Politica economică vest-germană faţă de România, Cehoslovacia şi Iugoslavia şi concurenţa dintre companiile aeriene „Tarom” şi „Lufthansa” (1967-1968)
În primăvara şi vara anului 1968 au apărut mai multe comentarii în mijloacele mass media din Occident referitoare la o posibilă restabilire a „Micii Antante” în Europa Centrală şi de Sud-Est de către liderii politici din Cehoslovacia, România şi Iugoslavia.
Existau însă o serie de detalii despre alianţa respectivă din perioada interbelică, precum şi despre condiţiile în care aveau loc schimbările din capitala Cehoslovaciei (cunoscute sub sintagma „Primăvară de la Praga”), în prima jumătate a anului 1968, care nu se potriveau cu speculaţiile din Occident. De exemplu, acea alianţă a fost creată la începutul anilor ’20 ca o măsură comună de protecţie faţă de revizionismul maghiar şi pentru a nu permite revenirea la putere în Austria a membrilor Casei de Habsburg. În altă ordine de idei, în Cehoslovacia, România şi Iugoslavia se aflau la conducere, în anul 1968, lideri politici comunişti şi fiecare avea propria sa optică faţă de modul de dezvoltare a relaţiilor internaţionale în Europa, în special cu statele din blocul sovietic şi cu Republica Federală Germania.
În studiul de faţă ne-am propus să prezentăm câteva diferenţe care au existat, în perioada 1967-1968, în relaţiile autorităţilor de la Bonn cu cele de Bucureşti, Praga şi Belgrad, precum şi o serie de amănunte mai puţin cunoscute despre vizita efectuată în România, în perioada 3-7 august 1967, de Willy Brandt – vicecancelar şi ministru al Afacerilor Externe al Republicii Federale Germania. De asemenea, am considerat importantă concurenţa de la acea vreme dintre companiile „Lufthansa” şi „Tarom”, în condiţiile în care conducerea firmei aeriene vest-germane intenţiona să preia (direct sau prin intermediul companiei „Condor”) circa 50% din volumul total al transporturilor de turişti vest-germani către litoralul românesc al Mării Negre în anul 1968.
La mijlocul lunii iulie 1967, autorităţile de la Bonn se străduiau să planifice vizita lui Willy Brandt în România. Atunci a existat intenţia de a se cumpăra bilete de avion de la compania comercială belgiană „Sabena”, pentru deplasarea de la Bruxelles la Bucureşti a ministrului Afacerilor Externe, împreună cu directorul ministerial dr. Hans Helmuth Ruete, Egon Bahr (ambasador cu însărcinări speciale), consilierul Hans Arnold – şef al biroului ministrului (înlocuit în ultimul moment, în acea vizită, cu Hans Ulrich Wilke, adjunct al şefului de cabinet), consilierul de legaţie Jürgen Ruhfus (purtătorul de cuvânt al ministrului), însoţitorul personal Bauchhaus (garda de corp a ministrului, probabil) şi Lars Brandt (fiul ministrului, care dorea să efecteze o vizită particulară în România).
Intenţia de a se cumpăra bilete de avion de la compania „Sabena” avea la bază o realitate cunoscută doar de familia vicecancelarului şi de oamenii din imediata apropiere, cu care acesta lucra zilnic: în agenda de vizite a lui Willy Brandt fusese planificată deja o călătorie particulară în Belgia, la Leuven, pentru sfârşitul lunii iulie 1967. Din informaţiile pe care le-am obţinut până în momentul redactării studiului de faţă rezultă faptul că, iniţial, călătoria respectivă trebuia să se desfăşoare timp de o săptămână, însă în cele din urmă a fost redusă la perioada 28-30 iulie 1967.
Ambasadorul R.F.G. în România, Erich Strätling, nu a cunoscut, probabil, din timp amănunte despre dorinţa lui Willy Brandt de a merge la Leuven şi a sugerat ca ministrul Afacerilor Externe şi personalul care îl însoţea să zboare din R.F.G. până la Bucureşti cu un avion guvernamental vest-german. Această atitudine a fost apreciată de autorităţile române, iar cele de la Bonn au definitivat planul vizitei în România astfel încât Willy Brandt să sosească vineri, 3 august 1967 (în jurul orei 15), pe aeroportul de la Băneasa, cu un avion bimotor de afaceri „Hamburger Flugzeugbau HFB-320 Hansa Jet” (înmatriculat D-CARY şi deţinut, probabil, de către „Luftwaffe”). Călătoria până la Bucureşti a durat circa 4 ore şi a inclus o escală la Viena, iar plecarea ministrului Willy Brandt din România a fost planificată pentru dimineaţa zilei de luni, 7 august 1967, de pe aeroportul de la Băneasa.
