Masca: identitate, comunicare, contagiune

Masca medicală a devenit o prezență inconturnabilă în spațiul nostru public. Masca nu este un artefact nou și nici practicile de mascare, acestea există, sub forme diferite, în toate locurile și în toate epocile. Până de curând, masca a fost o temă de cercetare oarecum periferică, abordată mai ales de etnografi și de antropologi, care au procedat la o inventariere și la o interpretare fenomenologică a ritualurilor mascării. Acum, în circumstanțele neobișnuite din zilele noastre, când masca de protecție este purtată cotidian de către o mare parte a populației planetei, acest obiect a căpătat o relevanță fără precedent. Acesta este textul Conferinței internaționale în domeniul studiilor culturale și științelor comunicării „Masca: identitate, comunicare, contagiune”, 6-7 octombrie 2022. Conferința Departamentului de Științe ale Comunicării – Facultatea de Litere, Universitatea din București.

Originile măștilor – credințele referitoare la spirite

Cercetările de antropologie culturală sau de istorie a religiilor admit faptul că masca și practicile de mascare sunt fenomene culturale universale, aceastea fiind prezente în aproape toate societățile umane, multe din ele păstrând până astăzi vechile tradiții ale portului măștilor în cadrul unor ceremonii, sărbători, performări și ritualuri diverse, religioase sau seculare (Edson, 2005). Încă de la finalul secolului al XIX-lea, etnologii, antropologii și folcloriștii au formulat teorii rezultate din studiul măștilor în diverse culturi și spații geografice. Ca urmare a varietății extraordinare a măștilor, a formelor și a folosințelor acestora, este imposibilă stabilirea unui inventar și a unei tipologii exaustive. Conturarea unei prime teorii generale a măștilor se datorează etnologilor și culturologilor germani Leo Frobenius (Die Masken und Geheimbünde Afrikas – Măștile și societățile secrete din Africa, 1898) și Karl Meuli (Maske, Maskerein, 1933), ideile lor fiind deosebit de influente până spre jumătatea secolului XX. Potrivit celor doi, originile măștilor trebuie căutate în credințele referitoare la spirite, în primul rând ale morților (ale strămoșilor) și sunt legate de societățile secrete masculine din Africa (Pernet, 1989:2-4). Această concepție pleacă de la o constatare istorică și antropologică: în majoritatea culturilor, purtarea măștii este un tabu pentru femei (nu numai în Africa, ci și în timpul carnavalurilor europene, în teatrul vechi japonez etc). Excluderea femeilor de la ritualurile cu măști s-ar explica prin faptul că bărbații s-au organizat în societăți secrete, care ar fi jucat un rol important în lupta împotriva supremației feminine. Recunoaștem aici ideea matriahatului, o ficțiune teoretică la modă în cadrul curentul evoluționist de la finalul secolului XIX. (Cercetări recente au demontat această viziune androcentrică, prin documentarea unor cazuri de societăți unde măștile sunt purtate și de femei, în Africa, America de Sud, Melanezia etc).

FOTO: Andy Wong / AP / Profimedia

„Mentalitatea primitivă”

Ca urmare a influenței lui Lucien Lévi-Bruhl și a teoriei sale referitoare la „mentalitatea primitivă” (potrivit căreia omul societăților arhaice nu putea distinge între realitate și imaginar, făcea confuzie între prezență și reprezentare etc), majoritatea cercetătorilor care s-au ocupat de studiul măștilor rituale au aderat la explicația animistă (Caillois, 1994): omul mascat este considerat o reîncarnare a unui spirt, al morților sau al entităților supranaturale (zeități). În consecință, s-a presupus că omul din societățile arhaice credea că are loc o reală transformare a purtătorului măștii, în timpul performării ritualului, ceea ce garantează eficacitatea lui. Paradoxul măștii constă tocmai în disocierea între o formă aparentă și o identitate interioară, în dualitatea între o exterioritate non-umană și o interioritate umană, întrucât în spatele acesteia se află întotdeauna un membru al comunității (Descola, 2011, 25-26). Masca este un subiect complex și problematic, care face imposibilă orice generalizare tipologică, tocmai datorită semnificațiilor și contextelor ei multiple de manifestare (Inglis, 2017). Pentru omul societăților arhaice, masca înseamnă mai mult decât acoperirea feței. Masca are semnificații magico-religioase, simbolice și mitice, are rolul unui mediator care apare mereu în stările liminare, de tranziție, în riturile de inițiere, în cele taumaturgice sau în cele funerare. Masca este folosită întotdeauna în contexte precise și capătă dinamism prin mișcările corporale ale purtătorului, prin gesturi, dans și muzică. În același timp, masca este o imagine statică, iar asistența nu are posibilitatea de a citi intențiile de acțiune ale purtătorului, în spatele expresiei faciale încremenite. De aceea, masca se înscrie într-o logică binară: descoperit-ascuns, vizibil-invizibil, spus-nespus, aparență-realitate, ceea ce îi conferă o latură profund neliniștitoare și misterioasă (Meunier, Samper, 2013).

