncească în construcții în Belgia, unde este astăzi șef de echipă și unde urmează să i se nască cel de-al treilea copil. A ridicat o casă la el în sat, deși nu plănuiește să se mai întoarcă vreodată. Vine în weekend la Doi Boi să mănânce ciorbă de burtă la Ilișca și Dan și „să ia doi-trei găini la soție, să facă zamă”.  


Ilișca și Dan au emigrat din dragoste – au fugit din Sighetu Marmației ca să scape de gura lumii și să se poată iubi. Ilișca Vida, 60 de ani, și iubitul ei, Dănuț Mihai, 55, s-au mutat în Belgia în 2018.

Povestea Ilișcăi și a lui Dan

S-au cunoscut cu un an înainte, când Dan căuta un restaurant unde să mănânce o ciorbă de burtă bună. Era divorțat și lucra ca agent de vânzări, iar Ilișca avea un restaurant în piața din Sighet. A devenit client fidel, întâi pentru mâncare, apoi pentru că s-a îndrăgostit de Ilișca. 

Familiile n-au fost de acord cu relația lor, mai ales copiii, care erau mari și aveau, la rândul lor, copii. Ilișca și Dan s-au hotărât să plece din țară fără să spună nimănui. „Am zis: dragostea e pe primul loc, apăi restul vedem noi.” Dan și-a dat demisa de la firma unde lucra, și-a vândut porcii și caprele, iar Ilișca a închis restaurantul.

Au plecat cu 1.100 de euro într-un Renault Scenic cumpărat second-hand cu câteva zile înainte, iar în portbagaj au pus doar niște valize cu haine. I-au sunat pe părinți de pe drum. „Tu, la vârsta asta, faci prostii ca la 19 ani?”, au întrebat părinții lui Dan. „Mergeți așa, pe furiș? Fugiți?”, au întrebat părinții Ilișcăi. 

S-au dus întâi în Italia, pentru că Dan trăise acolo între 2004 și 2013 și vorbea italiană. Au locuit la o fermă în Elice, Abruzzo, unde Ilișca a lucrat ca badantă, dar Dan nu și-a găsit de lucru. După câteva săptămâni, o prietenă de-ale Ilișcăi i-a chemat în Belgia, să lucreze la curățenie la un hotel din provincia Namur.

Totul a pornit de la o oală de sarmale, ciorbă și plăcinte

Au început să lucreze cu diverse firme – au făcut curățenie în săli de conferințe, în case particulare și la un parc de distracții. Erau zile în care străbăteau 300 de kilometri de la o adresă la alta și, cu tot cu navetă, lucrau câte 10-12 ore pe zi. Câștigau între 1.200 și 2.000 de euro pe lună fiecare. 

Acum locuiesc în Thorembais-Saint-Trond, la 45 de kilometri distanță de Bruxelles, și lucrează de luni până joi, de la 6.00 la 11.00 dimineața, la un centru pentru persoane cu dizabilități. De la 13.00 la 16.30, inclusiv vinerea, când programul e până la 19.00, lucrează la un azil de bătrâni. Sâmbăta și duminica, de la 6.00 la 14.00, gătesc și servesc la restauranul românesc de la Doi Boi. 

„Noi împreună nu avem nimic”, spune Dan atunci când îl întreb de ce muncesc atât de mult. Visul lor este să-și cumpere o casă în Spania sau în România, unde să se retragă la bătrânețe, pentru că Ilișcăi nu-i place frigul și umezeala din Belgia. 

Ilișca e pasionată de gătit și, după ce a închis restaurantul din Sighet, a rămas cu un regret. Anul trecut au dat întâmplător peste spațiul de la Doi Boi administrat de o româncă din Maramureș și de soțul ei. S-au hotărât să deschidă acolo un restaurant. „Să nu mă îngrașe doar pe mine, să-i mai îngrașe și pe alții”, glumește Dan. 

Au început cu o oală de sarmale, ciorbă și plăcinte. În prima zi n-au făcut nici 100 de euro. Plăcintele le-au cumpărat patronii de la un magazin românesc ca să le dea la angajați. Apoi, pe măsură ce lunile au trecut, restaurantul s-a umplut. Acum câștigă în patru weekenduri cât într-o lună la curățenie.

„Dacă era să stăm în țară, nu ne permiteam să mergem în Egipt două săptămâni”

„Deja ne-am făcut clientela”, spune Dan. „Vin băieți muncitori de pe șantiere. O fo’ și niște băieți din Olanda. Am încercat și cu ciorbă de fasole cu ciolan, și cu ciorbă de perișoare – s-o trecut, dar tot ciorba de burtă și ciorba rădăuțeană îi baza.”

Ilișca și Dan se trezesc de luni până vineri la 4.30 dimineața, iar sâmbăta și duminica, la 4.00. În fiecare zi aranjează 58 de paturi la centrul pentru persoane cu dizabilități. Cea mai grea zi din săptămână e lunea: trebuie să facă curățenie după weekend, când la centru lucrează o echipă de brazilieni de care nu sunt mulțumiți.  

