Planuri pentru atragerea de turişti străini în staţiunile din România şi problemele din sistemul medical românesc (1966-1977) (1)
Pentru autorităţile comuniste de la Bucureşti, turismul nu a fost niciodată o prioritate în domeniul investiţiilor, atât în privinţa petrecerii timpului liber în diferite locuri pitoreşti din ţară, cât şi în cazul călătoriilor turistice în străinătate. Planificarea economiei româneşti şi a societăţii, în general, cu ajutorul modelului preluat de la sovietici de către politicienii comunişti români presupunea, în primul rând, alocarea masivă de resurse materiale, financiare şi umane pentru a dezvolta industriile care prelucrau materii prime minerale, iar produsele rezultate trebuiau să fie utilizate în unităţile de fabricare a utilajelor şi a maşinilor grele.
Eşecul economic fundamental al sistemului comunist de conducere a fost provocat de dogmatismul şi diletantismul liderilor politici care s-au perindat atât la conducerea ţării, cât şi în cadrul ministerelor şi instituţiilor create după un model sovietic şi care s-au menţinut până la prăbuşirea din decembrie 1989. Oricât de mult ar fi vorbit despre dezvoltarea echilibrată a elementelor componente ale economiei româneşti, Nicolae Ceauşescu nu era capabil să priceapă că utopia pe care o prezenta concetăţenilor săi ca pe un vis – care trebuia urmat până în pânzele albe – nu putea să fie reformată şi provoca pierderi economice din ce în ce mai mari în întreaga ţară.
Dorinţa românilor de a scăpa din lagărul comunist – termen utilizat frecvent de propagandiştii Partidului Comunist Român şi care amintea de lagărele de exterminare înfiinţate de nazişti în perioada interbelică şi în cursul celui de-al doilea război mondial – putea fi observată în glumele pe care românii le atribuiau celebrului personaj fictiv Bulă. Într-una dintre acestea, se povestea despre un ziarist care a ajuns la un spital de nebuni în care era internat eroul nostru. Curios, jurnalistul a întrebat ce caută Bulă acolo şi a primit un răspuns simplu: Am încercat să fug în străinătate. Bine-bine, a spus ziaristul, dar pentru aşa ceva trebuia să fii în închisoare, nu la balamuc. Candid, Bulă i-a oferit şi explicaţia pentru locul în care se afla în acel moment: Ai dreptate, însă eu am încercat să ajung în Uniunea Sovietică. In memoriam Mircea Crişan, un mare actor – la propriu şi la figurat – al teatrului românesc de revistă, care spunea pe scenă glume cu dublu înţeles, cu un talent extraordinar!
În anii ’50, investiţiile în turismul românesc au fost punctuale (la compania TAROM şi la Oficiul Naţional de Turism, de exemplu) şi s-au derulat mai curând ca urmare a unor contacte stabilite cu firmele străine care căutau oportunităţi pentru a-şi vinde propriile produse în România. În discuţiile care au avut loc cu diferite ocazii, autorităţile comuniste de la Bucureşti au încercat să obţină sprijin din străinătate şi pentru dezvoltarea unor uzine din ţară. Un proiect de acest gen a vizat realizarea, la sfârşitul anilor ’50, a autocamioanelor SR-131 şi SR-132 cu ajutorul unor ingineri francezi de la compania „Chausson”. Cronologic, există o legătură între acel proiect şi importul a 12 autocare „Chausson APH 522 Luxe” pentru Oficiul Naţional de Turism „Carpaţi” – acestea fiind utilizate intensiv, până la mijlocul anilor ’60, pentru a-i transporta pe turiştii străini care vizitau România (în paralel cu autocarele „Ikarus 55” şi „Škoda 706 RTO LUX”, fabricate în Ungaria, respectiv în Cehoslovacia).