Pentru efectuarea unei deplasări scurte a ministrului vest-german al Afacerilor Externe de la Bucureşti până la Constanţa şi înapoi, în capitala României, autorităţile române au pus la dispoziţie un avion special – un Il-18, probabil, care era utilizat în mod curent de Nicolae Ceauşescu şi de alţi înalţi demnitari comunişti români pentru vizite în străinătate şi în ţară. Totodată, s-au asigurat autovehicule din parcul maşinilor reprezentative al Secretariatului General al Consiliului de Miniştri, iar în escortele formate la Bucureşti şi pe litoralul românesc au fost incluse câteva automobile „Volkswagen 1300”, cumpărate din Republica Federală Germania în acel an pentru înzestrarea organelor de miliţie din România.
Documentele studiate până în prezent nu permit încă să confirmăm ipoteza potrivit căreia autorităţile comuniste de la Bucureşti au semnat în anul 1967 un contract de achiziţionare a unor automobile „Volkswagen 1300” pentru a semnala guvernului de la Bonn faptul că problemele de ordin ideologic dintre cele două părţi nu afectau achiziţiile publice în România.
Cazarea lui Willy Brandt şi a însoţitorilor acestuia a fost asigurată de autorităţile române la o casă de oaspeţi din Bucureşti (situată pe strada Ştefan Gheorghiu, nr. 1), respectiv la Palatul Mamaia, şi toate cheltuielile efectuate cu prilejul acelei vizite au fost plătite din bugetul Secretariatului General al Consiliului de Miniştri.
Un miliţian român, aflat în zona gării din Constanţa, şi automobilul „Volkswagen 1300” – model pe care îl utilizau din anul 1967 echipajele de la „Serviciul circulaţie”.
Separat, aproximativ 40 ziarişti vest-germani au ajuns în capitala României înainte de sosirea delegaţiei guvernamentale şi, spre sfârşitul acelei vizite, s-a deplasat la Bucureşti un alt grup de jurnalişti (circa 80 de persoane), cu ajutorul companiei vest-germane „Neckermann” – care s-a ocupat, probabil, de zborul cu o cursă charter şi de cazarea acelor ziarişti în România.
Autorităţile comuniste de la Bucureşti s-au străduit să creeze nişte condiţii optime pentru desfăşurarea cu succes a vizitei lui Willy Brandt în România. Semnificaţia sa politică era dublată de o importanţă economică, în condiţiile în care, în schimburile comerciale bilaterale din anul 1966, s-au înregistrat exporturi româneşti în R.F.G. în valoare de 74,1 milioane de dolari (cu 17,2% mai mult faţă de anul 1965) şi importuri din R.F.G. în valoare de 148,2 milioane de dolari (cu 34,2% mai mult faţă de 1965).
Într-o notă strict-secretă a Ministerului român al Afacerilor Externe s-au precizat, la 28 iulie 1967, şi alte detalii privind relaţiile economice româno–vest-germane: „La 31 decembrie 1966 volumul angajamentelor noastre de plată [faţă de R.F.G.] pentru anul 1968 şi anii următori era de 260 milioane $.
În anul 1966 schimburile comerciale româno–vest-germane au cuprins următoarele grupe principale de mărfuri:
– la export: produse agro-alimentare (31%), produse lemnoase (26%), produse petroliere (13%), semifabricate de oţel (6%), metale neferoase (7%), produse chimice (5%).
– la import: maşini şi instalaţii industriale complete (49%), produse siderurgice (20%), chimico-farmaceutice (13%), material sintetic (6%).
Acţiuni de cooperare industrială şi tehnică:
– Cu firma Standard Übersee Handel-Krupp [din Hamburg] se discută posibilitatea construirii [în România a] unei fabrici de conserve de fructe şi legume, plata furniturii [germane] urmând să se facă de către partea română prin livrarea de conserve produse în fabrica respectivă (pentru piaţa occidentală – nota P. Opriş).