Marți merg la Lidl și la Cora să facă primele cumpărături pentru restaurant – apă, suc, bere și făină pentru „brânzoici” și brioșe. Miercuri o altă serie de cumpărături. Joi seara Ilișca frământă aluatul pentru pâine. Vineri cumpără carne pentru sarmale de la Intermarché, fierb cartofii pentru plăcinte, iar Dan îi dă pe răzătoare și curăță usturoiul. Sâmbătă și duminică gătesc și servesc la Doi Boi.

Muncesc enorm, dar sunt mulțumiți de viața lor în Belgia. „Dacă era să stăm în țară, nu ne permiteam să mergem în Egipt două săptămâni”, spune Ilișca. „Nu ne permiteam nici măcar în Grecia și până acum am fost de două ori în Grecia. Nu ne permiteam nici măcar o mașină mai ca lumea și, de când suntem în Belgia, am schimbat deja a treia mașină.”

Românii care lucrează în construcții în Belgia: „Mâinile mele n-au fost niciodată fine”

Un alt loc ”de weekend” e barul românesc Zvon Caffe din cartierul Zaventem, în suburbiile Bruxellesului. El e plin sâmbăta și duminica de muncitori români care beau bere la metru. Printre ei, câțiva clienți belgieni citesc ziarele, beau cafea și bere cu 8,5% alcool și mănâncă cartofi prăjiți. 

Acesta e locul unde se strâng muncitorii români care lucrează la firma de hidroizolații Roteam din Bruxelles, pe care o urmărim de la începutul anului, și muncitorii români care lucrează la întreținere și reparații avioane la aeroportul din Zaventem. Aici se petrec sărbătorile și zilele de naștere, aici se împart veștile de acasă cu ceilalți, aici se urmăresc meciurile la EURO 2024. 

Aici vedem pe 22 iunie meciul Belgia-România împreună cu Costică, Marius, Țuțu, Ghiță, Mihai, Dorel și Marian, dar și cu suporterii belgieni, printre steaguri roșii, galbene și albastre, roșii, galbene și negre. Se strigă în română și în flamandă, iar un belgian le împarte românilor șervețele când echipa României primește gol, apoi vine să le strângă când e anulat. La sfârșit dă mâna cu suporterii români și le spune: „Une bonne ambiance”.

Proprietara barului e Valentina, care nu știa să zică nici „Bonjour” atunci când a venit în Belgia acum 12 ani. 

După ce au lucrat ani de zile ca ospătari, ea și soțul ei au deschis în urmă cu un an Zvon Caffe, după numele barului de pe strada Decebal din București unde s-au cunoscut. Au o fiică de 4 ani care „aici e născută, aici e crescută, aici o să rămână”. „Acum aici e acasă pentru noi”, spune Valentina.

„Am plecat cu un pulover, un tricou și o pereche de blugi”

Ghiță câștigă 35 de euro la păcănele, Îngerașu 40, dar apoi îi pierde și Ghiță râde de el că nu știe când să se oprească. Ne explică cum funcționează aparatele, care te lasă uneori să câștigi tocmai ca să te atragă să bagi mai mulți bani, până când într-un final ajungi să pierzi tot. 

Îngerașu e unul dintre clienții fideli de la Zvon Caffe, unde își petrece serile de sâmbătă și zilele de duminică. Spre deosebire de mulți dintre colegii lui, nu are rate la casă, nevastă și copii, nu se simte constrâns să pună bani deoparte și își permite să fie unul dintre petrecăreții grupului. „Dacă ar fi fost mama în locul meu, la câți bani am câștigat în viața asta și la cât de econoamă e ea, era miliardară.”

Ionuț Rusu – Îngerașu –, 39 de ani, muncește de la 6-7 ani, de când tatăl lui a avut un accident de muncă la Fabrica de zahăr din Fălciu și mâna dreaptă i-a fost retezată din umăr. Familia lui avea vaci, oi, cai, porci, păsări și pământ, iar cei patru băieți și o fată au fost nevoiți să se ocupe singuri de gospodărie. 

„Mama mă trimitea la stână cu coșulețul plin-plin de mâncare pentru ciobani. Când ajungeam acolo, trebuia să spăl la izvor gălețile în care mulgeau oile – ploaie, vânt nu conta. Turnau laptele în bidonul tău, după aia spălai iară gălețile și le lăsai curate. Strunga trebuia s-o mătur eu; când se așezau pe scaun să mulgă oile, trebuia să fie totul perfect.”

Îi plăcea să meargă la școală, iar la examenul de capacitate a avut media 7,30, de care e mândru și acum. „Eram bine pregătit chiar pentru un liceu din Bârlad”, spune el. „Dar n-a fost posibilitate să merg mai departe. Pensia tatălui meu era 350.000 de lei, iar transportul până la Murgeni [cel mai apropiat liceu] era 100.000.”