„Fapt social total”

Începând cu anii ’70, asistăm la o reînnoire a câmpului metodologic al cercetărilor antropologice referitoare la prezența măștilor în societățile umane. Studiile efectuate au pus în evidență multiplicitatea sistemelor de referință pe care le implică purtarea măștilor, de multe ori contradictorii. Masca este un „edificiu cu imagini multiple” (Goulard, Karadimas, 2011: 9-25). Noile interpetări nu mai pun accentul pe explicarea originii măștii, ci pe limbajul ritualurilor unde este prezentă, pe semnificațiile simbolice, care nu sunt izolate, ci incorporează numeroase referințe la lumea vizibilă și invizibilă. Masca poate fi studiată ca un „fapt social total”, cu funcții multiple. Aceaste tendințe sunt vizibile în interpretările funcționaliste și structuraliste, care nu separă ritualurile cu măști de celelalte componente ale culturii (Napier, 1987). Astfel, a fost pus în evidență faptul că, în pofida variației morfologice extraordinare, ritualurile cu măști prezintă unele trăsături („pattern”-uri) și teme recurente, în timp și spațiu. Claude Lévi-Strauss, în La voix des masques (1979) dezvăluie raporturile complexe dintre mască și mit, arată că purtarea măștilor în cadrul unui ritual permite nu numai racordarea realităților cotidiene la lumea supranaturală, ci și la lumea miturilor și a poveștilor originilor, evocarea unor evenimente cosmologice. În aceeași linie, Mircea Eliade (1964), observa că performările cu măști fac vizibile miturile fundamentale, care trebuie mereu reiterate, întărind astfel memoria colectivă. În societățile arhaice, masca nu este un instrument de disimulare și nici de deghizare, de travestire. Masca scoate în evidență o realitate ascunsă (zei, demoni, spiritele morților etc), așadar are o dublă capacitate: de a dezvălui dar și de a ascunde. Masca poate să disimuleze și să simuleze, să înspăimânte sau să amuze, ca simbol al sărbătorii și al carnavalului, poate fi sursă de venerare și de frică, dar și de bucurie și de amuzament. Imaginarul măștii fiind ambivalent și ambiguu, iradiază neliniște, insecuritate, amintește de moarte, de transgresiune fiind un operator simbolic al alterității.