Creşterea în mod treptat, în anii ’60, a numărului de turişti străini care ajungeau în România a forţat autorităţile comuniste de la Bucureşti să analizeze cu mai multă atenţie situaţia unităţilor hoteliere din ţară şi a mijloacelor de transport utilizate de Oficiul Naţional de Turism „Carpaţi”. Un exemplu pozitiv pentru politicienii români putea fi observat chiar într-o ţară vecină: Iugoslavia. La reuniunea din 4 februarie 1969 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., Nicolae Ceauşescu a afirmat că iugoslavii „au realizat venituri din turism de 600 milioane de dolari. Până acum realizau din turism cam 300 milioane de dolari şi propun să ajungă la 5-600 milioane dolari din turism. Uite, acesta este turism!”.
Încercând să domolească invidia şi incoerenţa liderului suprem al P.C.R., János Fazekaş a comentat imediat, la aceeaşi reuniune: „Creşterea anuală este de 35-40 la sută la noi, ceea ce înseamnă 60 milioane dolari”. Concluzia privind situaţia în care se afla domeniul turismului în România, în februarie 1969, a fost spusă de Emil Bodnăraş („Tot e bine faţă de ce a fost”), însă din dialogul respectiv nu se poate afla şi suma veniturilor totale obţinute de autorităţile comuniste de la turiştii străini care au vizitat România în anul 1968.
Trei luni mai târziu, Nicolae Ceauşescu a propus, în afara ordinei de zi, şi toţi membrii Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. au aprobat „iniţierea de tratative pentru obţinerea unor credite bancare cu termen de rambursare pe o perioadă mai îndelungată (subl.n.)”. Liderul suprem al P.C.R. a menţionat, la şedinţa din 13 mai 1939, suma de 250-300 de milioane de dolari – pe care dorea să o obţină din străinătate. Aceasta era aproape egală cu cele 300 de milioane de dolari obţinute în anul 1968 de iugoslavi din activităţile de turism internaţional, pe care le-au dezvoltat în anii ’60.
Pentru a ne face o imagine despre sumele care se obţineau în acea perioadă se poate folosi un exemplu din luna august 1967. Atunci, Oficiul Naţional de Turism a anunţat, prin biroul său de la Paris (aflat pe strada Daunou din arondismentul 8), preţurile pe care autorităţile române le-au stabilit pentru turiştii occidentali care doreau să petreacă două sau trei săptămâni pe litoralul românesc al Mării Negre, într-un regim de pensiune completă şi transport asigurat de la Paris până la hotelurile din Mamaia şi Eforie Nord şi retur, astfel:
– pentru staţiunea Mamaia: 885 de franci francezi/persoană (pentru perioadele 28 august – 16 septembrie 1967 şi 27 august – 17 septembrie 1967), respectiv 765 de franci francezi/persoană (pentru perioada 9-30 septembrie 1967);
– pentru staţiunea Eforie Nord: 1100 de franci francezi/persoană (pentru perioada 11 septembrie – 2 octombrie 1967), respectiv 990 de franci francezi/persoană (pentru perioadele 9 septembrie – 23 septembrie 1967 şi 16 septembrie – 30 septembrie 1967).
Valoarea în lei a sumelor respective poate fi calculată cu ajutorul parităţii metalice a celor două monede, stabilită de autorităţile române la 1 ianuarie 1960 (1,2153 lei pentru un franc francez), la care adaugăm prima de 200%, introdusă în 1964 pentru turiştii străini care preschimbau în lei valute liber convertibile (în total: 3,6459 lei pentru un franc).
Pornind de la aceste elemente de calcul, ne putem face o imagine generală despre valoarea preţurilor stabilite de Oficiul Naţional de Turism pentru cetăţenii străini care doreau să viziteze litoralul românesc al Mării Negre în vara şi toamna anului 1967: 3226,62 lei (885 franci) şi 2789,11 lei (765 franci) pentru un sejur în staţiunea Mamaia, respectiv 4010,49 lei (1100 franci) şi 3609,44 lei (990 franci) pentru un concediu petrecut la Eforie Nord. Reamintim că în acele preţuri era inclus transportul turiştilor – de la Paris până la hotelurile din Mamaia şi Eforie Nord şi retur.