Îngerașu e din comuna Fălciu, județul Vaslui, pe malul drept al râului Prut, la granița româno-moldavă. Fabrica din Fălciu, singurul producător de zahăr din județ, s-a închis în 1998 din cauza datoriilor la stat. Gara s-a închis în 2013, la fel ca alte stații CFR din județul Vaslui, deși a fost renovată cu 8 milioane de lei. Oamenii trebuie să meargă la Bârlad să ia trenul, la 55 de kilometri distanță. De la recensământul din 2011 până la cel din 2021, populația aproape că s-a înjumătățit și a ajuns la 3.731 de locuitori. 

Îngerașu a plecat din Fălciu la 18 ani, când s-a dus la București la sora lui mare să-i ducă pachet de la țară. „Am plecat cu un pulover, un tricou și o pereche de blugi – tulai, Doamne, aveau vreo trei ani blugii ăia. Și am ajuns la București și am zis: «Bă, nu mai plec de aici!». Am luat-o din Voluntari până în Colentina, până aproape de Fundeni, ca să caut de muncă. N-am găsit. Eram un copil de 18 ani.”

„Săpai cu hârlețul”

„Era greu, era sărăcie [la începutul anilor 2000]. Aveai mâncare, băutură, dar n-aveai bani. După Revoluție ne-au dat pământ. Ne-au dat pe dracu’ să ne ia! Am muncit… De la începutul lui martie până la sfârșitul lui decembrie mâinile mele erau numai bătături: săpai cu hârlețul usturoiul, ceapa; via o săpai cu sapa. Mâinile mele n-au fost niciodată fine. Sunt muncite, acum muncesc pe șantier.”

Sora lui i-a găsit de lucru ca ucenic pe lângă o echipă de muncitori la hidroizolații. „Când m-au văzut ăștia cu coșuri pe față, 86 de kilograme și 1,89 metri înălțime: «E bun de muncă! Al nostru e!»”. Pentru că era tânăr și timid, muncitorii i-au spus „Îngerașu”, poreclă care l-a însoțit după aceea pe toate șantierele. 

„N-ai voie să oprești ceasul. Întotdeauna trebuie să sune la 5 fără 10” 

Au trecut mai bine de 20 de ani și Îngerașu a continuat să lucreze la hidroizolații, întâi în România, pe urmă în Germania, pe urmă în Belgia. Viața lui s-a scurs dintr-un șantier în altul, de la o cazare la alta, împărțind singurătatea și berile cu alți bărbați. „Vineri seara îți vine să nu mai pleci de-acasă, te zbați fizic și sufletește. Ești epuizat. A doua zi la 5 fără 10 sună ceasul și te ridici. Ca să fii fresh, te gândești doar la ziua când iei vacanță. N-ai voie să oprești ceasul. Întotdeauna trebuie să sune la 5 fără 10.”

Despre părinți: „Le plătesc curentul, le cumpăr lemne” 

Acasă, la Fălciu, îl așteaptă părinții în casa bătrânească pe care a renovat-o. Tatăl lui are 70 de ani, iar mama 66. „Când merg la țară, le plătesc curentul, le cumpăr lemne, să rămână ei cu pensia lor de 10 milioane.”

„Mie îmi place enorm la țară, dar nu-mi permit să mă întorc în România din cauza salariului. Dacă m-aș întoarce în România, în prima zi aș face un grătar, să stau la masă cu prietenii, cu familia, să-i iubesc pe toți.”

Deși n-a întâlnit niciodată pe șantier un muncitor de 60 de ani, Îngerașu speră să poată face meseria asta până la pensie. „Mă mai pot schimba? Am 21 de ani de când fac munca asta. E ca un fel de carieră la armată sau la poliție.”

O vizită din Italia

Îngerașu s-a învoit de la muncă, iar colegii lui l-au văzut azi-dimineață când pleca de acasă pieptănat și îmbrăcat frumos. Iubita lui, Mihaela, cu care e împreună de puțin timp, a venit la Bruxelles să-l viziteze. A zburat din Italia, unde lucrează de patru ani ca badantă în Pescara, în regiunea Abruzzo. 

După ce s-au plimbat în parcul din Zaventem și la Atomium în Bruxelles, Îngerașu a adus-o la Zvon Caffe să-i cunoască pe colegii lui. Mihaela are 40 de ani și e sora lui Marcel, unul dintre muncitori. E tot dintr-un sat din județul Vaslui, din Chircești, dintr-o familie cu cinci copii, la fel ca Îngerașu. Mihaela muncește în Italia, Marcel în Belgia, alt frate în Spania, iar în țară au mai rămas doar două surori.

Îngerașu încearcă să-și ascundă emoțiile, dar ne-a spus săptămâna trecută că abia așteaptă să se întâlnească cu ea – au trecut șapte sau opt ani de la ultima lui relație serioasă, când naveta de la un șantier la altul, dintr-o țară în alta l-a obligat să trăiască singur. 

Lucian din satul Dinga, județul Vaslui

Lucian Năstase, 56 de ani, este printre cei mai în vârstă muncitori de la firma Roteam. Nu întâlnești prea des bărbați de 50-60 de ani pe șantiere – 10-11 ore de muncă pe zi, șase zile pe săptămână în frig, vânt sau soare, trezirea la patru-cinci dimineața, naveta și efortul fizic te consumă.

