Poarta, curtea și pridvorul sau cum este văzută România de la Chișinău

Din punct de vedere al apartenenței la instituțiile europene și euro-atlantice România este, bineînțeles, o țară occidentală și este văzută astfel de către cetățenii Republicii Moldova. Reprezintă, probabil, unicul reper sigur într-o discuție marcată altfel de incertitudini structurale. Cu toate acestea, și o dezbatere de acest fel, ușor speculativă, își are rostul, se poate formula și o perspectivă critică. Aceasta ar putea genera idei interesante și chiar ar putea contribui la noi perspective de elaborare a politicilor din cele două state.

Ponderea unei țări în sistemul relațiilor internaționale este determinată mai puțin de poziția geografică și mai mult de situația ei economică, politică și socială. Ponderea unei țări este legată de modernitate – despre cât de ferm este ea ancorată în procesele economice bazate pe cunoștințe și inovație și cât de ambițioasă este elita politică să propage activ în exterior modelul civilizației europene, cu toate valorile și principiile sale. Evident, ponderea unei țări poate fi determinată exclusiv de puterea brută – teritoriul, numărul populației și ponderea forțelor armate. Să aducem câteva exemple care contrastează. Suedia și Estonia se încadrează în primul grup – țări democratice, cu economii bazate pe inovație și active pe arena regională și internațională. În al doilea grup se încadrează Rusia și Turcia, cu un regim tot mai dictatorial în primul caz și cu unul personalistic-autoritar în cel de-al doilea, cu armate mari și cu politici externe inexorabile, cu puternice tendințe anti-occidentale.

România, pentru a fi poartă, liant sau orice altceva care ar putea însemna un statut de decident sau facilitator în relațiile Occident – Orient, ar trebui să fie o țară la care ceilalți se raportează, dacă nu admirativ, atunci măcar cu o doză suficientă de respect. Aceasta înseamnă să fie un stat modern prin excelență, ori pentru a fi o țară importantă, bazată pe criteriile de putere ale unei autarhii, cu teritoriu mare, o populație numeroasă și o armată pe potrivă.

Însă România nu poate, evident, emula exemplul Turciei sau al Iranului, deși o anumită doză de sultanism a fost prezentă în istoria nu atât de îndepărtată a țării. Poate anume din acest considerent, relațiile României pe timpul lui Ceaușescu au fost destul de bune cu lumea arabă, după cum sunt bune acum între Rusia și Iran.

Rămâne singura cale – cea de modernizare a statului și societății, și de asumare a unui rol mai important în cadrul UE și NATO. Adevărat, există un decalaj important de recuperat în raport cu țările Europei de vest. Nu vom analiza aici handicapul economic și politic al țării, dar vom menționa că unul dintre indicatorii de bază îl reprezintă emigrația/imigrația. Când românii nu vor mai pleca în străinătate deoarece în țară se vor putea face afaceri, se vor putea obține cunoștințe solide în școli și universități, când spitalele vor putea trata la standarde mai înalte bolnavii, când corupția nu va mai ucide, la propriu, cetățenii etc., România va putea oferi oportunități pentru talentele de cercetare și antreprenoriale din toată lumea. În felul acesta ar putea deveni un pol de atracție, o poartă spre modernitate, cu alte cuvinte. Așteptările cetățenilor moldoveni sunt legate de o asemenea Românie care oferă tuturor românilor un orizont larg și credibil de modernitate. Atunci, nici cetățenia română nu va fi folosită drept un mijloc de a emigra în țările Uniunii Europene în căutarea unei vieți mai bune; dimpotrivă, talentele din varii domenii, vor prefera să rămână acasă.

Este bine să-i oferim „Orientului” un termen geografic mai specific în această discuție. Orice spațiu de la răsărit de Europa poate fi interpretat drept „Orient”, deși, de cele mai multe ori, prin acest termen este vizat Orientul Mijlociu sau Levantul. Vom forța semnificația termenului de „Orient” și îl vom extinde și asupra spațiului fostei URSS din trei motive: (1) pentru că se află la răsărit de Europa (Uniunea Europeană); (2) pentru că include Caucazul și Asia Centrală, culturi și limbi turcice, precum și o limbă de origine persană. Iar (3) Rusia actuală, mai mult ca niciodată, este similară Iranului și Coreii de Nord, astfel, existând, din punct de vedere politic, economic, de mentalitate și securitate; mai multe similarități „orientale”.

