Nicolae Manolescu: Nici un singur articol in presa franceza despre Raportul Tismaneanu

Cum a evoluat literatura romana dupa ’90, cum si-au gasit scriitorii romani cuvintele pentru a putea sa scrie despre sex, cum am ratat capitalul de imagine oferit de Raportul Tismaneanu, cum sa faci interesante pentru cititor scrieri literare care azi nu se mai citesc si despre multe altele intr-un interviu cu criticul literar Nicolae Manolescu.

Nicolae Manolescu este in prezent ambasador al Romaniei la UNESCO si traieste de aproape doi ani la Paris.

— Cum e in Franta?

N. Manolescu: Aceasta perspectiva  “la doua maini” imi permite sa vin cu lucruri interesante despre scriitori care azi nu se mai citesc Foto: Rompres

— Franta este o tara in care mi-am dorit dintotdeauna sa fiu. Pe vremuri, cand ma gandeam in ce oras as putea trai, in alta parte a lumii, doar Parisul imi venea in minte. Sigur ca mai stiu si alte locuri frumoase care m-ar atrage, dar nu sa traiesc o viata. Sa le vad, sa le strabat, sa le parasesc. In plus, formatia mea este “pe franceza”. Mama mea a fost profesoara de limba franceza. Primele albume cu tari straine pe care le-am vazut erau cu Notre-Dame si Sainte-Chapelle. Cand am fost, acum 41 de ani, prima oara la Paris aveam senzatia de deja-vu, pretutindeni, de parca mai trecusem pe acolo in alta viata. Asa incat ma simt destul de bine, ca pestele in apa, in Paris – dincolo, bineinteles, de tot felul de “socuri” la contactul intre civilizatii diferite.

— Si cum apar diferentele?

— Nu apar totdeauna in favoarea francezilor. Incep sa fie tot mai multe asemanari. Viata politica, de exemplu, este aceeasi. Noi, romanii, ne laudam cu o viata politica mai spectaculoasa, ca sa nu zic altfel. Tot asa e si pe-acolo. E adevarat ca noi suntem mai aproape de Balcani (nu suntem totusi o tara balcanica). Aceleasi lucruri care se petrec atat la ei, cat si la noi, in politica vorbind, la noi capata un aer, o culoare balcanica. Intr-un fel, suntem mai sudici decat francezii. Suntem mai vorbareti, mai impulsivi, mai scandalagii, mai triviali. Trivialitatea aceasta nu apare acolo. Stirile din presa franceza sau de la televiziune sunt mult mai seci decat la noi.

Notiunea de “stire” le este binecunoscuta jurnalistilor – se invata la scoala. Dar nu si acelora ce sunt obligati de prejudecati sau de rating sa transmita pe posturi ceea ce cred ei ca reprezinta o stire. In 80% din cazuri, stirile la noi nu sunt stiri. Sunt cel mult informatii. Sau apar stiri care intereseaza pe foarte multi, dar aceste n-au nici o valoare. Francezii sunt ceva mai calmi. La noi, cam ca la usa cortului, dar in esenta se petrec cam aceleasi lucruri. Globalizarea incepe de la straturile superficiale – cele politice – si se duce incet, incet in jos. Dincolo de spectacol, in politica tot cam ca la noi se intampla lucrurile. Minte foarte multa nu prea au politicienii de pe nicaieri

.

— Si despre ce vorbesc acum politicienii in Franta?

— In momentul acesta discutiile sunt legate aproape in totalitate de – sa spunem cu un termen general si generic – “reforma” pe care noua echipa a presedintelui Sarkozy vrea sa o faca. Primul pas a fost facut, schimbarea Constitutiei, un fel de reforma a institutiilor prin schimbarea textului constitutional, care s-a realizat cu un vot peste jumatate – exact in conditiile in care s-a realizat reforma Celei de a Treia Republici din 1875. Cea de acum ar fi trebuit sa fie a Sasea Republica. Totusi, partidul la putere si presedintele, fiind gaullisti, “rude” ceva mai indepartate, n-au tinut sa o numeasca Republica a Sasea – a Cincea a fost cea a lui de Gaulle – se marginesc sa vorbeasca de Republica a Cincea bis. Dar e un fel de Republica a Sasea, pentru ca schimbarile sunt destul de importante.

— S-a schimbat imaginea romanilor acolo?