Avea 54 de ani în 2022, când a venit să muncească în Belgia împreună cu fiul său, Marius, angajat de 11 ani la firma Roteam. A vândut oile, i-a dat vaca unui cumnat, iar el și-a păstrat doar doi purcei și 100 de găini. 

Lucian a lucrat 15 ani în construcții miniere pe Valea Jiului, apoi și-a făcut o firmă de construcții împreună cu fratele lui. „După pandemie am pierdut toate lucrările. Aveam și o vârstă mai înaintată, intraseră ăștia tineri pe felie și ne-au luat avansul. Noi eram mai bătrâiori: mă urcam pe casă, da’ nu chiar ca ăia tineri.”

E din satul Dinga, județul Vaslui, și are doi copii: Marius, 34 de ani, care lucrează în Belgia împreună cu el, și o fată de 21 de ani cu tetrapareză spastică care îl așteaptă acasă. Soția lui nu a fost de acord să plece, dar „până la urmă a acceptat situația”.

„Construim capitalismul la imperialiștii ăștia, că noi nu suntem în stare să construim pe-al nostru”, spune Lucian. „Normal că nu-mi convine că am plecat din țară și am venit aicea; am venit de nevoie. A fost greu acomodatul cu munca, cu colegii – alt stil de viață, altă lume, alți oameni, altă limbă.” 

Din banii pe care i-a câștigat în Belgia, și-a cumpărat tractor și utilaje, pentru că vrea să se ocupe de agricultură atunci când „o să se retragă în țară”. 

Nu crede că-l mai angajează cineva în România la vârsta lui, așa că Lucian vrea să stea în Belgia „cât îl mai ține Cosmin”, patronul firmei Roteam. „Eu îs plătit mai puțin față de ei, dar îs mulțumit cât îmi dă la vârsta mea, că nu mă compar cu ăștia de 20 de ani care e mai sprinteni.” Câștigă oricum triplu față de veniturile pe care le avea în România, iar munca i se pare mai ușoară. În plus, în Belgia are contract de muncă și contribuțiile sociale plătite.

Irinel se retrage și-și face o afacere cu struți în România

În bucătăria comună de la cazările muncitorilor români din Zaventem, Irinel ne servește cu prăjitura Tiramisu pe care a făcut-o ieri și a lăsat-o peste noapte la frigider. 

Irinel are 51 de ani și asta e ultima lună în care mai lucrează în construcții în Belgia. Nu mai are putere. Nu mai poate să îndure durerile de spate și de picioare. „Șantierele pentru mine s-au închis”, spune el.

Cele două fete ale lui au crescut și acum sunt independente. Muncesc la birou, așa cum a visat pentru ele de când erau mici. De-asta a plecat în Belgia, să le țină la facultate.

Acum se poate întoarce acasă. 

Spune că  să-și deschidă o afacere cu struți la el în sat, pentru că a citit pe internet că poate să vândă carnea, ouăle și penele. O să înceapă cu două femele și un mascul.

Irinel Blăniță este din satul Rădești, județul Vaslui, iar fetele lui au 23 și 24 de ani. Una a făcut Facultatea de Mecanică la Iași și lucrează ca ingineră, iar cealaltă a făcut Facultatea de Chimie și lucrează în Germania în domeniul în care a studiat. Irinel a renovat casa cu banii din Belgia – a mărit bucătăria și a construit baie cu fosă septică, pentru că în sat nu există canalizare. 

În țară era tractorist, a început cu munca în Turcia

Viața lui Irinel a fost ca o cursă cu obstacole. „După Revoluție a fost foarte greu cu banii. Nu mă plâng, nu m-am plâns niciodată de muncă. De mic, de când am început să merg, am muncit acasă la părinți, că asta a fost viața. Căram apă cu gălețile de la un kilometru.”

El și soția lui își produceau mâncarea în gospodărie. Creșteau păsări, porci și vaci, iar oile le dădeau la stână, la un cumnat. Spălau fetele în „băliuță”, cu apa încălzită pe sobă. Le înfășau în „pelinci”, scutece pe care le fierbeau și le refoloseau. „Pamperșii erau rari și scumpi, nu ne permiteam. Mai bine luam banane și lapte praf pentru copii. Mă duceam după apă până la socru-meu, că laptele praf e pretențios și se corăslește.”

Irinel lucra ca tractorist la el în sat. „Îmi dădea mai rău ca la un om cu ziua. La ăla îi dădea mâncare, îi dădea și un șpriț. Eu veneam și fără mâncare, și fără șpriț, fără nimic. Îmi dădea 50 de lei și lucram de la șase dimineața până seara.”

La începutul anilor 2000, a plecat să muncească în Turcia – avea nevoie de bani „să dea la medici” ca s-o opereze pe fetița lui cea mare de hernie ombilicală. După trei luni de muncă, i-au ajuns banii și de operație, și de o drujbă rusească, și de un șifonier. 