FOTO: Thibault Savary / Zuma Press / Profimedia

Capra, Ursul

Pe lângă studierea măștilor prezente în alte continente (cum este cazul măștilor populației Dogon din Africa, descrise de Geneviève Calame-Griaule, 1938), etnologii și folcloriștii europeni au investigat și măștile aflate la ei acasă. Karl Meuli (1933) a fost primul etnolog care a comparat măștile „primitivilor” și obiceiurile cu măști, cu cele existente în tradițiile europene care supraviețuiau încă în multe regiuni occidentale, la începutul secolului XX: Tirolul austriac, Elveția, Bavaria etc. Este și cazul jocurilor cu măști practicate la sărbătorile de iarnă în spațiul românesc (cu măști animaliere: capra, ursul; antropomorfe: strămoșii; demoniace: dracii). Asociate cu sărbătorile solstițiului de iarnă, cu riturile de fertilitate, de reînnoire a naturii, dar și cu riturile funerare, aceste procesiuni cu măști fac obiectul a numeroase cercetări etnografice și folcloristice românești (Vulcănescu,1970; Pop,1998; Nistor, 1973; Dăncuș, 2008). În Europa, măștile sunt atestate în Antichitate, nu numai în contexte rituale și sacre, ci și în forme lumești, profane, laice și ludice. În Grecia și Roma antică sunt atestate cortegiile cu măști în timpul sărbătorilor închinate lui Dionyisos, a Lupercaliilor și a Saturnaliilor. Masca avea un rol important în reprezentațiile teatrale (Frontisi-Ducroux, 1995). Semnificativ este faptul că în limba greacă, prosopon însemna deopotrivă „față” și „mască”, iar în latină, persona era masca de teatru (de la per-sonare, vocea actorului care rezona din spatele măștii). Trăsăturile măștilor de teatru erau codificate, putând fi ușor descifrate de către spectatori, prin sublinierea grotescă a trăsăturilor de caracter ale personajelor, făcând vizibilă apartenența lor socială sau de gen (doar bărbații puteau fi actori, măștile le permiteau să joace roluri feminine; este și cazul teatrului japonez Nō ). Nu există încă un consens printre lingviști în privința etimologiei cuvântului „mască”(it. mascara, fr. masque, sp. mascara), există opinia că ar proveni din latina târzie (probabil împrumutat de la germanici), unde masca însemna „spirit malefic”, „demon”, „vrăjitor” (Schmitt 2001:140). Nu întâmplător, Biserica a combătut încă de la începuturile ei mascaradele din timpul Carnavalului și a condamnat actul de a purta o mască, asociat cu manifestările diabolice. Dacă în societățile arhaice non-europene oamenii se foloseau de măști pentru a se identifica cu spiritele, iar masca însemna o mare responsabilitate, onoare și prestigiu pentru purtătorul ei, în spațiul european masca a semnificat o formă de eliberare, de catharsis, favorizând comportamentul dezinhibat și licențios.

Măștile făceau parte din lumea Carnavalului, o „lume pe dos”,

o suspendare a ordinii – supapă cu rolul de a elibera tensiunile acumulate în societate. Mihail Bahtin menționa că masca este cel mai complex și mai bogat în sensuri dintre motivele culturii populare medievale, care dezvăluie „esența însăși a grotescului”(Bahtin, 1974:48). A purta mască în perioada Carnavalului înseamnă eliberarea din contingențele cotidianului, transgresiunea codurilor sociale în deplină impunitate (Testa, 2021). Anonimatul, intrigile galante În Renaștere, ca urmare a influențelor din partea Commedia dell’arte italienești, masca mondenă devine un obiect la modă în societatea de curte europeană din secolele XVII-XVIII, iar balul mascat un loc al anonimatului, al intrigilor amoroase și al aventurilor galante (Walking, 2017).

Astăzi, masca a devenit un obiect al culturii populare contemporane (masca de Haloween)

și face parte din recuzita demonstrațiilor de stradă, primind o dimensiune politică: masca lui Guy Fawkes, marcă a protestatarilor și simbolul comunității online Anonymous, inspirată din filmul britanic din 2006, V from Vendetta (Galimberti, 2021). Începând cu luna martie 2020, ca urmare a răspândirii noului coronavirus și a amplificării crizei sanitare care ne-a schimbat viața, suntem nevoiți să respectăm o serie de măsuri sanitare, printre care se află purtarea obligatorie a măștii de protecție. Altădată un apanaj al chirurgilor sau al laboranților, masca medicală a primit o folosință non-profesională, devenind un obiect cotidian și chiar simbolul pandemiei prin care trecem. Pentru prevenirea infecției virale, utilizarea măștii se alătură „gesturilor barieră”, noilor coduri ale distanțelor proxemice și ale poziționării corpului în spațiu (Hall, 1959). Generalizarea portului măștii chirurgicale în spațiile publice a avut un impact semnificativ asupra relațiilor sociale și interpersonale.

