Opinie de Andrei Ursu: O misiune de conștiință lăsată de Ion Vianu

Un monument de curaj și noblețe a spiritului s-a dus dintre noi. Un om de-o profundă empatie pentru semeni; de un echilibru ideologic, pe undeva, anti-ideologic; de-o curățenie morală firească, permanent auto-examinatoare. Un reper umanist, un democrat pur sânge, nesforăitor. Un apărător al drepturilor omului asumat, atât în țară cât și în exil, în anii când batjocorirea acestora era la noi politică de stat, iar invocarea lor comporta riscuri crunte. Un eseist și om de cultură de un rafinament și discreție aflate deasupra bătăliilor insistent invocatei rezistențe prin cultură. În sfârșit, o conștiință profesională fără pată, care l-a făcut să dezvăluie una din cele mai diabolice “metodici” represive ale Securității ceaușiste – psihiatria politică.

Desigur despre toate aceste calități ale lui Ion Vianu vor vorbi alții mai îndreptățiți. Mă voi referi la unele aspecte poate mai puțin cunoscute ale cercetărilor sale asupra psihiatriei politice, prin prisma discuțiilor pe care le-am avut cu el și mesajelor schimbate în toamna lui 2021. Cunoscându-i lucrările pe această temă, îl căutasem pentru a obține o eventuală depoziție notarială în procesul torționarilor lui Gheorghe Ursu de la Înalta Curte de Casație și Justiție. (Reamintesc faptul că în acea fază a procesului, unii judecători puseseră la îndoială faptul că Securitatea ceaușistă ar fi fost o instituție represivă).

Ion Vianu m-a ascultat cu afabilitatea-i proverbială, oferindu-mi unele detalii care mi-au dat fiori, dar și speranță. Consider că este important să le amintesc acum și aici, cu regretul că n-am putut să le valorific până astăzi, și cu speranța că și alți cercetători și instituții abilitate (cum ar fi IICCMER, Ministerul Sănătății) vor căuta dezlegarea acestui “mister al dosarului Romila”, respectiv al psihiatriei politice din vremea lui Ceaușescu, la care mă voi referi în cele ce urmează.