A ajuns și la Soci, la Moscova

În anii următori a lucrat în construcții la Vaslui, Ploiești și București. În România n-a avut niciodată contract de muncă și contribuțiile sociale plătite. „În București m-au angajat la blocuri din astea cu reabilitări, cu izolație. Mi-a făcut contract de două ore. Și a venit controlul – râdea: «Mă, tu vii din Moldova la București să lucrezi două ore? Stau de o oră în fața blocului și v-am văzut pe toți. Spune-le să iasă să dea declarații, că altfel chem poliția». Noi nu știam că avem contract de două ore – erau contracte fictive, care nu aveau nicio valoare, nu îți plăteau nicio datorie la stat.”

A plecat să muncească în Rusia, la Soci, înainte de Jocurile Olimpice de Iarnă din 2014, apoi la Moscova să construiască blocuri. „Aveam familia de întreținut, asta era pentru mine pe primul loc.”

În Germania a lucrat la fibră optică, apoi, în 2018, a venit în Belgia. Nu mai ține minte anii și localitățile – au fost doar un șir de șantiere care puteau fi oriunde, pentru că oricum nu era acasă, lângă familia lui. „Fetele mi-au simțit lipsa, dar altă soluție n-aveam.”

Nu are prea mulți bani puși deoparte, pentru că le-a întreținut pe fete la facultate în Iași, le-a cumpărat laptopuri și ce-au mai avut nevoie pentru școală. „Le-am zis: «Mă, pentru voi învățați. Pentru mine asta a fost viața. Dar voi, dacă vreți să munciți la un birou, atunci învățați».”  

Românii lucrează să înalțe cel mai mare spital din Regiunea Valonă

A ieșit în sfârșit soarele după câteva săptămâni de ploaie și vreme rea, în care șantierele din Belgia au rămas în urmă; îl simțim cum arde pe acoperiș la ora prânzului. 

Ne răcorește vântul puternic care ne umple ochii de mizerii la fiecare rafală și pe buze simțim gustul metalic al prafului din construcții. Transpirăm sub căștile de protecție, iar bocancii cu vârf și talpă de oțel ne rănesc picioarele și ne îngreunează. De pe acoperiș vedem magnoliile înflorite în curțile din Tournai, unul din cele mai vechi orașe din Belgia. 

Frații Ion și Gheorghe Câmpeanu, Dorel, Cristi, Gheorghiță și Lucian lucrează de câteva săptămâni pe șantierul CHwapi, cel mai mare spital din Regiunea Valonă, unde sunt tratați anual 24.500 de pacienți, o investiție care a costat 306 milioane de euro.

Pe șantierul care se întinde pe o suprafață de 150.000 de metri pătrați lucrează sute de muncitori și în jurul nostru auzim cel mai des română și portugheză. Un bărbat trece pe lângă noi împingând o roabă cu materiale de construcții, iar în buzunar are o boxă portabilă din care se aude muzică populară românească. 

La ora 12, muncitorii români mănâncă pe acoperiș, sprijiniți de plăcile de izolație termică. Scot din rucsacuri apa, pâinea, muștarul, mezelurile și brânza și le împart între ei. Gheorghiță tocmai s-a întors de la Moldova și ne servește cu plăcinte făcute de soția lui. Dorel mănâncă repede o ciocolată și bea un energizant, apoi își aprinde o țigară și intră pe TikTok. Pauza de prânz durează doar jumătate de oră. 

„Am construit numai spitale, grădinițe, școli, azile de bătrâni și blocuri sociale”

Echipa de muncitori români lucrează la firma de hidroizolații Roteam din Belgia, iar responsabili pentru lucrarea de pe șantierul CHwapi sunt frații Ion și Gheorghe Câmpeanu, originari din satul Chircești, județul Vaslui.

„Din 2015, de când sunt eu în Belgia, am construit numai spitale, grădinițe, școli, azile de bătrâni și blocuri sociale”, spune Ion. „În România construiam numai malluri, supermarketuri și câte o vilă la un ștab.” 

Ion, 51 de ani, și Gheorghe, 50, au venit în Belgia în 2015, atunci când firma Roteam a adus din București o echipă de meseriași în hidroizolații. Au plecat din Chircești în 1999, când s-au mutat la București ca să scape de sărăcia din Moldova. 

„Degeaba le ducem cadouri, ei vor să stăm lângă ei”

Și-au încercat norocul și în Italia, la Torino, unde au lucrat câteva luni și unde locuiesc de 15 ani ceilalți doi frați ai lor, împreună cu soțiile și copiii. Doar mama lor mai trăiește la Chircești, în Vaslui, așteptând să fie vizitată o dată pe an de câte unul din cei patru copii care au plecat să muncească în străinătate. 

O singură dată s-au strâns la Chircești toți cei patru frați împreună familiile lor. „Mă uit la frate-miu ăla micu’: copiii lui nici nu mai vin în România, sunt născuți acolo, la Torino”, spune Ion. „Prima dată nu ne înțelegeam cu ei, dar acum au învățat românește.” Țin legătura pe Facebook și pe TikTok, iar vara trecută s-au întâlnit toți în Italia, la nunta unui nepot. 

Când Ion a plecat să muncească în Belgia, fata lui cea mare, Diana, avea 10 ani, iar cea mică, Bianca, 1 an. 