Chiar dacă masca de protecție este necesară și legitimă pentru prevenția contagiunii,

portul ei a bulversat riturile noastre de interacțiune, a devenit un obstacol în calea fluxului normal al comunicării. Practic, acoperirea jumătății inferioare a feței a eliminat din interacțiunea socială o bună parte din zonă predilectă care face vizibilă și comunică starea emoțională (Izard, 1977: 67-97). Fața nu este numai suportul privirii, cu care vedem lumea, ci și acea parte privilegiată a corpului nostru care este văzută, cu precădere, de către ceilalți. Fața este „locul și timpul unde se cristalizează comunicarea” (Le Breton, 2003: 106). Acordăm chipului cea mai mare atenție, întrucât unicitatea feței noastre este cea care ne individualizează, iar diferența care ne distinge de fizionomia celuilalt ne conferă identitate. Deși scopul utilizării sistematice a măștii sanitare este protejarea sistemului respirator și reducerea ratei infectărilor, aceasta a primit conotații simbolice negative și axiogene. Dincolo de disconfortul generat de purtarea ei, masca impusă de exigențele sanitare a fost asociată cu renunțarea la individualitate, cu uniformizarea (Shapiro, Bouder, 2021). Apoi, purtării măștii de protecție i-au fost imputate diluarea calității interacțiunilor sociale, reducerea capacității oamenilor de a comunica și de a schimba expresii emoționale (efectele potențial negative au fost constate de semioticianul Massimo Leone: The Semiotics of the Medical Face Mask: East and West, 2020, de antropologul Pascal Lardellier: « Codivisation » des rites et « désordre » de l’interaction. Engagement et pare-engagement à l’ère de la distanciation, 2021 sau de specialistul în neuroștiințe Manfred Spitzer : Masked Education? The Benefits and Burdens of Wearing Face Masks in Schools during the Current Corona Pandemic, 2020).

FOTO: RUT / SplashNews.com / Splash / Profimedia

Importanța mimicii faciale

Purtarea măștii de protecție a scos în evidență, prin contrast, importanța mimicii faciale în comunicarea umană (Ekman, Rosenberg, 1998; Ekman, 2003). Pe chip se oglindesc dispozițiile noastre sufletești, aici este vizibilă toată gama emoțiilor și trăirilor umane. Alături de gestică, expresia feței, însoțește și influențează toate interacțiunile prilejuite de viața cotidiană. Dezbaterile prilejuite de efectele negative ale interacțiunii sociale mascate a readus în centrul atenției analizele – atât de actuale – ale sociologului interacționist Erving Goffman (The Presentation of Self in Everyday Life, 1959) referitoare la „fața socială” – modul în care indivizii pun în scenă prezența lor în spațiul public, pentru a face o bună impresie. „Fața socială” este un fel de mască virtuală, un dispozitiv simbolic cu care interpretăm diferite roluri pe scena vieții sociale, la fel ca măștile actorilor din teatrele antice grecești și romane (Strauss, 1992). În actualul context, dispare această creativitate a chipului, apare imposibitatea de a pune în mișcare strategiile de performare sau de „salvare a feței”. Și alte concepte goffmaniene pot fi mobilizate în efortul de interpretare al noilor cadre ale interacțiunii generate de criza sanitară. Mișcările feței fac parte dintr-o „dialectică a implicării” (Goffman, 1963:34): mimică, gesturi și posturi care semnalizează celuilalt deschiderea și intenția de a intra într-o relație de comunicare. În contextul crizei sanitare, masca face parte din ritualurile de „para-implicare”, de evitare și punere la distanță (Lardellier, 2021: 107). Una din cauzele semnificative ale naturii ambivalente a măștii (în general) rezidă în contrastul, dintre imobilitatea, rigidatea acesteia și uimitoarea mobilitate și plasticitate a feței umane. Masca este fixă și unidimensională, în contrast cu caracterul metamorfic al feței, capabile să se transforme mereu, să pună în joc nenumărate combinații ale structurii neuromusculare, expresii flexibile ale mimicii faciale. Semi-masca reprezentată de acest dispozitiv de protecție sanitară face imposibilă lectura unei mari părți din fața umană. Atenția trebuie focalizată pe partea superioară a feței, pe ochi, frunte și sprâncene. Direcția și intensitatea privirii sau mișcările oculare au devenit importante mijloace de comunicare nonverbală în spațiul public, ca urmare a acoperirii părții de jos a feței (Chelcea, 2004).

