Planul Uniunii Sovietice de desfiinţare a NATO şi poziţia României faţă de acesta (1954-1991)

La 24 august 2019 s-au împlinit 70 de ani de la intrarea în vigoare a tratatului semnat la Washington D.C., la 4 aprilie 1949, în scopul creării Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord (NATO). Pentru a sărbători acest eveniment, şefii de stat şi de guverne ai celor 29 de ţări membre ale alianţei politico-militare s-au întâlnit la Londra (3-4 decembrie 2019).

Mai puţin cunoscut de opinia publică din zilele noastre este faptul că autorităţile de la Moscova au solicitat, în urmă cu 65 de ani, accederea Uniunii Sovietice în NATO. În acel scop, la 31 martie 1954, Ministerul Afacerilor Externe al U.R.S.S. a remis o notă reprezentanţilor oficiali de la Moscova ai S.U.A., Marii Britanii şi Franţei. Autorităţile sovietice au afirmat atunci că doreau să examineze propunerea respectivă împreună cu guvernele din statele menţionate, care au câştigat în anul 1945 războiul împotriva Germaniei alături de armata U.R.S.S. Celelalte ţări membre ale NATO erau excluse, în mod premeditat, de diplomaţia sovietică din procesul de analiză şi decizie. Astfel, se încerca slăbirea coeziunii alianţei prin generarea unor proteste ale reprezentanţilor ţărilor mici, în interiorul NATO, faţă de nerespectarea de către S.U.A., Marea Britanie şi Franţa a principiului egalităţii în drepturi, în NATO.

Iniţial, propunerea autorităţilor de la Moscova a fost oferită sub forma unui Tratat general-european de securitate colectivă în Europa, la conferinţa de la Berlin a miniştrilor de Externe ai U.R.S.S., S.U.A., Marii Britanii şi Franţei (25 ianuarie – 18 februarie 1954) – fără a se menţiona atunci despre aderarea Uniunii Sovietice la NATO. La 10 februarie 1954, Viaceslav Molotov a susţinut că proiectul său contribuia la menţinerea păcii pe continent. În acelaşi timp, se rezolva o altă problemă: Germania se putea unifica, dacă se angaja să nu adere la nici o alianţă îndreptată împotriva unei puteri care a învins-o în cel de-al doilea război mondial.

Proiectul respectiv a fost respins de miniştrii de Externe ai S.U.A., Marii Britanii şi Franţei. Aceştia au solicitat, în primul rând, acordul sovieticilor pentru a se organiza alegeri libere în întreaga Germanie. După aceea, trebuia elaborată şi aprobată Constituţia ţării unificate şi se forma un nou guvern – care semna tratatul de pace cu cele Patru Mari Puteri. Viaceslav Molotov nu a fost de acord şi a propus, la 4 februarie 1954, crearea unui guvern provizoriu pe întreaga Germanie, fără a se organiza alegeri, în prealabil. Fiecare parlament – din R.D.G. şi R.F.G. – urma să negocieze cu cealaltă parte pentru alcătuirea unui guvern comun.

Contextul în care avea loc dezbaterea respectivă era complicat. În Occident existau deja conturate două mari tendinţe privind asigurarea securităţii politice şi militare a statelor din acea parte a continentului: „soluţia europeană” şi „cooperarea transatlantică”. În primul caz, au fost întreprinse demersuri pentru înfiinţarea Comunităţii Defensive Europene, pe baza planului propus la 24 octombrie 1950 de René Pleven. În opinia prim-ministrului francez, şase state – Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi Luxemburg – erau capabile să creeze o Armată Europeană. Planul S.U.A. referitor la înfiinţarea a 12 divizii vest-germane, sub egida NATO, era privit cu suspiciune la Paris şi liderii politici francezi, care susţineau ideea întăririi procesului de integrare europeană, considerau că ei pot avea un rol dominant în deciziile privind securitatea şi apărarea din Occident. Poziţia secundară a S.U.A. din planul respectiv a avut o latură subiectivă, care ţinea de orgoliul politicienilor francezi, şi una obiectivă: crearea unei organizaţii politico-militare pe care autorităţile sovietice să nu o considere ostilă faţă de interesele U.R.S.S. pe continentul european şi care, în acelaşi timp, să ofere celor şase state vest-europene securitatea militară pe care o doreau.