Pentru o comparaţie sumară privind nivelul de trai din România, de la acea vreme, precizăm şi cuantumul pensiei oferite în 1968 de membrii Secretariatului C.C. al P.C.R. generalului Alexandru Drăghici: 4000 lei, lunar. Fostul ministru al Securităţii Statului şi al Afacerilor Interne nu a fost de acord cu acea propunere şi, în cele din urmă, Nicolae Ceauşescu a aprobat ca Alexandru Drăghici să primească o pensie lunară de 7000 lei, concomitent cu degradarea şi trecerea sa în rezervă cu gradul de soldat.
Este evident faptul că situaţia generalului Alexandru Drăghici era o excepţie de la regulile generale privind acordarea de pensii în România. Un alt caz deosebit din perioada respectivă a fost cel al Adinei Brătianu (născută Costinescu) – care s-a căsătorit la 26 august 1907 cu Constantin I.C. (Dinu) Brătianu (n. 13 ianuarie 1866, Florica – d. 20 august 1950, Sighetu-Marmaţiei), fiul cel mijlociu al prim-ministrului I.C. Brătianu (1821-1891). După decesul fraţilor săi, Ion I.C. Brătianu (1927) şi Vintilă Brătianu (1930), şi asasinarea lui Ion Gheorghe Duca de către legionari (Sinaia, 29 decembrie 1933), Constantin I.C. Brătianu a condus Partidul Naţional Liberal.
Imediat după lovitura de stat de la 23 august 1944, Constantin I. C. (Dinu) Brătianu a devenit o ţintă principală pentru comunişti, care l-au acuzat în mod repetat şi nedrept de trădarea intereselor naţionale ale României. Aceştia i-au impus mai întâi domiciliu obligatoriu, apoi l-au inclus în grupul înalţilor demnitari din perioada interbelică care a ajuns, în primăvara anului 1950, în închisoarea de la Sighetu-Marmaţiei (unde au fost exterminaţi).
După aproape două decenii de la decesul soţului său, Adina Brătianu a trimis o scrisoare lui Nicolae Ceauşescu, prin care a solicitat un ajutor financiar. Ce anume l-a determinat pe liderul suprem al P.C.R. să scrie „2000” pe copia documentului respectiv, nu vom afla, probabil, niciodată. Cunoaştem doar că membrii Prezidiul Permanent au aprobat propunerea lui Nicolae Ceauşescu la şedinţa din 10 februarie 1969, astfel: „Prezidiul Permanent al C.C. al P.C.R. a hotărât ca Adina C. I. Brătianu, domiciliată în Bucureşti, str. Galaţi nr. 70, sectorul II, să primească o pensie de stat de 2000 lei lunar, începând de la 1 martie 1969 (subl.n.)”.
Stabilirea de către Nicolae Ceauşescu a unei pensii pentru Adina Brătianu a fost urmată, doi ani mai târziu, de aducerea de la Sighetu-Marmaţiei şi depunerea într-o nişă a necropolei familiei Brătianu de la Florica (comuna Ştefăneşti, judeţul Argeş) a rămăşiţelor pământeşti ale lui Constantin I.C. (Dinu) Brătianu şi Gheorghe I. Brătianu (2 octombrie 1971). Ulterior, Ioan şi Dan Brătianu – doi dintre fiii lui Constantin I.C. (Dinu) Brătianu – au discutat oficial cu directorul Institutului de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă C.C. al P.C.R. despre meritele membrilor familiei lor în edificarea statului român modern şi autorităţile de la Bucureşti au acceptat în cele din urmă acea idee – în contextul organizării ceremoniilor prilejuite de sărbătorirea a 100 de ani de la declararea şi obţinerea independenţei de stat a României.