– Cu firma Mercedes-Benz se discută posibilitatea construcţiei de linii de autobuze şi camioane de mare capacitate şi alte autovehicule [în România], iar
– Bayerische Gesellschaft für Marktforschung und Internationalen Händel mbH: construcţie de piese pentru motoare Diesel (1800 de tone de piese prelucrate complet, anual, în România şi pentru care se asigurau de către firma vest-germană „maşinile necesare, asistenţa tehnică şi orice material de care ar fi nevoie, plata acestora realizându-se prin produsele executate” – nota P. Opriş);
– Alte firme cu care se negociază: Firma MAN (pentru realizarea în comun de motoare pentru autocamioane şi de autovehicule de transport mijlocii şi grele – nota P. Opriş), Siemens, A.E.G. (pentru fabricarea în România a unor aparate electrocasnice şi, eventual, industriale – nota P. Opriş), Bauknecht (corect: „Bauknecht Hausgeräte GmbH”, una dintre cele mai importante companii vest-germane din acel moment care fabrica produse electrocasnice – nota P. Opriş), Artos Dr.ing. Meier Windhorst K.G. (care deţinea din anul 1965 un procedeu inovativ de tratare termică a materialelor textile lungi şi de fixare a substanţelor chimice pe acestea – de exemplu, coloranţi – cu ajutorul aburului – nota P. Opriş), Didier Werke (companie care dorea să construiască o fabrică de îngrăşăminte chimice în România şi să exporte apoi produsele obţinute – nota P. Opriş), Franz Kirchfeld – Düsseldorf (corect: „Franz Kirchfeld GmbH & Co. KG”, o companie implicată în industria petrochimică, interesată să vândă diferite produse pe piaţa din România cu ajutorul unor credite vest-germane care aveau un termen maxim de rambursare de 8 ani – nota P. Opriş)”.
Un alt subiect important în discuţiile dintre autorităţile de la Bonn şi cele de la Bucureşti a fost cel referitor la posibilitatea de a construi o centrală nuclearo-electrică în România – proiectul respectiv urmând să fie sprijinit de câteva companii vest-germane (în primul rând, „Siemens”), franceze şi suedeze. În acest sens, diplomatul ing. Mircea Năstase (şef al reprezentanţei comerciale a României în Republica Federală Germania) a finalizat la Frankfurt/Main, la 16 martie 1967, o notă strict secretă privind nivelul de dezvoltare a cercetărilor în domeniul nuclear, în ţara în care îşi desfăşura temporar activitatea. Acel document a ajuns la centrala de la Bucureşti a Ministerului român al Afacerilor Externe.
Printre altele, diplomatul ing. Mircea Năstase a menţionat în nota respectivă astfel: „Din cele 4,3 miliarde DM cheltuite de administraţia publică pentru cercetări nucleare în ultimii zece ani, 2,4 miliarde au fost folosite pentru construcţia reţelei de cercetări din universităţi şi institutele „Max Planck”, pentru construcţia marilor centre independente de cercetări nucleare generale de la Karlsruhe şi Jülich (acesta are cca. 2600 de salariaţi), a centrelor speciale de la Garching-München (fizica plasmei), Hamburg şi Berlinul Occidental, precum şi pentru cercetări în domeniul energiei atomice.
În prezent există în R.F.G. în total 21 de reactoare utilizate pentru cercetări sau formare de cadre, o mare instalaţie pentru accelerarea particulelor (Deutsche Elektronen – Synchroton DESY la Hamburg), precum şi câteva asemenea instalaţii mici şi mijlocii. […]
Instalaţiile existente în R.F.G. au fost în general livrate de S.U.A. sau construite cu ajutorul unor firme americane (de pildă, din cele patru centrale atomice în funcţie (sic!), două au fost construite de AEG cu concursul firmei General Electronic (corect: „General Electric” – nota P. Opriş), iar celelalte de către Siemens cu concursul firmei Westinghouse).
Şi studiile întreprinse până în prezent au fost în general rolul colaborării cu S.U.A., uneori cu Franţa, iar majoritatea proiectelor sunt sprijinite de Euratom.
Acum se observă la R.F.G. tendinţa de a-şi asigura independenţa în industria nucleară, ceea ce dovedeşte şi faptul că toate cele cinci centrale în construcţie sunt încredinţate firmelor vest-germane AEG şi Siemens, fără participarea firmelor americane”.