— Eu nu cred in povesti de genul: “francezii, cand aud de romani, se stramba”. Se mai intampla accidente nenorocite, cum au fost cele cu comunitatile de rromi din Italia, care au creat o stare de ostilitate fata de romani. In ce priveste prezenta Romaniei in mass-media, imaginea Romaniei in ochii tuturor categoriilor de francezi este extrem de redusa. Chiar si atunci cand se petrec evenimente importante – de pilda, cand a fost presedintele Sarkozy la Bucuresti sau cand a fost prim-ministrul roman la Paris, acum, in iunie. Nici in astfel de cazuri presa “nu misca”. E adevarat ca si noi avem o parte de vina.

Presa franceza nu a reflectat deloc Raportul Tismaneanu

Nu stim sa ne facem imaginea. Sa iti dau un exemplu care pe mine m-a frapat si m-a iritat. Am avut o ocazie cu un capital de imagine important de investit – Raportul Tismaneanu. A fost pentru prima data cand comunismul era condamnat intr-o tara fosta comunista, cand condamnarea era anuntata de presedintele tarii si comunicata in fata Parlamentului si era pentru prima data cand regimul comunist nu era socotit doar criminal, ci si nelegitim. Ceea ce este extrem de important. Toti stiam ca e criminal, nu era nevoie de un raport pentru acest lucru. Legitimitatea este o chestiune cu bataie mai lunga. De pilda, nelegitimitatea ne face sa-i putem trage la raspundere nu doar pe cei ce au dat ordinele, ci si pe cei ce le-au executat. Pentru ca vine acum ofiterul de securitate sau fostul militian si spune “cum era sa nu execut ordinele, eram intr-un regim militar, trebuia sa le execut”. Cel care a omorat cu mana lui era mai presus de condamnare. Va fi condamnat doar cel ce a comandat. Iar cel ce a comandat de regula nu mai exista, pentru ca a murit. Majoritatea nomenclaturii de varf a iesit din scena sau din lume.

Acest raport ar fi trebuit sa fie mediatizat in mod extraordinar, peste tot. Ei bine, nu s-a intamplat asa. La sustinerea in Parlament a Raportului au fost invitati o multime de politicieni din afara si sefi de stat. Au venit cativa. Nu au fost invitati ziaristi straini. De pilda, acei ziaristi straini care in anii ’90 sau mai devreme s-au ocupat de Romania si stiu bine situatia de aici. Au mancat bataie, vezi cazul Bernard Poulet, care s-a ales cu capul spart cand s-a dus la Ploiesti dupa Paraschiv. Si altii asijderea. Eu am vorbit cu Presedintele si i-am sugerat atunci sa ii invite pe acesti jurnalisti. A fost de acord, a fost fericit cu ideea. Dupa care nu s-a mai facut nimic, poate din lipsa de bani. Rezultatul: nici un singur articol in presa franceza, nimic la televizor, la radio, in presa scrisa.

— Din cauza banilor, ati spus?

— Nu stiu. Presedintele a fost foarte de acord cu ideea. De ce nu a fost pusa in aplicare ma depaseste. Nici nu imi permit sa avansez ipoteze. Nu imi imaginez ce-ar fi putut sa fie atat de important incat sa se piarda aceasta ocazie. Era o premiera mondiala. I-am spus presedintelui Basescu ca am vorbit, de pilda, cu Bernard Guetta, ziaristul celebru care a fost la Gdansk in timpul evenimentelor de acolo, si a relatat evenimentele pentru presa franceza. I-am vorbit despre Raportul Tismaneanu, iar el a exclamat: “Vai, ce idee buna! Am crezut ca polonezii vor fi cei care vor face primii un astfel de raport.” I-am povestit aceasta discutie Presedintelui. Exista, desigur, un serviciu care organizeaza aceste lucruri. De ce nu au fost invitati jurnalisti? Era un fleac.

Ideea raportului a fost formidabila. Sigur ca exista omisiuni, s-a facut repede, s-a lucrat in echipa. Nu conteaza. Conteaza problema de principiu. Si are urmari.

Acum se lucreaza la anexe, la carti de documente. S-au deschis arhivele Comitetului Central. Vor aparea in curand documente – nu ma sfiesc sa spun extraordinare. Acum doi ani nici nu stiam ca exista. Sefii arhivelor spuneau, de cate ori cerea cineva ceva, ca nu pot sa le dea pentru ca sunt blocate. Dar unde scria ca sunt blocate?

— Daca tot am ajuns aici, ce parere aveti despre cazul Sorin Antohi si Corbea-Hoisie?