Profesorul Vianu mi-a vorbit (și mi-a scris ulterior) despre “internări ale unor persoane sănătoase” în perioada respectivă, nu doar “pentru câteva zile cu ocazia unor vizite de Stat ci luni și ani de zile în baza „doctrinei Ceaușescu” că numai un nebun își poate imagina că socialismul ar fi pieritor”. Mi-a confirmat practica administrării cu forța a unor injecții cu neuroleptice și a altor tratamente abuzive în cazurile unor dizidenți care nu aveau simptome psihiatrice (cum a fost Vasile Paraschiv). Pe unele dintre acestea le-a cunoscut direct și/sau a scris în Exercițiu de sinceritate[1] și în Addenda la Amintiri în Dialog[2]. Mi-a vorbit mai mult însă despre dezamăgirile pe care le-a avut după 1990 când autoritățile române i-au refuzat accesul la arhive unde ar fi putut fi ascunse dosare ale victimelor psihiatriei politice, inclusiv cazurile pe care le cunoștea fie din propria experiență sau cea a colegilor, fie din scrisorile ajunse la Europa Liberă. S-a referit la comisia de investigare a abuzurilor psihiatrice din perioada comunistă în care a activat între anii ‘90-’94, comisie condusă de prof. dr. Aurel Romila din cadrul spitalului psihiatric “Alexandru Obregia” din București. Mi-a destăinuit că, pe lângă faptul că respectiva comisie și-a încetat activitatea în 1994 (n.m. anul apogeului restaurației Securității și a “patrulaterului roșu”), dosarele adunate de comisie privind o bogată cazuistică, aparent trimise la Ministerul Sănătății, pur și simplu au dispărut la un moment dat între 1994-2000, fapt pe care l-a aflat chiar de la Aurel Romila. Acesta i-a dat vestea cu o anumită răceală în glas, care trăda presiuni exercitate asupra sa. Profesorul Vianu mi-a relatat că în 2004, când s-a întors pentru o vreme în România, “erau aceiași oameni, o atmosferă de gheață”, iar Aurel Romila “nu a mai vrut să dea nici o explicație” în legătură cu dosarele pe care le avusese în custodie. Ion Vianu mi-a spus numele unora din medicii implicați în acea cercetare, pe lângă Aurel Romila: Virgil Angheluță (director într-o vreme al spitalului „Obregia”), Constantin Gorgos (identificat de Asociația Psihiatrică Liberă, înființată în 1990 și condusă de Valeriu Țuculescu[3], drept unul din responsabilii pentru persecuția psihiatrică[4]), un anume medic Vlădescu. Este de notat că dintre membrii acelei comisii, Angheluță și Gorgos au fost considerați de către doctorul psihiatru Marian Popa drept “oameni de încredere ai regimului comunist”[5]. Ion Vianu mi-a confirmat convingerea pe care și-o exprimase încă din 2006[6], că regimurile politice din România au evitat să recunoască folosirea psihiatriei pentru persecuția politică în timpul regimului Ceaușescu; ba mai mult, că s-a încercat, inclusiv la nivelul Ministerului Sănătății, acoperirea urmelor (inclusiv a dosarelor) și negarea existenței acelui tip de represiune. Mi-a dat de înțeles că aceasta s-ar fi datorat și faptului că în poziții cheie din ierarhia psihiatriei românești rămăseseră unii din “aceiași oameni” care colaboraseră cu organele de represiune, și care de-a lungul timpului i-au contestat și au încercat să-i contracareze dezvăluirile. În final, Profesorul Vianu mi-a făcut o mărturisire amară: “m-am gândit că eforturile mele de-a face o nouă declarație[…] va fi un nou eșec, căci va fi, din nou, cuvântul meu față de cuvântul altora”. Dar în același timp mi-a semnalat o cale pe care o consider un imperativ moral și profesional pentru cercetătorii români, istorici și magistrați: “găsirea dosarelor comisiei Romila”.

Ion Vianu a primit amenințări cu moartea după 1990[7]. Fiind vorba, pe de o parte, de un etalon de blândețe și pe de altă parte, de omul care a dezvăluit lumii întregi una dintre cele mai odioase modalități de “anihilare fermă” a opoziției de către Securitatea ceaușistă, nu e greu de imaginat apartenența instituțională a celor care l-au amenințat. De altfel, amenințările anonime cu moartea erau o practică curentă a fostei Securități atât înainte cât și după 1989[8].

Totuși, datorită în mare parte curajului lui Ion Vianu și a unor dizidenți precum Vasile Paraschiv, dar și accesibilității dosarelor Securității la CNSAS, astăzi avem o imagine destul de clară a modului cum a fost folosită psihiatria pentru “anihilarea fermă”, “compromiterea și defăimarea” unor dizidenți perfect sănătoși, dar și ca instrument de disimulare a persecuției politice de către Securitate, în perioada represiunii ceaușiste, sub eufemismul “doctrinei prevenției”.

Preocupările majore ale Securității din acea vreme au fost „prevenirea, descoperirea și lichidarea acțiunilor de redactare și difuzare a unor înscrisuri cu conținut dușmănos” sub „influența nocivă a postului de radio «Europa Liberă»” și „acțiunile turbulente, cărora încercau să le dea o tentă politică, cu scopul de a expune orânduirea noastră socialistă denigrării din exterior”. Față de aceștia „s-a acționat cu mai multă operativitate, prin măsuri mai ofensive (…) atât prin măsuri cu caracter penal, cât și prin măsuri diversificate de prevenire”; prin desemnarea unora din autori ca „bolnavi psihic” față de care „s-a acționat prin obligarea la tratament medical (…) și internarea medicală a celor periculoși”[9].