Din păcate, viziunea franceză era utopică atâta timp cât Iosif Stalin considera că orice stat, care nu fusese încă ocupat de armata sovietică, putea să fie considerat un pericol potenţial pentru U.R.S.S. Acesta este, probabil, unul dintre motivele pentru care Iosif Stalin a hotărât înarmarea statelor europene din blocul sovietic începând din luna ianuarie 1951, punând astfel piatra de temelie a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia.

În analiza evenimentelor din acea perioadă, nu putem neglija faptul că Iosif Stalin a avut la dispoziţie, la un moment dat, o serie de informaţii strict secrete, care dezvăluiau conţinutul discuţiilor purtate la Washington de preşedintele Harry Truman cu prim-ministrul Clement Attlee (3-8 decembrie 1950). Diplomatul britanic Donald Maclean, care furniza de mulţi ani informaţii serviciilor de spionaj sovietice, a oferit autorităţilor de la Moscova atât minutele de la începutul convorbirilor dintre cei doi lideri occidentali, cât şi documentele de evaluare a rezultatelor obţinute de premierul britanic, în urma întâlnirilor sale repetate din capitala S.U.A. cu preşedintele american, în decembrie 1950.

Una dintre problemele analizate atent de Harry Truman şi Clement Attlee a fost cea germană. Pe de o parte, NATO avea nevoie în acel moment de efective militare mult mai mari. Pe de altă parte, cheltuielile alianţei erau din ce în ce mai greu de susţinut de S.U.A., principala forţă care finanţa NATO. Soluţia la aceste probleme o putea oferi guvernul de la Bonn, atât din punct de vedere militar, cât şi financiar, cu condiţia ca U.R.S.S. şi statele vecine cu Republica Federală Germania să accepte ideea creării unor unităţi militare vest-germane şi includerea acelei ţări în sistemul de securitate colectivă din vestul Europei (Uniunea Occidentală, NATO şi, la un moment dat, Comunitatea Defensivă Europeană).

La rândul său, Ernest Bevin (ministrul Afacerilor Externe al Marii Britanii) a afirmat la 5 ianuarie 1951, în cadrul reuniunii prim-miniştrilor statelor din Commonwealth, că trupele de „voluntari chinezi” fuseseră angajate în războiul din Coreea, în luna octombrie 1950, pentru ca liderii politici occidentali să menţină în Orientul Îndepărtat un număr mare de unităţi militare, blocându-se astfel planurile militare de apărare a vestului Europei, elaborate de statele din NATO şi Uniunea Occidentală.

Acea declaraţie a fost făcută după o lună de zile de la discuţiile care au avut loc la Washington, dintre Harry Truman şi Clement Attlee. În acest fel, se confirmă indirect faptul că liderii S.U.A. şi Marii Britanii urmau să întărească, semnificativ, dispozitivele lor militare din Europa occidentală, în perioada imediat următoare. Informaţia respectivă, oferită de spionul Donald Maclean autorităţilor de la Moscova în decembrie 1950, era esenţială pentru Iosif Stalin, care avea interesul să ştie cu ce fel de probleme se confrunta NATO şi să înţeleagă ce însemna Comunitatea Defensivă Europeană. Totodată, putem să presupunem că informaţiile furnizate serviciilor secrete sovietice de Donald Maclean, în decembrie 1950, l-au convins pe Iosif Stalin să ordone înarmarea, în cel mai scurt timp, a Poloniei, Cehoslovaciei, Ungariei, României şi Bulgariei.

Revenind la Planul Pleven, reprezentanţii S.U.A., Marii Britanii şi Franţei au acceptat, printre altele, să pună capăt regimului de ocupaţie din Republica Federală Germania. În acel sens, la 26 mai 1952 a fost semnat la Bonn, împreună cu Konrad Adenauer, Tratatul privind relaţiile dintre cele trei Puteri şi R.F. Germania, cunoscut şi sub denumirea de Tratatul comun. A doua zi, cancelarul vest-german a participat de pe poziţii egale, împreună cu reprezentanţii Franţei, Italiei, Belgiei, Olandei şi Luxemburgului, la ceremonia semnării la Paris a tratatului referitor la înfiinţarea Comunităţii Defensive Europene.