Este interesant de remarcat faptul că pensia pe care a primit-o Adina Brătianu pe baza unui decret emis de Consiliul de Stat nu a fost un caz singular. Utilizând ca repere pensia viageră hotărâtă în 1955 pentru soţia lui Mihail Moraru (2000 lei) şi cea fixată în anul 1958 pentru soţia lui Theodor Iordăchescu (2500 lei), Nicolae Ceauşescu a stabilit, iar membrii Secretariatului C.C. al P.C.R. au aprobat sume similare, astfel:
a) Pensii aprobate de Secretariatul C.C. al P.C.R. la data de 21 septembrie 1965:
– 2000 de lei pentru Otilia Solomon, soţia lui Barbu Solomon (vicepreşedintele Tribunalului Suprem, în perioada 1962-1965). Până la emiterea decretului Consiliului de Stat care consfinţea decizia membrilor Secretariatul C.C. al P.C.R., Otilia Solomon a primit o pensie lunară de circa 500 lei, la care a renunţat în favoarea celei viagere;
– 2000 de lei pentru Elena Macavei, soţia lui Mihai Macavei (preşedintele de onoare al Institutului Român pentru Relaţiile Culturale cu Străinătatea, în perioada 1952-1965). Elena Macavei avea iniţial o pensie lunară de 1200 de lei şi a procedat la fel ca Otilia Solomon;
– 800 de lei pentru Elena Oprea, sora lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, care fusese învăţătoare suplinitoare în perioada 1942-1949. Deşi Dumitru Cristescu (şeful Secţiei Gospodăriei de Partid a C.C. al P.C.R.) a propus să se acorde lunar suma de 2000 de lei, Nicolae Ceauşescu a consemnat pe referatul respectiv doar 800 de lei, iar membrii Secretariatului C.C. al P.C.R. au aprobat propunerea liderului partidului.
b) Pensii aprobate de Secretariatul C.C. al P.C.R. la reuniunea din 9 mai 1966:
– 2500 de lei pentru Ofelia Manole, ca pensie „pentru activitatea depusă în mişcarea muncitorească revoluţionară ilegală”, precum şi o indemnizaţie lunară de 1500 lei;
– 1200 lei pentru contraamiralul Horia Ion Măcellariu. Comandant al Marinei Militare Române la 23 august 1944, apoi membru al Mişcării Naţionale de Rezistenţă (1948), acesta a fost condamnat într-un proces politic la muncă silnică pe viaţă, în luna noiembrie 1948. După graţierea survenită în luna iulie 1964, fostul contraamiral a primit un ajutor lunar de 400 lei ca urmare a unei hotărâri a Consiliului de Miniştri (începând de la 1 septembrie 1964). Grigore Răduică, şef al Secţiei pentru controlul muncii la M.F.A., M.A.I. şi Justiţie, nu a fost de acord cu propunerea Ministerului Forţelor Armate de a se acorda lui Horia Măcellariu o pensie în valoare de 1200 de lei (cu începere de la 1 martie 1966), însă membrii Secretariatului C.C. al P.C.R. au aprobat propunerea respectivă;
– 1500 lei pentru colonelul Atanase T. Chiriţă, şef de stat major al Corpului Vânătorilor de Munte la data de 23 august 1944. În mod repetat, acesta a solicitat autorităţilor comuniste de la Bucureşti creşterea de la 1000 la 1500 lei a pensiei sale de serviciu. Deşi Grigore Răduică a avizat negativ propunerea primită de la Ministerul Forţelor Armate în aprilie 1966, membrii Secretariatului C.C. al P.C.R. au aprobat-o.