Când Gheorghe a plecat să muncească în Belgia, fata lui, Georgiana, avea 9 ani, iar băiatul său, David, 3 ani. 

Cu banii pe care i-au câștigat în Belgia, Ion și Gheorghe și-au cumpărat două apartamente în același bloc în București – unul locuiește la parter, celălalt la etajul unu. Fetele lor cele mari sunt amândouă studente la Facultatea de Cibernetică din București și conduc mașinile cumpărate de tații lor – un Hyundai Tucson negru și unul vișiniu. 

Nici Ion, nici Gheorghe nu au fost în România atunci când fetele lor și-au serbat majoratele. „Haide, tată, acasă”, îi spune și acum lui Gheorghe fiica cea mare. 

„La serbări a fost tot timpul soția”, spune Ion. „E greu să înlocuiești lipsa la un tată. Mai ales aia micuță, când mă duc acasă, îmi sare în brațe, nu mă scapă. Aia mare e mai retrasă. Dar aia mică e nenorocire – dacă o sun: «Vino, tati».”

„Fiică-mea aia mare avea 10 ani [când am plecat]. I-am zis că plec, dar ce să înțeleagă? Plângea și când era mică, plânge și acum, când ne duce cu mașina la aeroport. I-am luat mașină; ne duce la aeroport și tot plânge. Ce să-i zic? «Pleacă tati».”

„Degeaba le ducem cadouri, ei vor să stăm lângă ei”, spune Gheorghe. 

„E greu, ce să facem? Asta e străinătatea.”

Plănuiesc „să se retragă” în România peste un an, însă asta spun toți colegii lor în timp ce anii trec și ei continuă să muncească în Belgia.

„Bani o să strângem până murim și tot nu ajung”, spune Gheorghe.

„Am pleca și mâine dacă ar fi în țară să lucrăm ceva”, spune Ion.  

Familii întregi lucrează pe șantierele din Belgia

„La un moment dat, 60-70% dintre muncitorii din firmă erau din Chircești, un sat de lângă Vaslui – vreo 12 frați și cumnați”, spune Cosmin Râță, proprietarul firmei de hidroizolații Roteam, a treia ca dimensiune din Belgia în domeniul ei de activitate.

„I-am întrebat: «Cum de sunteți toți de acolo?». Și mi-au răspuns: pentru că în anii ’90 unul dintre ei a plecat la București să facă bani. După aceea l-a luat pe fratele, pe vărul, pe al treilea, pe al patrulea și au ajuns să facă meseria asta. Noi i-am adus deja formați de la o firmă mare de hidroizolații din București și unii și-au chemat și copiii când au mai crescut.”

„Muncitorii mi-au povestit că în satul vecin s-a întâmplat ceva similar: unul a plecat la furat în Germania și i-a luat pe toți. Acum majoritatea bărbaților de vârstă medie de acolo sunt fie golani, fie la pușcărie în Germania, fie fugiți prin Italia și Spania.”

Nunțile din România afectează construcțiile din Belgia

Pentru că mulți dintre bărbații care lucrează la Roteam sunt înrudiți între ei sau sunt din același sat, atunci când se organizează o nuntă sau un botez în România, activitatea firmei de hidroizolații din Belgia este afectată. Vara asta au fost două nunți în județul Vaslui, una la Chircești și alta la Costești, iar 40% dintre muncitorii de la Roteam s-au dus în România la petrecere. 

Atunci când îl sună pe Cosmin Râță să-i ia la muncă în Belgia, muncitorii români îi spun că nu vor să stea decât un an sau doi, până își renovează casa sau își schimbă mașina. Cosmin știe însă că vor rămâne cel puțin patru-cinci ani, pentru că le cresc copiii și le cumpără apartamente la oraș. 

„După vreo patru-cinci ani, încep soția și copiii «Tati, hai acasă» și apare o dilemă: fie își aduc familia încoace, fie se întorc ei”, spune Cosmin. „Dacă soția și copiii au trăit doar în satul ăla, e foarte greu. Ne-au venit copii de 10-12 ani care au văzut un metrou pentru prima dată și erau bulversați. Frate-meu s-a dus să le ia un suc de la automat și copiii îl căutau pe ăla care stă în spate și le aruncă sticlele: «Ui‘ ș-azvârle al dracu‘!». E greu să scoți de acolo un om care n-a fost decât la Vaslui sau la Iași. Și atunci familia se întoarce în România, iar el poate mai stă un an sau doi.”

Firma se ocupă și de copiii angajaților

Compania Roteam îi ajută să se integreze pe muncitorii români care își aduc familiile în Belgia – Raluca Râță, cumnata lui Cosmin, se ocupă de birocrație, le înscrie copiii la școală, le găsește locuințe. Cel mai important pas e să le ajute pe femei să se angajeze – majoritatea la curățenie, pentru că încă nu vorbesc franceza când se mută în Belgia. 

