Miclea vs. Andronescu: comparatie intre doua viziuni (invatamint preuniversitar)

Odata cu aparitia Codului Andronescu, putem sa ne facem o idee despre diferentele intre cele doua filosofii educationale propuse de Mircea Miclea, fost ministru al Educatiei, si, respectiv, Ecaterina Andronescu, actualul ministru.

Cititi o comparatie realizata de Stefan Vlaston, presedintele Asociatiei EDU CER.

1. Structura invatamantului preuniversitar

Varianta Miclea propune desfasurarea invatamantului obligatoriu de 10 ani, in intervalul 6-16 ani, in aceeasi scoala (scoala generala), in aceeasi localitate, in sanul familiei. Clasa pregatitoare poate fi repartizata, pentru inceput, la gradinite, dar, in anii urmatori, in functie de resursele de spatiu, ar urma sa treaca la scoala generala. In aceasta viziune elevii ar avea la dispozitie 10 ani de invatamant obligatoriu pentru obtinerea competenelor cheie de “supravietuire sociala” (comunicare, inclusiv in limbi straine, tehnologia informatiei si comunicarii, matematici si competente stiintifice, de convietuire sociala etc.)

In continuarea invatamantului obligatoriu tinerii au trei optiuni: liceul, (cu cele trei filiere, teoretica, tehnologica si vocationala), scoala profesionala (gandita in perteneriat public-privat, impreuna cu mediul de afaceri) si piata muncii, cu achizitii ulterioare prin educatia informala si nonformala.

Varianta Andronescu, aflata acum in functie si propusa in completare cu invatamant obligatoriu de 13 clase, este binecunoscuta si are, in opinia mea, cateva mari neajunsuri:

1. Invatamantul obligatoriu este “fracturat” la 14-15 ani, cand elevii isi parasesc scoala in care au invatat pana in clasa a VIII-a pentru a-si continua studiile la liceu. Pentru elevii din mediul rural situatia este dramatica: isi parasesc localitatea si familia, pentru a merge la liceu, la oras. Acum apar probleme cu naveta, locuinta, hrana zilnica, toate presupunand costuri inaccesibile majoritatii familiilor din mediul rural. Aceasta este explicatia abandonului scolar masiv actual in acest moment din viata scolara (aproximativ 20%). Familiile nu-si pot permite continuarea studiilor copiilor lor la oras din cauza saraciei.

2. Propunerea ca tot liceul sa devina obligatoriu este demagogica si populista. Nu este suficient sa lipesti eticheta “obligatoriu”, pentru ca sa se si intample. Si acum sunt suficiente locuri la liceu astfel incat cei care doresc acest lucru pot sa urmeze cursurile liceale fara probleme. Problema este ca noi nu putem asigura participarea tuturor copiilor nici la invatamantul gimnazial obligatoriu, din cauza precaritatii resurselor materiale ale unor familii, in special in mediul rural.

In cel mai bun caz, elevii participa la cele opt clase de scoala generala, dupa care se alatura parintilor in munca pentru obtinerea celor necesare traiului. Si ce faci sa realizezi “obligativitatea”? Amendezi niste familii care nu au resurse nici pentru traiul zilnic? In ce licee se vor duce tinerii din mediul rural? De unde resurse financiare, umane si spatii scolare?

3. Absenta scolii profesionale din proiectul Andronescu este de neinteles. In liceu, in filiera tehnologica, nu se obtin competentele profesionale necesare practicarii unei meserii, din mai multe motive:

• Numarul de ore alocat instruirii practice este mult prea mic
• Acumularea simultana a disciplinelor teoretice, de specialitate si a instruirii practice depaseste cu mult  puterea de asimilare a multor elevi
• Nu toti elevii au inclinatii si aptitudini  pentru intelegerea  unor cunostinte teoretice sofisticate: derivate, integrale, fizica cuantica, teorie literara etc. Elevii cu inteligenta dominant practica nu doresc neaparat sa parcurga curricula de liceu, suficient de complexa pentru a permite racordarea la studiile universitare
• Piata muncii si mediul de afaceri solicita in primul rand muncitori calificati, in constructii, in servicii de tot felul, in industrie, pe cand filiera tehnologica de la liceu ofera absolventilor calificarea de “tehnician”

4. Nu “obligatia” de a participa la cursuri rezolva problema educatiei, ci calitatea curriculei, a profesorilor, atractivitatea mediului scolar si, mai presus de orice, convingerea elevilor si parintilor ca scoala le ofera competentele necesare pentru accederea la joburi bine platite in piata muncii.