Psihiatria a fost una din formele de deghizare a represiunii politice sub regimul Ceaușescu. Dictatorul vroia cu orice preț să ascundă Occidentului că în România existau disidenți și că Securitatea „marelui om de stat”, cu costisitoare aspirații la premiul Nobel pentru pace, îi anihila „ferm” pe aceștia printr-o violență și teroare ce la nevoie amintea de metodele staliniste[10]. Cheia deghizării represiunii „sub acoperirea altor organe” (miliția, procuratura și judecătoriile sub pretexte de drept comun, medicii psihiatri) a constituit-o „discernământul politic și juridic” al Securității[11].

Monstruozitatea represiunii psihiatrice a constat nu numai în suferințele fizice și mentale produse victimelor, dar și prin alte două consecințe, încă mai perfide. Este vorba, pe de o parte, de suspiciunile create și teroarea exemplului, care duceau la „destramarea anturajelor ostile” (un alt scop important și metodica de lucru a Securității ceaușiste), adică la fărâmițarea opoziției din România înainte să se coaguleze într-o mișcare de masă. Cât despre supraviețuitorii etichetați în mod abuziv drept „bolnavi psihic”, viețile le-au rămas marcate pentru totdeauna de stigma și sechelele ce-au decurs din ea.

Totuși, încă din anii ‘80, unii dintre aceștia au avut curajul să rupă tăcerea. Datorită lor și cu expertiza lui Ion Vianu, Europa Liberă și organisme internaționale de drepturile omului[12] au aflat despre represiunea politică prin psihiatrie în România lui Nicolae Ceaușescu.

Astfel, în emisiunea „Actualitatea Românească” din 27 iulie 1982, Emil Georgescu transmitea de la microfonul Europei Libere:

„Internarea în azile psihiatrice, tratarea intenționată cu medicamente menite să îmbolnăvească oameni sănătoși, și nu să însănătoșească oameni bolnavi, este o altă metodă folosită de Securitate. Nu o dată organizația Amnesty International a prezentat opiniei publice internaționale această practică a Securității române”[13].

Iar N.C. Munteanu dezvăluia la 26 noiembrie 1987:

„La sfârșitul lui aprilie 1979, SLOMR număra mai mult de 2.000 de membri. În cursul lunilor martie și aprilie, organizatorii, purtătorii de cuvânt și aderenții sunt supuși unor violente presiuni, urmăriri, șantaj asupra familiilor, ascultarea și întreruperea telefonului, bătăi, arestări la domiciliu sau pe stradă, interogatorii zilnice, condamnări expeditive, detenții arbitrare, internări în clinici psihiatrice”[14].

În emisiunea „Povestea vorbei” din 8 aprilie 1987, Virgil Ierunca și Alain Paruit aminteau de manifestația de la Paris din acel an, când s-a scandat „Opriți represiunea psihiatrică”, „Vasile Paraschiv nu e nebun”[15].

În afară de Vasile Paraschiv, al cărui caz este bine cunoscut[16], alți opozanți au dezvăluit în scrisori la Europa Liberă supliciul „psihiatric” regizat de Securitate prin care au trecut. Astfel, Ion Ionescu (ajuns la Chicago) scria:

„mi-am pus o pancartă de gât, pe care era scris: „Sclavul partidului, libertate sau moarte”. După câteva zile, soția mea a venit acasă leșinată de frică și mi-a spus că a fost vizitată la serviciu de maiorul de Securitate Petreanu. Acesta i-ar fi spus să-mi atragă atenția că pot s-o pățesc rău dacă nu-mi țin gura. M-am dus a doua zi la Securitate să stau de vorbă cu acel maior și în mai puțin de o oră am fost internat la nebuni”[17].

