Opinie: Despre armata europeană

Pe vremea Războiului Rece, principala strategie a fost cea a descurajării. Statele Unite și-au lărgit armata, au tehnologizat-o, au construit baze în întreaga lume, nu pentru a ataca Rusia, ci pentru a demonstra rușilor că orice încercare a lor de atac este sortită eșecului. Este o lecție din care putem învăța pentru că dacă atenția SUA se va întoarce spre Pacific, Europa trebuie să știe ea însăși să folosească gramatica descurajării.

A început să se vorbească despre o armată europeană, pentru că după numeroasele încercări eșuate de a construi o armată europeană încă din anii 50, a venit în sfârșit momentul pentru aceasta. Dar o armată are nevoie de arme. Iar pentru ca armata europeană să fie eficientă, avem mai întâi nevoie să construim industria de apărare care să o alimenteze. Rusia pare astăzi să aibă o poziție de superioritate în confruntarea cu ucrainenii mai ales pentru că la fiecare obuz tras de ucraineni, artileria rusă poate răspunde cu zece. Îngrijorați, europenii s-au angajat să furnizeze un milion de obuze Ucrainei. Problema este că în timpul necesar europenilor pentru a-și îndeplini promisiunea industria rusă va produce cinci milioane de obuze.

Lecția e simplă și se impune de la sine. E important să avem industria de apărare gata să facă față anilor care vin.

Pentru a câștiga orice război militar (sau, mai important, pentru a-l evita), Europa trebuie să câștige mai întâi războiul industrial. Cum poate face asta? În primul rând, trebuie să înțelegem distincția esențială dintre industriile de apărare din Rusia, China sau Iran, coordonate și întreținute în mod direct de către stat, și cele din SUA sau Europa, bazate pe logica profitului. Profiturile sunt uneori incredibile în industria de apărare, dar investițiile și termenele de derulare a acestora sunt pe măsură. Un producător de mobilă are nevoie de câteva luni de la decizia de a investi și până la momentul în care poate scoate prima masă sau primul dulap pe ușa fabricii. Un producător de blindate are nevoie de până la zece ani.

Ne întrebăm adesea de ce nu reușește Europa să sporească rapid producția. Răspunsul este simplu: un investitor nu produce doar pentru un război. Investitorii din domeniul apărării au nevoie de garanția că armatele vor cumpăra de la ei și după ce se semnează tratatele de pace. Este poate și motivul pentru care topul producătorilor de armament este dominat de americani: armata americană a fost în mod constant angajată în diferite teatre. Niciun producător european nu se află în top 10 al marilor firme de apărare – statele europene s-au ferit în permanență de război, intervenind doar marginal în operațiuni conduse de SUA. Este ideal că nu am fost implicați în conflicte majore în ultimele zeci de ani. Dar aceste conflicte urmează, iar industria europeană de apărare trebuie stimulată să recupereze decalajele într-un mod sustenabil. Cum facem asta?

Sunt câțiva pași clari:

Armament comun. Una dintre cele mai mari probleme a armatelor europene este lipsa de interoperabilitate. Anecdotic, armatele europene folosesc 17 tancuri principale de luptă, în timp ce Statele Unite folosesc unul singur. Atât timp cât militarii nu au același armament, nu vom putea vorbi despre o armată unică, ci cel mult despre mai multe armate aliate. Dar pentru a putea achiziționa același tip de armament, este nevoie de garanția că există producători pregătiți să îl furnizeze. Astăzi nu există în Europa un producător de tancuri care ar putea dota toate armatele europene sau, eventual, o armată europeană unică.

Achiziții comune. Atunci când un producător va primi cereri pentru același echipament din partea mai multor armate, reflexul automat va fi cel de a crește prețul și a vinde celui care oferă un preț mai bun. În schimb, dacă statele europene vor începe proceduri comune de achiziții, nu doar că se vor afla pe o poziție mai puternică atunci când își manifestă cererea, obținând o calitate mai bună pentru un preț mai mic, dar și industria va fi dispusă să investească în mod constant și să își extindă capacitățile de producție.

Comenzi pe termen lung. Pentru a încuraja firmele de armament să deschidă noi linii de  producție, armatele europene trebuie să asigure o cerere constantă. Pentru a retehnologiza fabrici și a contracta mii de angajați, producătorii trebuie să știe că vor avea comenzi asigurate timp de ani de zile. Nimeni nu va investi atât timp cât nu are garanția că produsul lui va fi cumpărat și după ce războiul se termină. Dacă, dimpotrivă, știe că produsul lui va fi cumpărat și peste zece ani, producătorul va fi motivat să investească nu doar în producție, ci și în cercetare, îmbunătățind în mod constant oferta.

Cercetare și producție comună. Chiar și atunci când există garanția unei cereri constante, dezvoltarea unei noi generații de avioane sau de fregate nu poate fi realizată doar dinspre producători. În logica firească a pieței, aceștia nu își vor asuma singuri investiții majore în cercetare. În schimb, asocieri între investitori pot susține mai bine riscurile, iar asumarea unei părți consistente a costurilor de către viitorul beneficiar, statul, va face investiția în cercetare sau producție mai sigură.

Toate propunerile anterioare sunt deja incluse în acte adoptate la nivel european în ultimii doi ani sau, cel puțin, inițiate de către Comisie și aflate încă în dezbaterea statelor membre. Problema stă mai degrabă în fondurile limitate care au fost asigurate, la nivelul sutelor de milioane de euro, insuficient fie și pentru a achiziționa un batalion de tancuri. Noul Parlament European trebuie să oblige Comisia să asigure fonduri semnificativ mai mari pentru a avea un real impact pe piața apărării.

Dincolo însă de propunerile anterioare, există un tabu care trebuie înfrânt: protejarea pieței libere, concurențiale cu orice preț și evitarea intervenției statelor. Sigur, o astfel de logică liberală funcționează atunci când cererea și oferta se află în echilibru. Trăim însă într-un moment în care oferta se află mult sub nivelul cererii, fără a da semnale că ar putea să o atingă în mod natural.

Soluția (al cărei nume adesea nici nu poate fi rostit în cercurile decizionale) este asumarea intervenționismului economic și a instrumentelor clasice ale acestuia. Da, Uniunea trebuie să accepte ajutoare de stat oferite pentru a încuraja industria de apărare. Da, Uniunea trebuie să accepte investiții directe ale statelor într-un sector strategic precum apărarea. Da, Uniunea trebuie să renunțe la a aplica regulile stricte ale concurenței atunci când vorbim despre fuziuni sau achiziții în industria de apărare – avem nevoie mai degrabă de producători puțini și puternici decât de o industrie fragmentată și lipsită de capacități. Și pentru a merge până la capăt cu idei ce nu puteau fi rostite până acum, avem nevoie de o industrie de apărare bazată pe planificare din partea statului. Sigur, nu prin impunere, ci prin finanțare constantă și angajamente pe termen lung, care să determine conduita economică a actorilor privați. – Citeste restul articolului pe Contributors.ro