Cum ar fi putut România să se manifeste drept poartă în raport cu acest spațiu care se află în proximitate? Doar începând de la edificarea unor capacități de analiză relevante. Este de neînțeles de ce România nu are think-tank-uri prestigioase care să studieze temeinic Rusia, Ucraina, Belarus, țările din Asia Centrală și Caucaz. (De altfel, nu pare a avea capacități analitice nici pe Orientul Mijlociu, o regiune în care România pe timpul lui Ceaușescu, a avut o anumită influență.) Cu atât mai bizar este acest lucru având în vedere există o diasporă basarabeană importantă în țară, cunoscătoare a limbii ruse și a mentalității (post)sovietice. Doar în afaceri acest lucru a funcționat, dar și atunci, cumva episodic. De exemplu, Ion Sturza (fost prim-ministru al Republicii Moldova, 1998-1999) a fost unul dintre asociații lui Dinu Patriciu și instrumental în vânzarea Rompetrolului către compania kazahă de petrol KMG în 2009. Rușii de la Lukoil, la rândul lor, au folosit cetățenii moldoveni pentru a-și consolida managementul în România. Dacă occidentalii merg după expertiza de securitate a Europei de Est la Varșovia și Țările Baltice, și nu la București, ce rol de „poartă” își poate adjudeca România? Are țara asemenea capacități analitice asupra altor zone ale lumii, inclusiv Orientul Mijlociu? Altfel spus, fără a avea o bază solidă de cercetare a țărilor/regiunilor în care dorești să devii un reper oarecare, este imposibil să reușești.

În contextul actualei crize de securitate, legate de războiul ruso-ucrainean, se mai pot face câteva observații, care țin de oportunități academice și economice. Sute de mii de cetățeni ruși au emigrat de frica mobilizării, printre aceștia fiind un număr important de experți în varii domenii, inclusiv cercetători științifici (în jur de 2500[1]) și programatori. Ar fi reprezentat o ocazie rară pentru sectorul românesc academic și de cercetare să angajeze pe cei mai buni savanți ruși, majoritatea vorbitori de limba engleză. De altfel, o asemenea abordare ar fi valabilă și în cazul altor situații de criză, inclusiv din Orientul Mijlociu. S-ar putea să fi existat considerente de securitate, dar dincolo de riscurile aferente, ceea ce este convenabil SUA, cu o deschidere maximă față de talentele din diferite țări, inclusiv „dificile”, poate fi convenabil și României, dacă s-ar manifesta ca un „melting pot”, cel puțin la nivel academic/de cercetare și antreprenorial.

Semnificativ este faptul că și acolo unde România pare să fi făcut ceva – adoptarea programului Digital Nomad Visa – cerința unui venit lunar de €3,300, în comparație cu €2,232 în Croația și €2,000 în Ungaria[2], reduce considerabil șansele de a atrage talentul în domeniul IT. Este indiscutabil faptul că România (dar și Republica Moldova, într-o măsură oarecare) are importante capacități în industria de IT, fiind grăitoare exemple precum Bitdefender, UiPath, Siveco sau Mondly. Însă politicile publice în domeniu demonstrează incapacitatea administrativă a statelor noastre de a reacționa rapid și eficient, în folosul nostru. Oportunitățile ratate se referă și la relocarea companiilor IT importante din Rusia, ca urmare a presiunilor exercitate de un stat care a lunecat de la autoritarism la dictatură. Pavel Durov a ales Dubai pentru reședința companiei sale care administrează serviciul Telegram (acesta, apropo, va avea în curând 1 miliard de utilizatori), dar putea alege și București, sau alt oraș din România (poate chiar din Republica Moldova), dacă ar fi avut o ofertă tentantă din partea autorităților.

Altfel spus, un sector public mare și ineficient, afectat de hibele unei tranziții politice și economice îndelungate, înseamnă nu doar faptul că modernizarea în România trenează, ci și că țara nu se poate manifesta în rolul său de liant, deoarece ambele aspecte se află într-o conexiune intimă. De altfel, privitor la diplomația românească ca motor al legăturii cu lumea, aceasta este una dintre cele mai prost finanțate din Europa Centrală și de Est dacă luăm în considerație indicatori precum populația, produsul intern brut nominal sau paritatea puterii de cumpărare. În 2022, bugetul diplomației române se ridica la 281,3 milioane de euro. În comparație, Ungaria a alocat 638 de milioane de euro Ministerului de Externe de la Budapesta, iar Polonia – 625 de milioane de euro.[3]

Revenind la domeniul securitate, o evoluție pozitivă o reprezintă proiectul noii legi a apărării naționale, care cuprinde recunoașterea amenințărilor hibride și intervențiile în afara țării pentru protejarea cetățenilor.[4] Mai mult decât atât, în urma consultărilor cu partenerii din Alianța Nord-Atlantică, în particular cu Polonia, s-ar putea acoperi și spațiul aerian al Republicii Moldova și al Ucrainei de vest cu mijloacele de luptă anti-aeriană. S-ar oferi astfel nu doar protecție acestor țări, ci și posibilitatea evitării unor pericole atunci când dronele și rachetele rusești survolează spațiul NATO…Citeste restul articolului pe Contributors.ro