În luna martie 1967, autorităţile comuniste de la Bucureşti puteau doar să viseze la crearea şi punerea în funcţiune a unor proiecte similare în România. Acestea nu aveau posibilitatea să le concretizeze deoarece, de exemplu, investiţiile pe care le-au făcut autorităţile vest-germane în domeniul cercetării nucleare, în perioada 1956-1966, au fost de 1,083 miliarde de dolari (4,3 miliarde de mărci). Totodată, valoarea totală a produselor româneşti vândute pe piaţa vest-germană în anul 1966 a fost de 74,1 milioane de dolari (peste 30% fiind produse agroalimentare), iar în balanţa bilaterală de plăţi s-a înregistrat un sold pasiv de 74,1 milioane de dolari pentru autorităţile de la Bucureşti (valoarea importurilor din R.F.G. fiind cu 100% mai mare decât cea a exporturilor efectuate de România în R.F.G., în anul 1966).
Cu toate acestea, vicecancelarul Willy Brandt a menţionat la 3 august 1967, în cursul primei convorbiri oficiale cu Corneliu Mănescu, despre „posibilitatea construirii în România a unei centrale atomo-electrice de către R.F.G., în colaborare cu Franţa şi Suedia. Ministrul vest-german a declarat că, personal, s-ar bucura mult de o asemenea realizare pe tărâmul cooperării interstatale”.
În aceeaşi perioadă, diplomaţii cehoslovaci şi cei vest-germani au desfăşurat negocieri şi în luna iulie 1967 au ajuns, la Praga, la un punct de vedere comun privind deschiderea reciprocă de reprezentanţe comerciale în ambele state. Propagandiştii comunişti de la Bucureşti nu au menţionat în mijloacele mass-media din acea vreme că România şi Cehoslovacia aveau poziţii similare în relaţiile lor economice cu Republica Federală Germania şi elementele care dădeau tonul schimbării generale a politicii externe în această parte a Europei se aflau în primul rând la Bonn, nu la Praga sau la Bucureşti.
Directorul ministerial dr. Hans Helmuth Ruete a subliniat la 16 iulie 1967, la întâlnirea cu ambasadorul Constantin Oancea (acreditat în R.F.G.), faptul că „interesele economice au determinat Cehoslovacia să învingă orice reţinere. Pentru aplicarea noului sistem economic, Cehoslovacia are nevoie de circa 2 miliarde [de] mărci şi speră că R.F. a Germaniei va onora într-un fel pasul făcut”.
În acelaşi timp, Cehoslovacia continua să se situeze pe primul loc, în ceea ce privea volumul schimburilor culturale ale Republicii Federale Germania cu statele socialiste din Europa, şi era urmată de Ungaria, Polonia, U.R.S.S. şi România.
La rândul său, consilierul cehoslovac Zlafko Tula i-a comunicat lui I. Radu (secretar I la Ambasada României din Italia), în cursul recepţiei organizate la Ambasada Poloniei de la Roma, la 21 iulie 1967, faptul că reprezentanţii ţării sale urmau să încheie „un acord comercial, mai larg, cu R.F. a Germaniei, care va conţine şi anumite prevederi pe linie consulară”. Anterior, liderii politici comunişti din Republica Democrată Germană încercaseră – fără succes – să-i convingă pe omologii lor de la Praga să nu încheie asemenea acorduri cu autorităţile de la Bonn.
Două informaţii pe aceeaşi temă au fost trimise la 7 august 1967 de la Praga, de ambasadorul Ion Obradovici. Acesta a aflat de la Fr. Marcus (prim-vicepreşedinte al Comitetului de Stat al Planificării) că „R.F. a Germaniei nu va importa din Cehoslovacia decât în limita contingentelor stabilite în acord, dar s-a angajat să ia toate măsurile pentru a nu îngreuna exportul în Cehoslovacia”. Ambasadorul suedez de la Praga, Ragnvald Rason Bagge, a afirmat, în aceeaşi ordine de idei, faptul că, „după părerea sa, acordul comercial ceho[-slovaco]–vest-german a creat numai baza juridică pentru schimburile comerciale dintre cele două ţări, fără a contribui prea mult la lărgirea acestora”.