5. Lipsa spatiilor scolare si/sau a profesorilor, invocata de minister pentru respingerea variantei Miclea, se rezolva foarte usor prin aparitia “consortiilor” scolare, formate din liceu si scoli generale, pentru a folosi in comun atat corpul profesoral cat si spatiile scolare si baza materiala.

6. Nu stim daca varianta Andronescu are la baza studii de impact si de fezabilitate, referitoare la resursele financiare, umane si materiale necesare pentru implementare. In principal, nu stim raspunsul la intrebarea: cate licee ar fi necesare, in special in mediul rural, pentru integrarea tuturor elevilor in invatamantul obligatoriu de 12 clase, cu resursele umane si materiale aferente. Daca aceste studii exista, sa fie date publicitatii.

In concluzie, introducerea abrupta a invatamantului obligatoriu de 12 clase, fara pregatire si studii de impact, ma duce cu gandul la un scop nemarturisit, dar usor de ghicit: majoritatea tinerilor, daca s-ar putea chiar toti, sa ajunga nestingheriti la studii universitare, sa “cotizeze” cu taxe de studii si alte costuri, spre fericirea si indestularea clanurilor universitare, de stat sau private, dar fara vreun efect notabil in obtinerea calificarilor cerute de piata muncii.

2. Descentralizarea, in cele doua viziuni.

In educatie, bratul lung al politicului este Inspectoratul Scolar, prin numirea Inspectorilor Generali de catre minister, cu Ordin de Ministru.

Exista diferente de principiu intre cele doua viziuni in privinta descentralizarii. In esenta, varianta Miclea atribuie prerogative distincte celor 3 poli de de decizie: scoala, Directie Judeteana de Invatamant, minister, si doar prerogative de indrumare si control Inspectoratului Scolar, in timp ce varianta Andronescu disipa o aceeasi responsabilitate intre 4 poli de decizie, scoala, Consiliu Local/Judetean (doar pentru propuneri), Inspectorat Scolar si minister, Directia Judeteana de invatamant fiind “sarita” din schema.

Or, tocmai aceasta institutie ar fi trebuit sa realizeze descentralizarea. In varianta Miclea ministerul are doar atributii de reglementare legislativa, initiator de strategii, proiecte, programe, de analiza si monitorizare, nu de administrare si gestionare a retelei scolare, cum gasim in varianta Andronescu. Managementul retelei scolare, in varianta Miclea, revine administratiei locale, iar administrarea si gestionarea scolilor revine Consiliilor de Administratie din scoli.

Acest mod de a concepe atribuirea unei competente, cu 3-4 codecidenti, va duce, adeseori, la blocarea ei si la interferenta factorului politic. Modul cum este gandit managementul la nivel central si local transforma in “basm” obiectivul depolitizarii invatamantului, iar varianta Andronescu nici nu se straduieste sa mascheze acest fapt.

In conceptia ministrului PSD, politicul nu-si poate permite “pierderea” controlului politic asupra managerilor de scoli si a cheltuirii fondurilor bugetare destinate educatiei.

De altfel, prevederea de la art. 19 din Cod, nu mai lasa nici o umbra de indoiala:

Art. 19 (9) Învăţământul preuniversitar este subordonat, prin inspectoratele şcolare, Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Inovării, iar învăţământul superior este coordonat de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării, cu respectarea autonomiei universitare.

Nici vorba de “subordonare” administrativa si functionala a unitatilor scolare fata de Consiliile Locale si/sau Judetene, prin intermediul Directiei Judetene de Invatamant, care nici nu exista pentru autorii Codului Educatiei.

3. Selectarea directorilor de scoli

In varianta Andronescu, daca ministerul elaboreaza criteriile si metodologia de selectare, coroborat cu exprimarea sibilinica “cu expertiza” inspectoratelor scolare, despre care nu stie nimeni ce va insemna, rezulta ca ramane deschisa portita intrarii factorului politic in scoala. Ce inseamna “expertiza”? Se poate anticipa ce va cuprinde metodologia elaborata de minister: inspectoratul alcatuieste intrebarile (le da cui trebuie?), verifica raspunsurile, se instaleaza copios in comisia de concurs, posibil chiar o conduce.

Rezolvarea contestatiilor de catre inspectorul general duce la posibilitatea sa aiba castig de cauza candidatul dorit de partid, etc. Diavolul se ascunde in amanunte. In plus, avizul primarului este un aviz “conform”, adica cu drept de veto, sau unul consultativ, ce poate fi ignorat? Daca este aviz “conform”, primarul, iarasi factor politic, poate respinge, in mod repetat, atatia directori pana apare unul convenabil partidului caruia ii apartine. De asemeni, inspectorul general “numeste” directorii, in urma concursului. Vointa comunitati scolare, reprezentata de Consiliul de Administratie, este sublima, dar lipseste complet.