„Dacă ții singură acasă o femeie obișnuită cu viața la țară, cu munca câmpului, fără nimeni cu care să vorbească, fără nicio vecină, se urcă pe pereți”, spune Cosmin. „Dacă copiii se duc la școală și se integrează, atunci se sacrifică. Dar dacă copiii plâng, i-a luat și a plecat înapoi acasă.”

Însă în cazul familiilor care rămân în Belgia, copiii „înfloresc”, spune el. Copiii primelor familii de muncitori români stabiliți la Bruxelles sunt acum la facultate – „Să-ți vezi copilul cum vorbește fluent franceză când tu abia știi câteva cuvinte”. 

Acasă, la cazările muncitorilor români

Muncitorii parchează dubele de lucru în fața casei de la Bellegem, una din cazările firmei Roteam de lângă Kortrijk, în Regiunea Flamandă. Bărbații glumesc că sunt „în deplasarea deplasării” – bagajele lor sunt în Zaventem, lângă Bruxelles, unde stau de vineri seara până luni dimineața împreună cu colegii lor. Luni își iau câteva schimburi, încarcă dubele cu scule și materiale de construcții și pleacă să muncească toată săptămâna pe șantierele din Tournai și Harelbeke. Dorm la Bellegem de luni până vineri, câte doi sau trei în cameră, pentru că șantierele sunt prea departe de Zaventem ca să facă naveta. 

În Belgia pot avea parte într-o singură zi de vânt, soare, ploaie și umezeală pe șantier, așa că se întorc de la serviciu frânți de oboseală și înfrigurați. Unii își pregătesc cina, alții își așteaptă rândul la duș, alții fumează în curte și vorbesc la telefon. Au puține ore de odihnă și se grăbesc: gătit, mâncat, duș, vorbit acasă cu familia, apoi somn, pentru că dimineața se trezesc de la 4.30. Primii merg la baie cei în vârstă, apoi tinerii, care dimineața se ridică mai greu din pat.

„Te iubește tati”

Cristi bagă la cuptor o pâine congelată, Ion gătește pe aragaz fasole din conservă și cârnați, Dorel își desface o doză de energizant și Lucian rulează țigări, pentru că pe acoperiș, la muncă, bate vântul. Casa are un living spațios, cu un geam mare care dă spre stradă, tipic pentru regiunea flamandă. Când te plimbi pe trotuar vezi siluetele muncitorilor români lângă alte case cu geamuri mari și siluete de familii belgiene care pregătesc cina pentru copiii lor.

Dorel vorbește la telefon cu fetița lui, Alesia, care are trei ani: „Ai făcut băiță? Da, tati, ai o bluzuță foarte frumoasă. Bine, dragostea lui tati, vorbim mai târziu, da? Te iubește tati”. „Mereu o aud: «Tati, mi-e dor de tine» sau «Tati, hai acasă»”, ne spune Dorel după ce închide telefonul. „M-a sunat înainte să plec de la muncă: «Ce să fac, tati, merg acasă». S-a bucurat și le-a zis maică-sii și bunică-sii, că a crezut că vin acasă.”

E bronzat și pielea i se cojește pe umeri și pe brațe. Are arsuri pe mâini, pentru că e începător și nu e la fel de îndemânatic cu flacăra ca ceilalți muncitori, obișnuiți cu vântul din Belgia. Acum câteva zile i-a căzut pe mână o bucată de smoală și rana încă nu i s-a vindecat. „Când prinzi o zi mai liniștită, te bucuri – cum a fost ieri, cum a fost alaltăieri. Azi a bătut un vânt… Ce poți să faci? Îți bagă toate cele în ochi, îți ia flacăra de lângă chișor.”

Daniel Petronel Moise – Dorel –, 22 de ani, este din satul Berezeni, județul Vaslui. Iubita lui a rămas însărcinată când ea avea 18 ani, iar el 19. „Când s-a întâmplat să rămână însărcinată, conștiința mea a zis: «Bă, gata, mi-am întemeiat familie». Și dacă tot s-a întâmplat, eu mi-am dorit această fată.”

Dorel e cel mai mic dintr-o familie cu trei copii. Tatăl lui lucrează la garduri și la acoperișuri prin sat, iar mama lui a fost muncitoare sezonieră în Germania. „Îmi lipsea foarte mult”, povestește el. „Când n-o vedeam pe ea prin curte, nu-mi venea bine. Și acum îmi lipsește. Eu nu pot să stau mai mult de două zile fără să vorbesc cu părinții acasă. Nu să vorbesc cu orele, sunt mulțumit să-i aud: «Bă, sunt bine».”

În Germania a muncit la plantat puieți

Imediat după ce a terminat școala profesională de electromecanică și a împlinit 18 ani, Dorel a plecat să muncească în Suedia împreună cu verii lui la plantat puieți și la tăiat copaci. Au zburat la Stockholm, de unde i-a luat un român cu mașina și i-a dus la 700 de kilometri distanță, într-o localitate care nu mai știe cum se numește. Câștiga între 1.000 și 2.000 de euro pe lună, în funcție de numărul puieților plantați. 