— Aici este o problema dubla. E adevarat, erau copii cand au facut povestea aceea, aveau 18 ani. Este foarte neplacut si grav, intr-un fel, pentru ca ei sunt mai tineri decat mine, stiu bine in ce epoca s-a intamplat povestea aceea. Nu ma pot pronunta cu privire la cedarile, compromisurile, angajamentele care au fost semnate pana la jumatatea anilor ’60. Pana atunci, daca nu-ti placea stilul unui prozator oficial, faceai puscarie 6-7 ani. Era altceva. Dupa aprilie ’64, dupa despartirea de sovietici, a colabora cu Securitatea, a semna angajamente era o chestiune de optiune personala. Nu exista nici un santaj atat de puternic, daca erai un om corect, care sa te poata obliga sa colaborezi cu Securitatea. Aveai, in schimb, avantaje. Studentii nostri de la Facultatea de Filologie erau recrutati pentru ca stiau limbi straine – si erau recrutati doar cei mai buni la carte. Recrutarea se facea in anumite conditii. La Facultatea de Filologie erau mai mult fete si li se spunea: “Vrei sa te duci la tara? Lucreaza la noi, traduci, nu faci alte lucruri, doar traduci, iti dam casa in Bucuresti, nu te mai duci la tara, unde ai fi la dispozitia unui primar betiv.” Era vorba de o optiune a fiecaruia.

A doua problema cu Antohi este problema cu doctoratul. El e, fara nici o indoiala, un om de valoare. Eu sunt presedintele Consiliului pentru acordarea titlurilor universitare. Cazul lui a trecut prin acest consiliu, dar lui personal n-ai ce sa-i faci, problema lui era o problema penala, fals si uz de fals – era vorba in primul rand de cei ce si-au luat cu el doctoratul. Aceste doctorate trebuiau anulate. Dar nu puteai sa-i pedepsesti pe acesti copii, care nu aveau nici o vina. Apoi, Antohi este un om de mare valoare, el a condus foarte bine tezele de doctorat. Cu atat mai mult nu puteai sa-i pedepsesti. Ce urma sa faca Sorin Antohi? Foarte simplu, sa-si faca o teza de doctorat. La valoarea lui, ii lua o luna de zile. In loc de asta, s-a dus acum la Berlin, iarasi acordandu-si un titlu pe care nu-l are, presedinte al unei institutii pe care au cautat-o nemtii si n-au gasit-o.

Acum eu chiar nu mai inteleg. Daca ar fi fost vorba de un alt om as fi spus ca e vorba de impostura. Dar el putea sa-si faca trei doctorate intr-un an de zile. Chiar nu inteleg.

— Haideti sa vorbim si despre literatura. Ce se mai intampla in acesti ani in literatura romana?

— Dupa 2000 suntem in fata ecloziunii unei noi generatii literare care nu mai are nimic din generatia ’80. Sunt aproape sigur de acest lucru. Incet, se modifica si paradigma literara. Se scrie altfel, se citeste altfel, se cere altceva de la literatura. In primul rand, s-a schimbat miza. In anii ’70, ’80, traiam intr-o lume in care cautam tot felul de solutii pentru a spune ce se intampla cu noi. Acum miza politica a disparut. Literatura postdecembrista nu mai era interesata de politic, pentru ca politica fusese luata in brate de ziare si nu mai era cazul sa spui tu in romane ce se intampla in acest domeniu. Acum, nici in ziare politica nu mai e atat de importanta, paginile de politica sunt la sfarsit. Literatura s-a depolitizat cu totul.

Au iesit, in schimb, la iveala tot felul de lucruri care fusesera tinute sub obroc sau chiar interzise mai inainte, de exemplu, tot ce se refera la viata sexuala. Nu am inca o idee limpede despre care va fi miza adevarata a literaturii romane in urmatorii ani. Deocamdata, este o literatura de tip personal, foarte subiectiva, foarte aproape de marturie.

Primele carti aparute dupa ’90 au fost cele de memorii si jurnale intime, scrise mai ales in perioada dintre razboie si care nu au putut fi publicate inainte. Sunt sute de asemenea carti, unele extraordinare. Acesta este un mare capitol al literaturii de dupa ’90, memorialistica. In acelasi timp, literatura tinerilor este si ea sub presiunea experientei personale, si e foarte putin deschisa spre lume. Implicit, si poate in ultimul rand, se schimba canonul. Canonul este acea selectie, lista de valori pe care, la un moment dat, o cultura si-o asuma drept nomenclatorul principal de titluri si autori. Este evident ca acum canonul este pe cale de schimbare. Nu pot sa spun ce va fi. O multime dintre scriitorii care aveau cota buna acum 20-30 de ani practic au disparut.