Printre efectele negative ale purtării măștii asupra interacțiunii sociale se numără reducerea capacității de a recunoaște fețele, diminuarea drastică a gradului de apreciere corectă a stării interioare

și a intențiilor interlocutorilor, îngreunarea schimbului și apariția conflictelor. Zâmbetul, cu rolul lui reglator în jocurile interacțiunii, nu mai poate fi făcut vizibil. Portul măștii măștii medicale are o lungă istorie Studii foarte recente care și-au focalizat atenția asupra semnificațiilor măștii în context pandemic (Lupton, 2021; Carbon, 2021 ; Tateo, 2021; Zhang, 2021 etc) au remarcat faptul că în unele țări asiatice, cu precădere în Japonia, exista o „cultură a măștii”, iar portul măștii măștii medicale are o lungă istorie, anterioară declanșării actualei crize epidemiologice. Călătorul european în Japonia suferea un adevărat șoc cultural constatând puternica prezență vizuală a măștii în spațiile publice, mai ales în lunile de iarnă. Japonezii explicau gestul lor de a purta mască prin grija față de ceilalți în cazul în care erau răciți și potențial contagioși în timpul gripei sezoniere (sau pentru a se proteja de intensa poluare atmosferică din orașele lor). În Europa și în restul lumii, masca facială era asociată cu contexte profesionale, precum sălile de operații chirurgicale, era percepută ca un artefact folosit în situații traumatice, de risc, pericol și urgență medicală. Însă, așa după cum remarca semioticianul Massimo Leone, japonezii sunt obișnuiți de multă vreme să poarte mască medicală în spațiul public deoarece practica se inserează într-o configurație culturală pre-existentă și poate fi explicată printr-o „ideologie diferită a feței” în cadrul ritualurilor de interacțiune (Leone, 2020: 49). În Japonia, codurile de politețe interzic privirea insistentă a feței interlocutorului, recomandă evitarea contactului vizual direct. Apoi, în culturile orientale, cum este și cea japoneză, manifestările emoționale excesive sunt percepute ca nepoliticoase, iar oamenii depun efortul pentru a-și disimula și controla expresia facială a emoțiilor, mai ales a celor negative. În cultura occidentală există alte norme care definesc formele sociale acceptate ale exprimării emoțiilor, modul în care sunt concepute și prezentate fețele în spațiul public. Expresia facială intensă este acceptată, deoarece cultura occidentală valorizează sinceritate și naturalețea.

O figură inexpresivă este privită ca ascunsă, înșelătoare, vicleană.

În analizarea fenomenului măștii și a mascării trebuie să ținem seama de faptul că fața, la rândul ei, este un construct cultural, social și istoric. Studiile de antropologie istorică și de istorie culturală a feței (Bahtin, 1974; Courtine, Haroche 1988; Belting 2017) au pus în evidență o mutație progresivă a reprezentărilor corpului, de la predominanța „josului corporal” în epoca medievală la „apariția feței” în secolul XVII și a unor noi comportamente sociale în care fața individului deține locul central. De acum înainte, fața devine locul individualității și al identității. Din această importanță deosebită a feței în cultura occidentală decurge o anumită aversiune pentru mască și consecințele sociale negative ale acoperirii feței. Unul din paradoxurile pandemiei a fost faptul că, anterior, în mai multe țări occidentale (Franța, Austria, Germania etc) acoperirea feței cu vălul islamic a fost interzisă în spațiul public. Mai mult, în Franța anului 2019, mascarea feței a fost interzisă ca urmare a violențelor din demonstrațiile „vestelor galbene”. Reacțiile divergente față de obligativitatea purtării măștii sanitare ca mijloc de combatere a virusului își pot avea originea nu numai în reprezentările culturale ale feței și în ritualurile de interacțiune, ci și în tradițiile democratice occidentale. Pe de o parte, purtarea măștii este văzută ca o formă de responsabilitate civică, dar pe de altă parte refuzul purtării ei este argumentat prin inviolabilitatea drepturilor și libertăților cetățenești, a autonomiei personale și a dreptului de a dispunde de propriul corp. Încă o dată, ambiguitățile profunde ale măștii și ale practicilor asociate acesteia se regăsesc și în actualele tensiuni între libertatea individuală și responsabilitatea colectivă.

Programul conferinței Masca: identitate, comunicare, contagiune

Foto credit: Andy Wong / AP / Profimedia

Andy Wong / AP / Profimedia

RUT / SplashNews.com / Splash / Profimedia

Thibault Savary / Zuma Press / Profimedia