Autorităţile de la Moscova au condamnat imediat cele două acţiuni diplomatice şi au acuzat pe reprezentanţii S.U.A., Marii Britanii şi Franţei că au încălcat acordurile de la Potsdam din anul 1945, privind statutul Germaniei după încheierea celui de-al doilea război mondial.

Marea Britanie a avut o poziţie distinctă faţă de sistemul de apărare propus de René Pleven. Autorităţile de la Londra nu au dorit să fie incluse în acesta, dar s-au angajat să îşi menţină patru divizii motorizate şi o forţă aeriană semnificativă pe teritoriul vest-german, capabile să acţioneze în cazul în care sovieticii declanşau o ofensivă prin surprindere împotriva ţărilor membre ale Comunităţii Defensive Europene.

În paralel, autorităţile de la Casa Albă au continuat acţiunile pentru dezvoltarea NATO în cadrul cooperării transatlantice. În acest sens, la 19 iunie 1951 a fost semnat la Londra Acordul între statele părţi la Tratatul Atlanticului de Nord cu privire la statutul forţelor lor (prevederile sale intrând în vigoare la 23 august 1953), iar la Ottawa s-a adoptat Acordul privind statutul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord, al reprezentanţilor naţionali şi al personalului internaţional (20 septembrie 1951).

Structura alianţei a fost reorganizată la 4 aprilie 1952, după primirea în rândurile sale a Greciei şi Turciei (care au aderat la NATO, la 18 februarie 1952) şi pentru ca preşedintele Consiliului Supleanţilor să poată deveni secretar general al NATO. În acelaşi an, s-a încheiat la Paris Protocolul privind statutul comandamentelor militare internaţionale (28 august 1952).

Decesul neaşteptat al lui Iosif Stalin şi reconsiderarea de către autorităţile de la Moscova a unor probleme grave, care afectau relaţiile internaţionale (războaiele din Coreea şi Indochina, situaţia complicată dintre Republica Federală Germania şi Republica Democrată Germană, regimul de ocupaţie militară din Austria), au condus în cele din urmă la organizarea şi desfăşurarea conferinţei de la Berlin a miniştrilor de Externe ai U.R.S.S., S.U.A., Marii Britanii şi Franţei (25 ianuarie – 18 februarie 1954). În acest context, menţionăm insistenţa cu care autorităţile de la Moscova au propus în anul 1954 celor de la Washington, Londra şi Paris – la 10 februarie (la conferinţa de la Berlin), 31 martie, 24 iulie, 10 septembrie şi 23 octombrie – desfăşurarea unor discuţii pentru semnarea, în final, a unui Tratat general-european de securitate colectivă în Europa.

În acelaşi timp, se poate observa că diplomaţii sovietici au abordat chestiunile respective într-un mod gradat, propunerea privind aderarea U.R.S.S. la NATO fiind făcută după o lună de zile de la încheierea la Berlin a conferinţei miniştrilor de Externe.

Reprezentanţii statelor europene occidentale au reacţionat în mod unit la 23 aprilie 1954, la Paris, în cadrul Consiliului Nord Atlantic. După încheierea reuniunii, s-a emis un comunicat de presă în care se reafirmau ideile despre necesitatea creării Comunităţii Defensive Europene, politica de cooperare diplomatică a statelor din NATO şi nerecunoaşterea de către acestea a regimului comunist din Republica Democrată Germană. Cu aceste idei s-a mers mai departe, la Conferinţa de la Geneva (26 aprilie – 21 iulie 1954), organizată pentru analizarea problemelor din peninsula coreeană şi încetarea conflictului militar din Indochina.

Răspunsul la nota sovietică, referitoare la propunerea de aderare a U.R.S.S. la NATO, a fost emis şi publicat de reprezentanţii guvernelor S.U.A., Marii Britanii şi Franţei la 7 mai 1954. Aceştia au considerat nerealistă propunerea respectivă şi au subliniat faptul că autorităţile de la Moscova trebuiau să caute şi să găsească soluţii, împreună cu guvernele de la Washington, Londra şi Paris, pentru încheierea tratatului de pace cu Austria, pentru rezolvarea problemei germane, pentru a finaliza cu succes Conferinţa de la Geneva (care se desfăşura atunci), pentru stabilirea unui acord de dezarmare generală (proces care urma să fie controlat de părţile semnatare) şi renunţarea la atitudinile ostile, la reuniunile O.N.U.