In felul acesta politicul isi pastreaza si consolideaza prezenta in scoala, iar descentralizarea ramane in continuare un vis frumos, chiar prea frumos pentru a fi adevarat.

In varianta Miclea lucrurile sunt mult mai simple: Consiliul de Administratie al scolii organizeaza concursul pentru directori, stabileste comisia de concurs si in baza rezultatelor numeste directorul. Simplu si clar. Fara interventia altor decidenti.

4. Managementul retelei scolare

In comparatie cu varianta Miclea, care acorda atributii largi Directiilor Judetene de Invatamant, aflate in subordinea Consiliilor Judetene, varianta Andronescu ignora, pur si simplu, autoritatile locale, singura lor prezenta in managementul retelei scolare fiind un aviz pentru numirea inspectorilor scolari generali si un reprezentant in comisia de concurs pentru inspectori si propuneri in diferite etape, fara nicio putere de decizie.

In plus, Consiliile Locale/Judetene fac propuneri in diferite etape ale stabilirii planurilor de scolarizare si a infiintarii si desfiintarii unor unitati scolare, decizia fiind totusi a inspectoratului scolar, respectiv a ministerului. Toata administrarea si gestionarea retelei scolare revine Inspectoratului Scolar, pe banii administratiei locale. Adica unul plateste si altul hotaraste.

5. Selectia si angajarea resursei umane

In varianta Andronescu, spre deosebire de varianta Miclea, Inspectoratul Scolar, deci componenta politica, are un rol esential in validarea (ceea ce inseamna si posibilitatea nevalidarii) candidatilor reusiti la concurs, aplicarea procedurilor de selectie, la cererea (?) unitatilor scolare, directorul incheie contractul de munca cu cadrele didactice, “pe baza deciziei inspectorului scolar general”, adica al politicului.

De observat ca nici in acest caz, al selectiei resursei umane, varianta Andronescu nu propune o descentralizare reala si, mai mult, politicul si-a pastrat prerogative importante.

In varianta Andronescu, o unitate nu poate decide singura desfacerea contractului de munca a unui salariat, fiind necesara decizia Consiliului de Administratie al Inspectoratului Scolar.

Varianta Miclea propune, pur si simplu, angajarea si concedierea salariatilor de catre scoala, fara alti factori decidenti.

6. Descentralizarea curriculara.

In varianta Andronescu, curriculumul de baza si cel diferentiat sunt elaborate de minister si structuri subordonate. Curriculumul la dispozitia scolii, CDS, reprezinta doar 10% (2 ore pe sapatamana la gimnaziu si 3 la liceu), pentru satisfacerea nevoilor de dezvoltare locala si regionala, a educatiei diferentiate in functie de solicitarile elevilor si parintilor.

Pentru comparatie, varianta Miclea ridica procentul orelor la dispozitia scolii la 20% in cazul gimnaziului si la 30%, in cazul liceului. La varianta Miclea mai apare o noutate, 25% din orele alocate unei discipline raman la dispozitia profesorului, pentru realizarea unor actiuni remediale, de performanta sau in alte scopuri decise de profesor.

7. Admiterea la liceu

Admiterea la liceu, in special la liceele de elita, a pus in toti anii anteriori mari probleme de corectitudine si credibilitate. In goana dupa locuri la licee renumite, parintii si elevi pun o presiune enorma pe obtinerea de note cat mai mari. Profesorii, la randul lor, pentru a asigura locuri cat “mai bune” propriilor elevi, inchid ochii la examinari de tipul “teze unice” si ii evalueaza cu note foarte mari, chiar daca nemeritate. Exemplele cu rezultatele de la tezele unice sunt concludente: 35% dintre elevi au obtinut la un moment dat, note intre 8-10 la teza de matematica, iar media de admitere la liceu a fost an de an in continua crestere.

Pe de alta parte, directorii si profesorii de la liceele de top se plang ca notele de intrare ale multor elevi nu reflecta nici pe departe competentele pe care acestia le-au obtinut dealungul anilor de gimnaziu si constituie principala cauza de esec scolar.

Multi parinti, indusi in eroare de notele mari obtinute, nemeritat, de copiii lor, se obstineaza sa-i indrume spre filiere teoretice (de exemplu spre matematica-informatica), desi nu au calitatile necesare pentru acest gen de traseu educational.