În Germania l-a dus un unchi, care e dulgher și avea nevoie de ucenic. Dorel avea nevoie de bani să-și cumpere o mașină, pentru că abia își luase permisul de conducere, așa că a plecat cu el. A stat câteva luni într-o localitate care nu mai știe cum se numește – putea fi oriunde, important era să aibă de lucru. 

Când s-a întors în țară, a plecat la București să lucreze ca dulgher. „Munceam de la cinci dimineața până seara și luam 40 de milioane. Lucram mai mult ca aici și nu aveam contract, eram la negru. În România lipsește salariile; muncă e foarte multă, dar nu te plătește și nu-ți oferă absolut nimic.”

„Cu timpul te distanțezi: azi o ceartă, mâine o ceartă” 

În Belgia l-a adus cumnatul lui, care lucra de șase ani la Roteam. Îi convenea salariul – între 2.700 și 3.200 de euro, în funcție de orele lucrate. În 2021 abia se născuse Alesia, fetița lui, și avea nevoie de bani ca să-și întrețină tânăra familie și să-și construiască o casă în sat, pentru că locuiau la părinții lui. 

Însă nici el, nici iubita lui n-au fost pregătiți pentru o relație de la distanță și n-au știut cum să discute despre asta. Au început să se certe la telefon seara, când Dorel se întorcea obosit de pe șantier. „Vin seara de la muncă rupt și poate am nevoie de odihnă”, spune el. „Intervenea o mică ceartă din orice, pentru că la distanță orice ți se năzare.”

„Cu timpul te distanțezi: azi o ceartă, mâine o ceartă. Acasă, dacă ești cu ea, te cerți o oră-două, apoi dai de ea și tot vă împăcați. Așa, din străinătate, dacă te cerți la telefon, stai supărat poate și două-trei zile. Și te răcești și n-are rost să tragi de sfoară aiurea dacă nu merge.”

„Din cauza distanței ne-am răcit; vorbitul foarte rar. Nu vedeți că plec dimineața la 6 și mă întorc seara la 6. Pleci noaptea, vii noaptea. Vorbesc 10 minute la prânz și 10 minute, juma de oră seara – după aia merg la somn. Ea, fiind femeie, simte nevoia de afecțiune.”

„Nici n-o fost o impunere la ea să zică: «Bă, iubi, uite care-i treaba, eu nu pot sta așa departe de tine, mă distanțez sau simt unele lipsuri». Dar ea fiind mai copil și eu un pic mai copil n-am calculat lucrurile chiar bine și așa a fost să se întâmple. Dacă eram în țară, cu siguranță nu [ne despărțeam].”

„Relație de la distanță nu mai vreau să încerc nici o alta”

Anul trecut, iubita lui a luat-o pe fetița lor, Alesia, și s-a întors acasă la părinții ei. Vorbesc în continuare la telefon – Dorel o sună în fiecare seară pe Alesia și trimite bani pentru copil –, dar nu se mai consideră un cuplu. 

Ultima oară când a fost în vacanță în România, Dorel a ieșit în oraș împreună cu ea și cu fiica lor ca „să simtă fata afecțiunea la amândoi odată”. „Eu, când merg acasă, nu am nevoie de nimic. Să mă liniștesc în preajma ei. Să fiu lângă părinți, să mă bucur de clipele cu ei, pentru că mâine-poimâine nu se știe niciodată.”

Vrea să mai lucreze doi ani în Belgia, până când termină de construit casa, apoi să se întoarcă în România și să se facă șofer de tir. „De când o intervenit despărțirea, mi-am pus în capul meu: dacă-mi mai cade cineva cu drag, ori mă retrag eu în România, ori o trag pe ea după mine. Pentru că relație de la distanță nu mai vreau să încerc nici o alta.”

***

Timp de jumătate de an, din ianuarie până în iunie 2024, am urmărit o echipă de 60 de muncitori români care lucrează în construcții în Belgia, la firma de hidroizolații Roteam. Am vrut să le înțelegem viețile în profunzime, să simțim cât de apăsătoare e singurătatea atunci când trăiești departe de familie, să vedem cum lucrează, unde locuiesc și cum își petrec duminicile. 

Acestea sunt poveștile lor așa cum le-am înregistrat în texte și fotografii:

• Românii care muncesc pentru 3.000 de euro în construcții în Belgia, la o firmă a trei frați craioveni: „Nu vreau să mă îmbogățesc, dar vreau să câștig pâinea mea și a familiei mele”
• REPORTAJ din Bruxelles. „În țară câștigam 1.600 de lei la supermarketul din sat”, aici face 3.000 – 4.000 de euro, în funcție de ore, iar patronul, un român, își distribuie muncitorii ghidându-se pe o aplicație
• Afacerea unei familii de români în Diaspora – a crescut cu cheia de gât, a luat-o de la zero și a ajuns la 20 de milioane de euro. „Belgienii sunt disperați după oameni care vor să muncească, dacă ești serios”
• REPORTAJ. Tricolorul din macara. Cum arată viața unui muncitor din Diaspora
• REPORTAJ ALEGERI 2024 în Diaspora. „Nu pot să muncesc în țara mea cu palmele astea?”. Poveștile românilor care au votat și ale celor care nu au votat la Bruxelles