Răspunsul dat la 7 mai 1954 de reprezentanţii guvernului de la Paris – la nota din 31 martie 1954 a guvernului de la Moscova, referitoare la propunerea de aderare a U.R.S.S. la NATO – este semnificativ pentru modul în care erau percepute asemenea iniţiative în Occident: „În aceste propuneri, guvernul sovietic nu încearcă să înlăture adevăratele cauze ale încordării în Europa. În loc de aceasta el propune un nou tratat cu privire la securitatea colectivă, care în mod evident este bazat pe neutralizarea şi pe menţinerea dezmembrării Germaniei şi menţine fără modificări controlul unilateral politic, economic şi militar pe care guvernul sovietic îl exercită în ţările din Europa răsăriteană. […] Aceste propuneri, chiar după ce le-au fost aduse modificări care admit participarea S.U.A., nu pot servi drept o bază pentru o adevărată securitate. […]

6. Securitatea Europei şi a lumii nu poate fi nicidecum întărită prin distrugerea asociaţiilor defensive ale statelor ce împărtăşesc idei comune (NATO – nota P. Opriş) şi nici prin încercări de a le înlocui cu noi organizaţii de securitate, iluzorii. […]

7. Luând ca punct de plecare tocmai aceste lucruri, puterile occidentale au propus la Berlin (în februarie 1954 – nota P. Opriş) un plan care ar putea constitui un prim pas spre rezolvarea problemei germane; guvernul sovietic nu a acceptat nici măcar să-l discute. Puterile occidentale au făcut, de asemenea, propuneri în scopul întăririi securităţii în Europa pe baza acordurilor existente; guvernul sovietic a refuzat, de asemenea, să examineze aceste propuneri. Puterile occidentale au propus să se accepte textul sovietic al tuturor articolelor litigioase din Tratatul de Stat cu Austria; guvernul sovietic nu numai că nu a acceptat să semneze tratatul pe baza condiţiilor pe care el însuşi le-a propus, dar a formulat noi cereri inacceptabile, care ar fi denaturat complet caracterul Tratatului şi ar transforma Tratatul cu privire la libertate şi independenţă într-un Tratat cu privire la ocuparea de către trupele străine pe o perioadă nedeterminată”.

Ideile reprezentanţilor guvernului de la Paris reiterau importanţa pe care o avea Germania în cadrul măsurilor de securitate de pe continentul european şi erau în concordanţă cu precizările generalului american Dwight D. Eisenhower, făcute într-un raport pe care l-a prezentat în primăvara anului 1952, cu privire la rezultatele obţinute de alianţa nord-atlantică în anul precedent: „În calitatea sa de centru geografic al Europei, Germania occidentală are o mare însemnătate strategică pentru acest continent. Având Germania occidentală de partea noastră, forţele armate ale NATO vor forma în Europa centrală un front puternic şi continuu de la Marea Baltică până în Alpi”.

Înţelegând bine aceste aspecte, politicienii francezi care au iniţiat crearea Comunităţii Defensive Europene au fost de acord ca participarea Republicii Federale Germania la alianţa celor şase state europene să nu depăşească nivelul de 20% din totalul forţelor militare europene. Astfel, autorităţile de la Casa Albă puteau să îşi reducă semnificativ sarcinile pe care şi le asumaseră la începutul Războiului Rece, în domeniul apărării Europei de o posibilă invazie sovietică. Unităţile vest-germane, care se constituiau sub egida Comunităţii Defensive Europene, urmau să preia de la americani o parte dintre responsabilităţile respective.

Cu toate acestea, Planul Pleven nu a fost validat la 30 august 1954 de Adunarea Naţională franceză. Apelând la un artificiu procedural, parlamentarii au respins, cu 319 voturi (contra 264), implicarea Franţei în crearea Comunităţii Defensive Europene.