Constantin Burlacu, ajuns la New York:

„În cursul anului 1967, pe când trăiam în România, am lansat diferite manifeste la Arad, la București și în județul Botoșani. Când am fost prins cu aceste manifeste de Securitate, nu mi-a fost deloc ușor. Prin numeroase scrisori ce le-am adresat unor foruri internaționale ceream să mi se permită să plec definitiv în străinătate. În primăvara anului 1969, eu și părinții mei am fost chemați la secția de pașapoarte Botoșani, spunându-ni-se că ni s-a aprobat plecarea definitivă din țară. Acolo însă am fost arestați și, sub paza milițienilor, am fost toți trei internați la spitalul de neuropsihiatrie Socola din Iași. În octombrie 1969 am fost transferați la închisoarea Văcărești, iar peste câteva luni, împreună cu părinții mei am fost internați din nou la spitalul de neuropsihiatrie Socola din Iași. Mai târziu am fost transportați tot într-un spital de neuropsihiatrie din județul Suceava”[18].

Alte cazuri mai cunoscute de represiune psihiatrică au fost cel al lui Gheorghe Brașoveanu[19] și Iulius Filip, „condamnat la 8 ani în 1982, eliberat după o detenție de aproape 6 ani, internat apoi într-un spital de psihiatrie. Există în Apus o descriere amănunțită a felului barbar în care regimul lui Ceaușescu l-a tratat pe acest apărător al drepturilor omului în România”[20].

Conștiința profesională și etica i-a făcut și pe alți medici psihiatri să refuze pactul cu Securitatea, cu consecințe grave. Doctorița Aurelia Nistor, din Brașov, a fost „arestată în 1982 pentru că a refuzat să elibereze certificate medicale false care să ateste maladiile mentale ale unor oameni cu alte convingeri politice decât cele ale regimului”[21].

***

Am depus ca probă în cererea de revizuire a achitării torționarilor lui Gheorghe Ursu articolul lui Ion Vianu din revista 22 citat mai sus[22]. Alături de alte documente din același dosar[23], mărturia profesorului Vianu demonstrează și ea teroarea, mai mult sau mai puțin deghizată, prin care Securitatea a reușit să „anihileze” în mare măsură opoziția din România anilor ‘70-‘80[24].

Studiile publicate recent bazate pe mărturii și pe dosarele de la CNSAS i-au dat dreptate lui Ion Vianu. Represiunea prin psihiatrie, cu ajutorul unor medici care și-au încălcat, abject, jurământul, este bine documentată astăzi. Din dezvăluirile profesorului Vianu rezultă că ascunderea la nivelul Ministerului Sănătății și al altor autorități ale statului român post-decembrist a “dosarului comisiei Romila” este consecința tocmai a lipsei unei reforme și asanări morale a societății românești post-decembriste. În acest caz, a faptului că unii dintre medicii care s-au compromis astfel în anii ‘80 au rămas în funcții importante în democrația noastră “originală”. Așa cum fosta Securitate și informatorii săi au rămas în poziții cheie în instituții de forță în toți acești ani, acoperind și mistificând crimele și abuzurile “epocii de aur”, inclusiv pe cele de la Revoluție – Citeste restul articolului pe Contributors.ro

ANDREI URSU a fost directorul științific al Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989. Este membru fondator al Fundației „Gheorghe Ursu”. A publicat volumele “Tragatori si mistificatori. Contrarevolutia Securitatii in decembrie 1989”, impreuna cu Roland O. Thomasson si in colaborare cu Madalin Hodor, Polirom, 2019, si „Caderea unui dictator. Razboi hibrid si dezinformare in dosarul Revolutiei din 1989” (coordonator, impreuna cu Roland O. Thomasson, si co-autor a trei studii). Studii publicate: “Scurtul moment al adevărului şi începutul mistificării Revoluţiei: anul 1990”, impreuna cu Roland O. Thomasson, in “România – de la comunism la postcomunism. Criză, transformare, democratizare”