Marketingul găurii negre

​Recunosc, nu e vorba despre găurile negre. Mai exact, nu doar despre ele. Dar așa mi s-a părut că sună mai tare. Chestie de marketing. Stai, stai, stai, ce vrei să spui, că știința are nevoie de marketing!? Depinde. Dacă-și propune să fie compusă din teorii și teoreme pe care le citesc doar cei care emit teorii și teoreme – nu. Dar dacă vrea să mai înțeleagă și restul lumii câte ceva și eventual să și folosească la ceva – atunci, da, cu siguranță, și știința are nevoie de marketing.

Cât ați fi de șocați să aflați că lui Sir Isaac Newton nu i-a căzut niciun măr în cap, descoperind astfel gravitația? În realitate, el a început să se gândească serios la gravitație în vara anului 1655, după ce a fugit de ciuma din Cambridge la țară, în Lincolnshire. A durat 15 ani (!) până când a conrurat ceea ce urma să se numească Legea atracției universale și apoi încă tot atât până când a făcut-o publică, în cadrul istoricei lucrări Philosophiae Naturalis Principia Mathematica. Aşa cum spune John Gribbin în monumentala sa istorie, din 2002, The Scientists, Newton a lansat povestea căderii mărului din copac ca să plaseze descoperirea în 1655 și să-i dea o formă atractivă, dacă-mi permiteți jocul de cuvinte. Era marketing.

Dar a funcţionat excepţional! Pe bune, câţi oameni ar avea azi măcar o idee despre Legea atracției universale dacă n-ar fermecați că observarea ei a plecat de la un fruct pe care-l potavea și ei în casă ori în curte? Sau să-l vadă în piață, pe tarabă? Te uiți la o drăguțăvânzătoare de mere și te gândești că două corpuri se atrag reciproc printr-o forță direct proporțională cu produsul maselor și invers proporțională cu pătratul distanței dintre ele!

Distanța e mică în piață… Mai mult decât atât: versiunea de marketing a creat o teorie în psihologie! Tu ești mărul și copacul sunt părinții tăi. Nu poți să nu moștenești genele părinților tăi, dar moștenești și un set de comportamente pe care le au ei – cam așa ceva, că la psihologie nu mă pricep. Cu ani în urmă, făceam pentru Radio România Cultural interviuri cu membri ai Academiei. Cu 38 am stat de vorbă, cercetători din toate domeniile. A fost o experiență fabuloasă, chiar dacă, acum pot s-o spun (fără să dau nume), unii au fost oarecum dezamăgitori.

La un moment dat, documentându-mă pentru dialoguri, am descoperit că o parte dintre academicieni își puneau în CV-uri și numărul de citări în lucrările altora. Am îndrăznit să întreb dacă nu e cumva o dovadă de frivolitate sau ceva de genul ăsta, și mi s-a răspuns: „De ce? Toți fac așa, peste tot în lume! E modul cel mai semnificativ în care te validezi ca om de știință!”

Tot în acea vreme, am aflat că undeva în lume, nu mai țin minte unde, apăruse o enciclopedie a oamenilor de știință, din care ai noștri lipseau pe capete, deși sper că știți că am avut teoreticieni și inventatori senzaționali. Cineva s-a sesizat și a luat legătura cu alcătuitorii tomului, care i-au răspuns: „Ne-ați semnalat nume pe care nu le-am inclus?” Nu doar brânza, benzina și pâinea au nevoie de marketing – ba, aș zice că ele cele mai puțin.

Imaginați-vă că un cercetător genial pune în sfârșit la punct „teoria despre tot”, atât de visată de întreaga lume științifică, prin care sunt unificate cele patru forțe din univers (forța nucleară slabă, forța nucleară tare, electromagnetismul și gravitația), dar nu spune nimănui despre asta. Sau spune doar familiei. Eventual și câtorva prieteni. Bine, și amantei.

Câți dintre pământenii care folosesc jet-pack-uri, inclusiv răposatul Michael Jackson, care ieșea cu el din scenă, au auzit de Justin Coandă? În schimb, avem nenumărate referințe în filme și sitcomuri la pisica lui Schrödinger, plus bancuri gen: Un grup de oameni de știință intră într-un bar. Schrödinger spune:

– Dacă se uită cineva pe geam la noi, eu m-am cărat!

Dacă scrii pe Google „pisica lui”, funcția de predicție îți propune întâi numele lui Schrödinger și abia apoi pe Dalai Lama, respectiv Bubastes, depinde în ce limbă cauți.

La fel de pomenit e și Heisenberg, care, fiind la volan, a fost oprit de un polițist:

– Mergeați cu 150 de kilometri pe oră.

– Fir-ar să fie! Nu trebuia să-mi spui! Acum nu mai știu unde sunt!

În felul acesta, oameni care altfel n-au nicio treabă cu fizica în general și cu atât mai puțin cu cuantica, bagă la cutiuță câteva teorii fundamentale. Chiar dacă nu le înțeleg cu totul, sau chiar deloc, măcar află că există. Tot astfel cum – știu că o să deranjez nasurile fine – concertele populare ale lui André Rieu, în timpul cărora publicul dansează în sală ori în piață, îi fac pe destui să afle de existența unor compozitori clasici și pun pariu că măcar unii dintre ei merg după aceea și la un concert simfonic „serios”.

De altfel, este ceea ce încerc și eu să fac aici. Cu știința, nu cu muzica, potoliți-vă. Marketingul științei – vorbesc despre știința adevărată și despre marketingul adevărat – e cu atât mai util cu cât azi circulă abracadabrante pseudo-știri pseudo-științifice, precum cea pe care am citit-o zilele astea, cum că noi nu putem observa decât 5% din univers. Universul, copii, e infinit și 5%, ca și 15%, ca și 45%, ca și 95% din infinit nu are sens.