Ordeful, mezanplasul si harneala

Multa vreme revolutia nu a fost un subiect pentru arta lui Nicolae Comanescu. Cat era student subiecte nu erau nici porcul, nici zgatii ma-tii da’ fluture si in nici un caz pornasagurile, pe care el si alti artisti romani s-au straduit sa le bifeze imediat ce au iesit de pe bancile scolii. Si revolutia a ramas un non-subiect multa vreme dup-aia. I se parea nepotrivit sa vorbeasca in arta lui despre ce strigase in Piata Universitatii cu o seara inainte, sau sa arate cum l-au fugarit jandarmii pe stradute pana la scoala.

Ocazii pentru Comanescu Nicolae sa protesteze ca persoana particulara au fost destule. Prima data era in Brasov in ’87. A nimerit in timpul revoltei muncitorilor de la fabricile Tractorul si Steagul Rosu. Nicolae iesise sa duca gunoiul, dar a plecat cu manifestantii si s-a intors abia seara tarziu. Avea 17 ani proaspat-impliniti si nu mai vazuse asa ceva nici macar in filme. O mare de oameni cu steaguri, care urlau ca la fotbal. La inceput a crezut ca vin de la meci. Dar atmosfera avea ceva ciudat. Nici manifestatie oficiala nu parea. Erau muncitori care agitau steagurile comuniste, dar nu aveau curajul sa strige contra partidului. Urlau cu furie: „Jos hotii”.

In ’89 Comanescu servea ca militar in armata. Cand a venit Revolutia, in decembrie, mai avea doar doua luni pana la liberare. In doar cateva zile de la declansarea situatiei de urgenta, prin mintea lui au trecut o groaza de scenarii: actiune, thriller, horror si cred ca totul s-a terminat cu un mare mister. Intai a sunat alarma si toti in jur s-au pregatit pentru o situatie care prevestea razboiul. Unitatea lui s-a pus in miscare. Apoi au aflat ca e o revolta interna si ca ar putea fi mobilizati in Timisoara. De aici incepe horror-ul: Comanescu isi inchipuie cum o sa fie trimis sa omoare civili. Cum in spatele sau o sa fie cineva cu un glont pentru ceafa lui, daca nu se supune ordinelor. Isi spune ca va nesocoti comanda, va trage in securist si impreuna cu ceilalti militari vor fugi in Serbia sa se salveze. Planul nu se concretizeaza pentru ca ordinele se schimba si razboiul civil se anuleaza: vor sapa santuri si se vor lupta cu teroristii pe aeroport. O noapte intreaga, el si cu trupa lui, mitraliaza fara o tinta precisa. Din fata nu se vede decat un gard de beton. Nici nu se prind ca teroristii-ninja trag si ei. Abia dimineata vad gloantele infipte in brazii din spatele lor. Iar cartusele pe care le gasesc nu seamana cu armamentul din dotare…

In anii nouazeci Comanescu era intr-o excursie la Moscova. Chiar in zilele in care avea loc puciul din August 1991. Cand tabara lui Boris Eltin se pregatea sa se baricadeze in cladirea Parlamentului, Nicolae si cu alti prieteni romani s-au oferit sa participe alaturi de rezistenta. Li s-a dat doar un teanc cu declaratia lui Eltin, pe care sa-l imparta prin oras. Au fost refuzati politicos sa se implice mai mult si indrumati sa se intoarca acasa fara sa-si franga gatul in tari straine. Nicolae nici macar nu a vazut in direct poza glorioasa a lui Eltin pe tanc.

Si asta pentru ca Revolutia, oricare ar fi fost ea, nu a inregistrat-o din primele randuri, ci de undeva din laterala, dintr-un punct sigur de observatie. Revolutia s-a transformat in subiect pentru Comanescu, in fata televizorului, departe de contactul cu piata, revolutionarii si jandarmii. Se intampla in 2011, ca reactie la violentele impotriva protestatarilor din Grecia. Cand printre altele, a fost omorat un copil. Ca un seismograf, Comanescu a descarcat toata ura si frustrarea intr-o gravura pe care a aratat-o doar prietenilor. Era in anul in care pregatea expozitia de la MNAC, alaturi de Ruxandra Balaci.

Si totusi. Cum sa transformi Revolutia in subiect? Una e sa strigi pe sub gluga la proteste. Sa te duci acasa si faci spume, la prieteni, pe Facebook. Si alta sa o spui subtil, din varful buzelor pe peretii expozitiei. Nu merge. Trebuie sa treci prin ciur si prin darmon. Si Comanescu isi face o schema: isi scoate din minte toti jandarmii si protestatarii si batausii. Si toarna si toarna in lucrari. Pune culoare, din ce in ce mai multa culoare si mai putin desen. Revolutia aproape ca nu se mai vede si nimic nu mai are sens pentru nimeni. El incearca sa-si scoata arta din galerie si revolutia din minte: da jos lucrararile de pe sasiu si transforma panza pictata in musama. Musamaua o ruleaza si se duce cu ea in baruri si carciumi. Vrea sa afle daca zgomotul si furia pe care el le simte nu s-au transformat pentru ceilalti in muzica de fundal. Le cere oamenilor sa aseze peste panza pictata mancarea sau bautura, dupa caz. Sa o pipaie si sa o mototoleasca, sa lase pe ea umori si unsori. Ca el la final sa se elibereze si sa-si puna arta fara remuscari pe perete. Oamenii inteleg rapid ca sunt supusi unui experiment artistic. Comanescu vrea sa vada cum se preling zemurile, cum se amesteca si cum se transforma panza. Toata lumea mananca frumos si cu atentie. Cineva la bar sterge musamaua cu drag, eliminand si singura pata neglijenta. Nu mai explic unde-i mezanplasul si cum e ordeful, dar v-ati prins care-i harneala.