Drept urmare, au fost intensificate eforturile anglo-americane de integrare a Republicii Federale Germania în structurile de securitate euro-atlantică (NATO) şi europeană (Uniunea Occidentală), începând din septembrie 1954, iar propunerea de aderare a U.R.S.S. la NATO a rămas doar pentru o menţionare a sa în cărţile de istorie.

După doar două luni de la semnarea Tratatului de la Varşovia (14 mai 1955) – prin care a fost alcătuită o organizaţie politico-militară cu acelaşi nume, sub conducerea autorităţilor de la Moscova – a început la Geneva o conferinţă a şefilor de guverne din S.U.A., U.R.S.S., Marea Britanie şi Franţa (18-23 iulie 1955). Liderul delegaţiei sovietice, prim-ministrul Nikolai Bulganin (supravegheat de Nikita Hruşciov), a propus atunci un proiect de Tratat general-european de securitate colectivă în Europa „având drept scop asigurarea păcii şi a securităţii şi preîntâmpinarea unei agresiuni împotriva oricărui stat din Europa” (20 iulie 1955). Se relua astfel propunerea prezentată de Viaceslav Molotov cu un an în urmă, la Berlin (10 februarie 1954): „Statele participante la tratat se obligă să nu participe la nici un fel de coaliţii sau alianţe şi să nu încheie nici un fel de acorduri care ar putea contraveni tratatului şi să sprijine o largă colaborare economică şi culturală”.

Documentul respectiv urma să fie valabil 50 de ani şi prevedea faptul că, după scurgerea unui anumit termen stabilit de la momentul intrării în vigoare a tratatului general european (sovieticii propuneau 2-3 ani), Tratatul de la Varşovia, Tratatul de la Washington (prin care s-a creat NATO) şi Acordurile de la Paris (prin care Republica Federală Germania a fost admisă în NATO şi în Uniunea Europei Occidentale) îşi pierdeau valabilitatea.

În Arhiva Ministerului Afacerilor Externe de la Bucureşti există un document românesc referitor la ideile principale din proiectul de tratat propus de Viaceslav Molotov (Berlin, 1954) şi, apoi, de Nikolai Bulganin (Geneva, 1955):

„a) Până la intrarea în vigoare a Acordurilor de la Paris, ţările socialiste au propus încheierea unui tratat general-european de securitate colectivă, care avea menirea de a preveni împărţirea Europei în blocuri militare opuse unele altora.

b) Odată cu intrarea în vigoare a Acordurilor de la Paris, care înfiinţează un nou bloc militar (Uniunea Vest-Europeană) şi intrarea R.F. Germane în această uniune şi în NATO, ţările socialiste au încheiat Tratatul de la Varşovia în vederea apărării securităţii lor în Europa, pe de-o parte, iar pe de altă parte pentru a asigura pacea şi securitatea în Europa. […] După încheierea Tratatul[ui] de la Varşovia[,] problema securităţii europene a fost discutată la conferinţa de la Geneva a şefilor de guverne ai celor patru Mari Puteri (Geneva, 18-23 iulie 1955). URSS a arătat, la această conferinţă, că acordă o mare importanţă creării unui sistem de securitate colectivă în Europa […] Pentru a facilita realizarea unui acord asupra acestei probleme importante, URSS supunea conferinţei o propunere de eşalonare pe două perioade a creării sistemului de securitate colectivă în Europa.

În cursul primei perioade, statele nu trebuiau să fie eliberate de angajamentele decurgând din tratatele şi acordurile în vigoare şi şi-ar fi luat angajamentul de a nu folosi forţa armată şi de a rezolva în mod paşnic litigiile care ar putea apărea între ele.

În cursul celei de-a doua perioade, statele urmau să-şi asume, în virtutea unui tratat general-european, totalitatea angajamentelor referitoare la crearea unui sistem de securitate colectivă în Europa. Simultan[,] ar fi devenit caduce atât Tratatul Nord-Atlantic şi Acordurile de la Paris, cât şi Tratatul de la Varşovia. Tratatele şi acordurile menţionate urmau a fi lichidate şi înlocuite prin sistemul general european de securitate colectivă. În legătură cu aceasta, URSS a supus conferinţei un proiect de „Tratat general de securitate colectivă în Europa”. […]

Propunerea creării unui sistem general-european de securitate colectivă în Europa a fost apoi reluată în repetate rânduri de ţările participante la Tratatul de la Varşoviaîn cadrul conferinţelor Comitetului Politic Consultativ al [Organizaţiei] Tratatului de la Varşovia (subl.n.)”.