— Dar erotismul in literatura romana de acum functioneaza? Am auzit mai multi oameni care spun ca paginile literare cu subiect erotic din literatura de azi nu sunt reusite, ca sunt fortate.

— Daca sunt reusite sau nu intreaba-ma pe mine, ca sunt critic literar. Toata lumea isi da cu parerea despre orice, de la fotbal la expozitia de la Institutul Cultural din New York. Toata lume se pricepe. Il auzi, de pilda, pe Radu Tudor, expert militar, ca nu i-a placut ce a vazut acolo… Asta e ca si cum as spune eu ca nu-mi place un tun pentru ca mi se pare mie ca e intr-un anumit fel. Daca Radu Tudor se baga peste criticul de arta, pot si eu sa ma bag peste el. L-am vazut la televizor si am incremenit. Ocupa-te tu de tunuri, de rachete si lasa-ma pe mine sa vorbesc despre arta.

Dar sa revin, a fost o problema la un moment dat privind cuvintele. Foarte lunga perioada comunista de interdictie a unor cuvinte, aspecte legate de sex, de eros, a coincis cu o perioada in care literatura europeana se elibera de vechi tabuuri. Depasea tabuurile victoriene de la sfarsitul secolului al XIX-lea, cand nu se scria despre sex. La noi, problema incepuse sa se puna in perioada interbelica, vezi, de pilda, Camil Petrescu, la care intalnim primele scene de sex “realiste”. A venit perioada comunista si totul s-a oprit aici. Asa ca nu s-a creat limbajul pentru o astfel de literatura, cuvintele uzuale sunau trivial, iar cuvintele stiintifice, cele din manualul de biologie, sunau pretentios si absurd. Acum, gata, s-a trecut pe un model anglo-saxon, s-a creat un limbaj. Toata lumea stie ce inseamna “a ti-o trage”. Expresia aceasta nu exista scrisa acum zece ani. Cuvintele isi pierd conotatiile vulgare sau urate, conotatii care exista de zeci de ani. Datorita influentelor anglo-saxone au aparut si expresiile potrivite, care sunt ideale pentru ca nu au conotatii. Acesta este marele avantaj, ele sunt “de-conotate”, s-a pastrat denotatia si nu avem conotatia. Le luam si le folosim, e perfect.

Nicolae Manolescu: Sunt mandru de Istoria critica a literaturii romane Foto: Rompres

— A aparut recent “Istoria critica a literaturii romane”. Are 2000 de pagini. Pentru cine ati scris-o?

— Cred ca se adreseaza celor ce citesc. Eu nu scriu decat pentru cei ce citesc. Cea mai vanduta carte a mea, peste 150.000 de exemplare in cativa ani, a fost “Arca lui Noe”, pentru ca toti elevii de liceu invata cum e cu romanul romanesc dupa aceasta carte. Nu acesta a fost intentia mea. Dar atunci cand scriu am in minte un cititor. Cititorul. Cititorii sunt foarte diferiti, dar au in comun faptul ca citesc. Scriu pentru toti cei ce citesc. Am aceasta nebunie, ca poti sa scrii in orice specialitate, nu doar in istoria literara, ci si in fizica, chimie, astronomie, pe intelesul oricarui cititor. N-am putut sa citesc “Teoria relativitatii” in original, am citit o versiune de popularizare. La fel, cred ca pot sa fac o istorie a literaturii pentru orice tip de cititor. Cu conditia ca el sa fie interesat de probleme literare si sa citeasca.

— Cateva repere pentru a citi aceasta carte.