În concluzie, Nicolae Ceauşescu nu a purtat ranchiună şi a fost de acord ca Adina Brătianu şi Horia Măcellariu să fie ajutaţi financiar, deşi aceştia se aflau de foarte mult timp pe poziţii politice adverse faţă de cea a liderului comunist. Ironia sorţii a făcut ca pensia hotărâtă pentru Adina Brătianu să fie în acelaşi cuantum cu cea stabilită la 17 septembrie 1968, tot de către Nicolae Ceauşescu, pentru Elisabeta Luca (Birnbaum), fosta soţie a lui Vasile Luca (condamnat la moarte la 8 octombrie 1954, după care pedeapsa i-a fost comutată în muncă silnică pe viaţă şi a decedat la 27 iulie 1963, în penitenciarul de la Aiud). Pentru a face o comparaţie, menţionăm faptul că, de la 1 mai 1961, Ecaterina Borilă a primit o pensie în valoare de 3000 de lei (ca urmare a propunerii Secţiei Gospodărie de Partid, aprobată la şedinţa din 6 iunie 1961 a Secretariatului C.C. al P.M.R.), fostului „ilegalist” C.F.R.-ist, Vasile Bâgu, i s-a mărit pensia în luna mai 1966, de la 1900 la 2500 de lei, iar Teohari Georgescu, fost ministru comunist al Afacerilor Interne (1945-1952), a primit o pensie de 2500 de lei, începând de la 1 mai 1963, precum şi un ajutor financiar de 5000 de lei. Este posibil ca soţia lui Petre Borilă să fi fost răsplătită în 1961 cu o pensie de „ilegalistă” şi pentru rolul pe care l-a avut în procesul intentat lui Lucreţiu Pătrăşcanu (6-14 aprilie 1954), în cursul căruia atât Ecaterina Borilă, cât şi Ilka Melinescu (Wassermann) au afirmat în mod calomnios că fostul ministru al Justiţiei a complotat mult timp împotriva celorlalţi membri ai Biroului Politic al C.C. al P.C.R., iar declaraţiile publice ale acestuia au avut un caracter naţionalist.
Totodată, se cuvine să menţionăm că Elisabeta Luca a fost arestată la 16 august 1952, apoi judecată şi condamnată în toamna anului 1954, după finalizarea procesului intentat într-un mod abuziv soţului său, iar membrii Biroului Politic au aprobat acea pedeapsă la reuniunea din 6 noiembrie 1954.
Reabilitarea Elisabetei Luca a survenit de-abia în toamna anului 1968, după ce au fost publicate rezultatele celor două anchete efectuate de o comisie a P.C.R., care a analizat în perioada 1966-1968 modul cum s-a desfăşurat ancheta şi au fost judecaţi inculpaţii din cazul „Lucreţiu Pătrăşcanu”, precum şi modul în care Ştefan Forişa fost înlăturat din funcţia de secretar general al partidului (4 aprilie 1944) şi ucis (în vara anului 1946). Apoi, Elisabeta Luca a fost decorată cu ordinul „Tudor Vladimirescu” (clasa a II-a), conform Decretului nr. 157 din 4 mai 1971, emis cu prilejul sărbătoririi a 50 de ani de la crearea Partidului Comunist Român.
Revenind la subiectul nostru de astăzi, se poate remarca faptul că, la mijlocul anilor ’60, posibilităţile de cazare a turiştilor în România erau reduse. De aceea, Nicolae Ceauşescu a aprobat în anul 1966 să se discute cu diferiţi investitori străini, interesaţi de proiectele turistice imaginate la Bucureşti. Drept urmare, o delegaţie condusă de Vasile Răuţă a abordat acel subiect în cursul unei vizite oficiale pe care a efectuat-o în Israel (19-29 martie 1967). Adjunctul ministrului Comerţului Exterior a primit cu acel prilej următorul răspuns: „Delegaţia israeliană a arătat că pentru moment nu este pregătită să participe la o cooperare prin construirea de hoteluri cu plata din veniturile în valută realizate din exploatarea lor. Şi-au arătat interesul însă pentru o cooperare în domeniul turismului prin promovarea schimburilor turistice între cele două ţări, precum şi pentru dirijarea grupurilor de turişti care vizitează Israelul, către România. Pentru a sprijini asemenea acţiuni, partea israeliană a propus ca autorităţile competente din România să analizeze posibilitatea încheierii unui acord privind stabilirea de curse aeriene directe între cele două ţări. În acest scop, un reprezentant al Companiei Aeriene israeliene ar fi dispus să vină la Bucureşti în cursul lunii aprilie a.c. (subliniere în documentul original – nota P. Opriş)”.