În opinia noastră, propunerea sovietică, referitoare la desfiinţarea Organizaţiei Tratatului de la Varşovia, după două luni de la înfiinţarea sa, a fost propagandistică şi profund demagogică. Nikita Hruşciov şi Nikolai Bulganin au încercat să folosească alianţa respectivă ca pe o monedă de schimb, în scopul dispariţiei concomitente a celorlalte două organizaţii politico-militare care existau pe continentul european, NATO şi Uniunea Europei Occidentale. Autorităţile de la Moscova doreau ca guvernele statelor occidentale să accepte termenii Tratatului general-european de securitate colectivă în Europa şi, astfel, guvernul sovietic demonstra la Geneva, încă o dată, faptul că Organizaţia Tratatului de la Varşovia era în întregime o creaţie a sa – celelalte ţări participante la alianţă neavând nici un fel de influenţă asupra deciziilor majore care se adoptau la Moscova.

De asemenea, prin proiectul de tratat propus în timpul Conferinţei de la Geneva, diplomaţia sovietică dezvăluia principalele obiective pe care le urmărea în relaţiile sale internaţionale: menţinerea statu-quo-ului în Europa şi recunoaşterea acestuia de S.U.A. şi de statele vest-europene. În opinia autorităţilor de la Kremlin, un tratat comun realizat între Est şi Vest ar fi înlocuit cu succes Tratatul de pace de la Paris din 1947, ale cărui clauze militare fuseseră încălcate, încă de la începutul anilor ’50, de ambele tabere angajate în Războiul Rece.

Conferinţa de la Geneva a şefilor de guverne din S.U.A., U.R.S.S., Marea Britanie şi Franţa s-a încheiat la 23 iulie 1955, fără a se înregistra o schimbare semnificativă în relaţiile dintre Est şi Vest, deşi în declaraţiile diplomatice de la sfârşitul reuniunii s-a afirmat că tensiunile dintre statele europene au cunoscut o anumită reducere.

Ideea referitoare la recunoaşterea echivalenţei dintre Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord şi Organizaţia Tratatului de la Varşovia a fost preluată de diplomaţia românească şi difuzată frecvent, mai ales după 1966. În mijloacele de informare în masă româneşti din anii ’80, aceasta era prezentată sub forma „concepţiei originale a tovarăşului Nicolae Ceauşescu” privind desfiinţarea concomitentă a NATO şi a Organizaţiei Tratatului de la Varşovia. De aceea, ne putem întreba dacă nu cumva diplomaţia românească a fost dirijată, în mod premeditat, de cea sovietică, direct şi/sau indirect, pentru promovarea ideii echivalării celor două blocuri politico-militare apărute pe continentul european în aprilie 1949, respectiv în mai 1955.

S-ar putea ca eşecul planului propus de Nikolai Bulganin şi Nikita Hruşciov la Geneva, în iulie 1955, precum şi în anii care au urmat, să-i fi determinat pe diplomaţii sovietici să apeleze la un subterfugiu politico-diplomatic: promovarea de către unul sau mai multe state-satelit europene „rebele”, din sfera de influenţă sovietică, a ideii echivalenţei NATO – Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Diplomaţia sovietică trecea astfel în umbră şi, în acelaşi timp, ţările-pion ajungeau în prim plan cu scopul de a menţine constantă presiunea asupra Occidentului. De exemplu, la Plenara lărgită a C.C. al P.M.R. din aprilie 1964, Gheorghe Gheorghiu-Dej a expus pe larg punctele sale de vedere, referitoare la ingerinţele sovieticilor în politica internă şi externă românească. În acelaşi timp, liderul politic român a afirmat clar: „Noi tot vrem să desfiinţăm NATO, să desfiinţăm într-o zi şi Pactul de la Varşovia! (subl.n.)”.

Citeste intreg articolul si coemnteaza pe Contributors.ro