— Primul capitol e cel mai important din punct de vedere metodologic, ultimul, epilogul, din punct de vedere personal, pentru ca in el povestesc cum s-a nascut aceasta carte si ce s-a intamplat cu ea. Cred ca in aceasta carte sunt cativa scriitori pe care i-am tratat altfel decat au fost tratati pana acum, inclusiv Eminescu. Cred ca importanta e selectia. La mine sunt de zece ori mai putini autori decat erau in “Istoria” lui Calinescu. Este o alta perspectiva, este o alta selectie, nu se mai vad unele formatiuni geologice, s-au sters de pe harta, s-au inaltat altele, care erau invizibile pana acum. Cartea se mai numeste “Istoria literaturii romane scrise la doua maini”. Acesta este titlul prefetei. O mana este a mea, eu, cel ce citeste in 2005-2008, alta este a celor ce au citit cartile atunci cand au aparut sau mai tarziu, dupa douazeci de ani, dupa cincizeci de ani. Despre acestia din urma exista destule documente, recenziile, articolele sau cartile lor, critice sau necritice. Foarte interesant, de exemplu, este felul in care a fost citit Sadoveanu de catre Sanielevici, unul dintre cei mai inteligenti oameni care au trait in Romania la inceputul secolului XX, in 1905, cum il citea Ibraileanu, treizeci de ani mai tarziu, si cat de diferit il citesc eu. Lui Sanielevici i se parea un scriitor vulgar, violent si fara poezie, Calinescu spunea despre Sadoveanu ca este ca un butoi de miere, nu poti sa mananci din el decat cu lingurita, pentru ca ti se apleaca. Cum de Sadoveanu le aparea atat de diferit unor oameni inteligenti, critici literari de meserie, la o distanta de doar treizeci de ani? Cum e posibil?

— Si dvs. cum il cititi pe Sadoveanu acum?

— Am si eu un punct de vedere foarte diferit. Dupa ce Sadoveanu a fost considerat vreme de decenii un scriitor spontan, un “Ceahlau” al literaturii, dupa cum il numea nu mai tin minte ce prost, mie mi se pare un scriitor livresc. Trei sferturi din scrierile lui sunt teme readaptate si rescrise. Si o sa vina cineva peste cincizeci de ani, care o sa spuna: “Fugi, domnule, de aici, ca Sadoveanu n-a citit nici o carte la viata lui.” Aici e tot hazul. Aceasta perspectiva “la doua maini” imi permite sa vin cu lucruri interesante despre scriitori care azi nu se mai citesc.

“Tiganiada” lui Bulai-Deleanu este una dintre cartile mari ale literaturii romane, dar care azi nu se mai citeste. N-a aparut cand a fost scrisa, in 1812. Daca ar fi aparut atunci, ar fi fost probabil ca un uragan, ar fi schimbat foarte mult modul in care se scria poezie in secolul al XIX-lea romanesc. A aparut cincizeci de ani mai tarziu, cand romantismul se terminase, iar “Tiganiada” era o opera preromantica, nu mai interesa pe nimeni, doar pe specialisti. Si azi ea nu mai e citita decat de specialisti si este o prostie sa o introduci in manualele scolare, pentru ca elevul nu poate intelege nimic din ea. Dar ce s-a scris despre “Tiganiada” este teribil de interesant. A fost vazuta ca o epopee pe modelul epopeilor vechi, specie disparuta la inceputul secolului al XIX-lea, pe modelul lui Ariosto. In momentul de fata eu o citesc ca pe o scriere intertextualista, parca scrisa de Borges. Versurile au un subsol pe fiecare pagina, cu interventii ale unor tipi care discuta textul. Pe unul il cheama Chir Idiotiseanu, el e cel ce ia textul in mod literal si, ca atare, spune nu intelege nimic, ca nu exista nici un sens in text, altul e un sclifosit care face referinte culturale, spune, de pilda, “acest pasaj e luat din Ariosto” sau din alta parte. Citite impreuna, ai de-a face cu tipul de metalectura de la Borges. Acum se poate citi astfel, dar acum cincizeci de ani nu se putea, pentru ca nu exista aceasta experienta a intertextualitatii. De exemplu, lumea uitase acum cincizeci de ani ca Cervantes face referinta in volumul al doilea din “Don Quijote” la volumul intai. Pasajul a fost redescoperit acum treizeci de ani, datorita experientei intertextuale. “Razvan si Vidra” la fel, nu se mai citeste astazi, dar ce s-a scris despre aceasta piesa poate fi foarte interesant pentru cititor. Acest nivel de receptare nu exista in alte istorii si de aceea marturisesc ca sunt mandru de aceasta “Istorie critica a literaturii romane”.

— Ce autori de dupa ’90 trebuie cititi neaparat? Puteti sa-mi dati o scurta lista?

— In primul rand, cativa eseisti extraordinari, printre care Patapievici. El a creat un tip de eseu care nu exista la noi. Intre prozatori, Filip Florian, Florina Ilis, Petre Cimpoesu, foarte interesant acest scriitor din Bacau. Intre poeti, neaparat Ioan Es Pop, poate cel mai bun aparut dupa ’90. Acestia sunt scriitori in adevaratul sens al cuvantului si care nu mai seamana cu ce se facea inainte in literatura.