Notați-vă numele ăsta: Mondino de Luzzi!

Pentru cine nu a auzit vreodată de Mondino de Luzzi, zis și Mundinus, și pentru cine vrea să își consolideze cultura generală cu un nume de referință, atunci ăsta e personajul ideal.

De ce? Pentru că omul a fost un pilon al științei, într-o perioadă în care Europa de abia ieșea din așa numitul Ev Mediu Întunecat și făcea primii pași, timizi, spre Renaștere. Ei bine, Mondino a fost unul dintre bunicii științei moderne, iar fără el ne-ar mai fi luat ceva timp până să ne luminăm cum stă treaba.

Dar, cum nu vrem să vă reținem prea mult din treabă, propunem să subliniem cine a fost, ce a vrut de la viață, și în ce context a apărut el.

Ca să nu vă ținem ca pe jar, că simțim telepatic cum vă roadeți unghiile de nerăbdare, vom spune că De Luzzi a fost un om bun. Ca să știți. Și bogat pe deasupra. Născut în Bologna pe la 1270, cu aproximație, că nu se știe clar, puștiulică ar fi putut să ducă lejer o viață de beizadea, cu tot ce implica asta, căci aveau ai lui bani căcălău.

Medici, farmaciști, profesori universitari, oameni cu relații sus puse, aveau de unde să susțină toate viciile cunoscute la care s-ar fi putut deda un tânăr din secolul al XIII-lea.

N-a fost să fie așa căci, fire luminată, De Luzzi a înțeles rapid aluzia pumnilor în cap administrați de taică`său și s-a pus temeinic cu burta pe carte. Așa se face că, la doar 20 de ani, absolvea el și Colegiul de Medicină și pe ăla de Filosofie, apoi se muta la Universitatea din Bologna, acolo unde avea să dea peste cele mai tari personaje din lumea medicinei de la vremea respectivă.

Ei, și-acum vine partea interesantă, când veți vedea ce a făcut. Dar, până atunci, e musai să o dăm puțin arcotită și să vă prezentăm un scurt istoric al domeniului în care avea el să facă performanță. Două-trei fraze, nu mai mult.

Herophilos din Calcedonia, medic antic care a trăit prin secolul al IV-lea î.Hr. a fost primul om din lumea asta care a efectuat disecții pe cadavre umane, în scop științific. Mă rog, primul despre care avem date certe. Clar făcuseră și egiptenii înaintea lui, dar de la ei nu ne-a rămas mare sfârâială de date pe tema asta, așa că rămânem la Herophilos.

Ei bine, Herophilos nu a fost chiar un om bun. De ce? Pentru că pe lângă autopsiile alea făcute în scop științific, umblă vorba că ar mai fi făcut și peste 600 de vivisecții pe prizonieri de război, de nici nu ne mai interesează scopul.

Una peste alta, a fost și ultimul care a făcut disecții. După el s-au interzis treburile astea, iar medicina a trebuit să se mulțumească în special cu termeni comparativi, având în vedere că nu erau permise decât disecțiile pe animale.

Unde mai pui că și opera maestrului Herophilos s-a pierdut când s-a distrus Biblioteca Alexandria, și nu au mai rămas decât citatele în autorii de profil. Apropo, cel mai mare medic la antichității, Aelius Galenus, cita din ăsta cu sfințenie. În fine.

Mai bine de 1.500 de ani, disecții nu s-au mai efectuat decât pe câmpul de luptă, în camerele de tortură, dar niciodată ca să stea cineva și să se ocupe de aspectele științifice ale problemei. Treaba asta s-a schimbat odată cu venirea pe tron a lui Frederic al II-lea al Sfântului Imperiu Roman, zis și Cel Mare.

Lui Frederic i se zicea Cel Mare. Om destupat la minte, împăratul a decretat că se vor permite disecțiile pe oameni pentru a mai schimba ceva din medicina vremii care, între noi fie vorba, rivaliza la numărul de victime cu ciuma neagră, febra tifoidă, tătarii și lăcustele, toate luate la un loc. L-a mai sprijinit și Papa Nicolae al II-lea cu inițiativa asta, așa că viitorul arăta bine.

Lumea oricum începuse să dea semne că se deșteaptă, fapt remarcat prin apariția universităților din Bologna (1088) Paris (1150), Oxford (1167), Montpellier (1181), Padova (1222) șamd. Ei, și uite așa ajungem la Mondino de Luzzi al nostru, că de la ideea cu pricina plecasem.

Mundinus a fost primul om din lumea asta care a efectuat o disecție autorizată, de la secolul al IV-lea î.Hr. și până la 1315. În fine, ar mai fi fost unul, un chirurg francez, Henri de Mondeville, care fix în 1315 a făcut și el o treabă similară, dar la Montpellier.

Diferența era că Henrică a lucrat fără autorizație, deci nu se pune. Mundinus, la pilele lui și ale familiei, nu avea probleme din astea. Ba chiar i se aduceau cadavre de condamnați să își pună și-n cap.

Ei, și tot Mondino al nostru a fost și primul om de pe planetă, ba chiar din sistemul solar am putea zice, care a introdus anatomia și disecțiile în curricula universitară. De la împăratul Frederick al II-lea citire, oricum trebuia să studiezi vreo 3 ani filosofia și literele, înainte de a te apuca să aprofundezi medicina. Nu mai mergea cu fofârlica.

Băgai școală să îți iasă pe nas. Iar Mondino de Luzzi a fost vârful de lance în impunerea noilor reguli.

Practic, odată cu el se revoluționa din temelii medicina occidentală și începeau să se dea deoparte ideile antice sau superstițiile pe care se bazau doctorii de la vremea aia. Era faimos De Luzzi, cum stătea el la catedră, în timp ce asistenții efectuau disecția după indicațiile sale, în timp ce el cita cu voce tare, ca să priceapă tot auditoriul, ce a vrut să spună autorul. În fapt, el citea din Galenus. Așa a ajuns să își dea seama că romanul mai și greșise. Nu era de colo să compari interiorul unui om cu ăla al unui porc, al unei maimuțe sau al unui câine, așa cum se făcea în Roma antică.

Mondino observa asta și, deși nu era ușor să lovească în ideile împământenite, a lăsat niște șopârlițe, ca să se prindă cine trebuie cum stăteau lucrurile. Ce s-o mai bibilim? Mondino impune reguli științifice, bazate pe observație, așa cum se face și azi, într-o lume în care îți luai un cap în gură dacă spuneai că nu crezi în spiriduși și balauri.

Oricum, ca să încheiem, Mundino ăsta a fost un pionier în ale anatomiei. Un fel de Leif Erikson, care a făcut primii pași într-o lume… nu chiar nouă, dar neexplorată. Asta a fost, de notat numele lui. Următorul personaj, vă avertizăm, va fi unul și mare tare.

Bibliografie:

• Beasley A. W., 1982, Orthopaedic aspects of mediaeval medicine, ournal of the Royal Society of Medicine, Vol. 75, p.970-975

• Ghosh S. K., 2015, Human cadaveric dissection: a historical account from ancient Greece to the modern era, Anat Cell Biol, vol 48(3), p. 153-169

• Mavrodi A., Paraskevas G., 2014, Mondino de Luzzi: a luminous figure in the darkness of the Middle Ages, Croat Med J., vol 55(10., p. 50-53

• Rengachary S. S. et al., 2009, Development of anatomic science in the late middle ages: The roles played by Mondino de Liuzzi and Guido da Vigevano, Neurosurgery, Vol. 65(4), p. 787-793