Singura solutie, eliminata din varianta Andronescu, ar fi fost examenul de admitere, acolo unde cererea depaseste oferta, pentru a selecta elevii care au, in adevar, calitatile necesare pentru filiere si profiluri mai pretentioase.

Varianta Miclea prevede posibilitatea alegerii de catre Consiliile de Administratie ale scolilor a modalitatilor de selectare a elevilor, in cazul in care cererea depaseste oferta. In felul acesta se micsoreaza esecul scolar datorat alegerii gresite a traseului educational.

Evaluarea la sfarsitul invatamantului general obligatoriu este necesara, pentru a avea un feed-back generator de masuri de remediere a activitatii, dar fara sa fie o conditie pentru accederea la liceu.

8. Finantarea

Ambele formule de finantare, din cele doua variante, pleaca de la finantarea “per capita”, adica proportionala cu numarul de elevi. In varianta Miclea finantarea de la stat urmeaza elevul inclusiv in invatamantul privat, prescolar si obligatoriu, pe cand in varianta Andronescu doar la unitatile de stat.

Varianta Miclea are meritul de a stimula si incuraja invatamantul privat, prescolar si obligatoriu, ca alternativa concurentiala la invatamantul de stat, varianta respinsa cu “indignare” de d-na ministru Andronescu, atitudine cel putin ciudata daca o comparam cu indulgenta aratata invatamantului superior privat.

Taxele si impozitele platite de cetateni statului il obliga pe acesta sa asigure o piata a serviciilor educationala nedistorsionata de modul de finantare. Controlul, evaluarea, autorizarea si acreditarea ar fi fost instrumente suficiente pentru functionarea invatamantului privat in coordonate de performanta. De altfel, gradinitele private au atenuat incapacitatea statului de a asigura locuri pentru toti copiii prescolari, in gradinite de stat.

Exista si prevederi pozitive in Codul educatiei, cele referitoare la etapa de stagiatura, pregatitoare pentru intrarea in invatamant a cadrelor didactice, cele referitoare la bacalaureat, controlul psihologic anual, specificarea finantarii “per capita” si alte cateva.

Concluzie:

Varianta Andronescu cuprinde foarte multe detalii care nu-si gasesc locul intr-o lege, mai degraba in legislatia secundara, insotitoare. Realizat in pripa, doar in 2-3 saptamani, este normal sa rezulte un proiect superficial, incoerent, care amesteca la un loc obiective, principii, regulamente, atributii, evaluarea calitatii (pentru care exista o lege), cam tot ce misca in educatie, facand-o greu de utilizat si inteles.

1. Codul educatiei pastreaza politizarea in scoli, prin interventia uneori directa, alteori disimulata a inspectoratelor scolare, instrumente prin excelenta politice, prin numirea politica a conducerilor acestora.

2. Descentralizarea nu este nici macar mimata in varianta Andronescu, Directiile Judetene de Invatamant, cu rol activ si decisiv in varianta Miclea, sunt eliminate din procesul decizional in varianta Andronescu.

3. Interesele locale si regionale de dezvoltare, ineresele parintilor si elevilor nu sunt promovate, atata timp cat deciziile privind curricula, reteaua scolara, managementul local si judetean se iau de catre minister si inspectorate. Un progres totusi, se constata in selectarea directorilor de unitati scolare, prin concurs la nivelul unitatii, dar cu “expertiza” inspectoratelor si avizul primarului si al Inspectotului general, care, cel putin in principiu, pot respinge castigatorii concursurilor.

4. In timp ce varianta Miclea stimuleaza invatamantul privat, prin promovarea principiului “finantarea de la stat urmeaza elevul, inclusiv in unitati private”, varianta Andronescu respinge acest principiu benefic competitiei generatoare de calitate, intre stat si privat.

5. Admiterea la liceu se face in continuare fara examene de admitere, acolo unde cererea este mai mare decat oferta, fapt de natura sa escaladeze in continuare presiunea pe obtinerea de note pe cat de mari, pe atat de nemeritate.

6. Exemplul cel mai flagrant de “centralism democratic” pe care-l regasim in varianta Andronescu este prevederea conform careia curricula este decisa 90% de catre minister, in timp ce varianta Miclea lasa la dispozitia scolii 20-30% din curricula, iar profesorului 25% din curricula la o disciplina.

Comparatia arata un lucru intuit de multa vreme: D-na Ministru Andronescu promoveaza o viziune centralist-etatista, nu departe de paradigma comunista a educatiei, mentinand politizarea scolilor, in timp ce varianta Miclea se apropie de ce inseamna un invatamant modern, descentralizat si depolitizat.

Prof. Stefan VLASTON, Presedinte EDU CER.