După întoarcerea în ţară, Vasile Răuţă a propus la 3 aprilie 1967 şi politicienii de la Bucureşti au aprobat în ziua următoare ca reprezentanţii Oficiului Naţional de Turism, împreună cu cei ai Ministerului Transporturilor Aeriene şi Navale, să discute cu partea israeliană despre cooperarea în domeniul turismului şi despre eventualitatea încheierii unui „Acord privind crearea unei linii directe aeriene Bucureşti – Tel-Aviv”.
Drept urmare, la 19 decembrie 1967 a fost încheiat la Tel-Aviv un acord aerian româno-israelian. Potrivit acestuia, compania „El-Al” avea posibilitatea să utilizeze următoarea rută aeriană: „Tel Aviv, via puncte intermediare, către Bucureşti şi Constanţa şi mai departe către Europa şi către Americi, în ambele direcţii”.
Propunerea israeliană din luna martie 1967 poate să fie înţeleasă în contextul în care, în anul 1965, au început lucrările de transformare într-un obiectiv civil a aeroportului militar de la Otopeni. Proiectul general de situaţie al acestuia a fost elaborat de compania franceză „Aéroport de Paris”, după emiterea în prealabil a Dispoziţiei Consiliului de Miniştri nr. 105/1965. Prevederile din acel proiect erau în concordanţă cu regulile stabilite de Organizaţia Internaţională a Aviaţiei Civile privind facilităţile de transport aerian şi de securitate a zborurilor, iar autorităţile comuniste de la Bucureşti trebuiau să le aplice întocmai deoarece România a devenit stat membru al acelei organizaţii în anul 1965.
În paralel, la Ministerul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor din România s-a lucrat din 1965 la proiectul de ansamblu pentru prima etapă de dezvoltare a aeroportului internaţional Bucureşti-Otopeni, realizat pe baza studiului tehnico-economic întocmit în anul precedent.
Autorităţile israeliene au fost interesate în martie 1967 ca propria companie aeriană „El-Al” să poată utiliza din anul 1970 aeroportul de la Otopeni deoarece, la începutul intrării sale în exploatare, autorităţile din România erau nevoite să perceapă taxe mai mici de operare pe aeroport şi de trafic în spaţiul aerian al ţării. În felul acesta se puteau atrage clienţi şi se amortizau în termenul stabilit cheltuielile efectuate în perioada 1965-1970 pentru amenajarea civilă a aeroportului.
Un avion britanic de pasageri BAC 1-11 pe aeroportul Bucureşti-Otopeni (1970). Aparatul se afla în dotarea companiei „TAROM”
În proiectul din anul 1965 autorităţile comuniste din România au considerat că pentru prima etapă a lucrărilor de amenajare a aeroportului de la Otopeni erau suficiente 110 milioane de lei, iar termenul de dare în funcţiune în acel stadiu era 31 decembrie 1966. După începerea lucrărilor s-a constatat că era nevoie de modificarea proiectului, suplimentarea fondurilor necesare în prima etapă cu 60 milioane de lei (54,5% mai mult faţă de cheltuielile preconizate iniţial) şi stabilirea unui nou termen de finalizare a lucrărilor din prima etapă de amenajare a aeroportului (30 iunie 1968).
INTERVIURILE HotNews.ro