Inexistenţa unor comentarii pe tema respectivă în mass-media din România, cu câteva zile înainte şi în cursul vizitei efectuate de ministrul Willy Brandt la Bucureşti şi Constanţa (3-7 august 1967), nu a descurajat pe reprezentanţii Ministerului român al Afacerilor Externe să trimită în continuare informaţii despre acel subiect, pe măsură ce le aflau. De exemplu, diplomatul V. Nanu (secretar II la Ambasada României de la Moscova) şi ziaristul Silviu Podină (corespondent al ziarului „Scânteia”, acreditat în capitala U.R.S.S.) au discutat la 27 iulie 1967, la Moscova, cu ziaristul L. Dobrovski. În opinia corespondentului presei cehoslovace, Republica Federală Germania era „singura ţară care are posibilităţi să acorde credite salvatoare pentru economia cehoslovacă”. Acel mesaj a fost trimis la Bucureşti de diplomatul Ion Ciubotaru, într-o telegramă datată 28 iulie 1967.
O săptămână mai târziu, chiar în timpul vizitei efectuate de Willy Brandt la Bucureşti, diplomaţii E. Popa şi V. Nanu au discutat cu dr. Immo Stabreit. Secretarul II al Ambasadei Republicii Federale Germania din capitala U.R.S.S. a afirmat, printre altele, la 4 august 1967, faptul că „anual vin în Cehoslovacia 200.000 de turişti vest-germani”. Mesajul a fost expediat la Bucureşti, tot printr-o telegramă, de ambasadorul Teodor Marinescu, la 7 august 1967.
Într-o altă telegramă trimisă în aceeaşi zi, ambasadorul României la Moscova a menţionat astfel: „Remarcăm faptul că, în această perioadă, presa sovietică a trecut complet sub tăcere acordul semnat săptămâna trecută între Cehoslovacia şi R.F. a Germaniei cu privire la deschiderea de Reprezentanţe Comerciale ale celor două ţări. Numai ziarul „Izvestia”, într-o ştire de 4 rânduri, fără titlu, s-a referit la «acordul de schimburi de mărfuri şi plăţi încheiat la Praga», fără a anunţa că s-a căzut de acord şi asupra deschiderii de Reprezentanţe Comerciale”.
Similitudinea dintre reacţiile autorităţilor de la Moscova şi de la Bucureşti faţă de acele informaţii şi modul de difuzare a acestora în mass media nu trebuie să ne surprindă, dacă avem în vedere faptul că liderii politici comunişti au fost instalaţi la putere în România de către sovietici, sub protecţia Armatei Roşii, şi urmau modelul propagandistic sovietic.
La rândul lor, autorităţile de la Belgrad erau interesate să dezvolte legăturile economice cu Republica Federală Germania, chiar dacă relaţiile diplomatice dintre cele două state fuseseră rupte în octombrie 1957. De exemplu, în opinia lui Wilhelm Haas (colaborator la referentura ţărilor socialiste din cadrul Ministerului vest-german al Afacerilor Externe), cetăţenii iugoslavi care au muncit până în luna aprilie 1967 în Republica Federală Germania au acumulat, în total, aproximativ 1 miliard de mărci, sub formă de economii, în conturile din băncile vest-germane. Aceştia evitau să transfere sume mari în Iugoslavia şi să le schimbe în moneda locală deoarece se temeau de o devalorizare a dinarului şi de posibilitatea guvernului comunist de la Belgrad de a impune condiţii defavorabile de schimb valutar pentru proprii cetăţenii, care deţineau sume în valută în conturile băncilor din Iugoslavia.
În altă ordine de idei, deşi nu a avut o susţinere clară, de la început, din partea cercurilor economice şi politice de la Bonn, acordul referitor la situaţia cetăţenilor iugoslavi care lucrau temporar în Republica Federală Germania, în cadrul „Gastarbeiterprogramm” (Programul lucrătorilor oaspeţi), a fost semnat în octombrie 1968. Discuţiile dintre cele două părţi au fost influenţate pozitiv de negocierile secrete desfăşurate la Hôtel de La Trémoille din Paris (23-29 ianuarie 1968) şi încheiate prin restabilirea relaţiilor diplomatice dintre cele două state (31 ianuarie 1968). Guvernul est-german a dezaprobat decizia autorităţilor de la Belgrad şi a protestat, însă nu a obţinut nici un rezultat pozitiv. Mai mult decât atât, ministrul Afacerilor Externe, Willy Brandt, a efectuat o vizită oficială la Belgrad şi pe insula Brioni în perioada 12-14 iunie 1968, similară, ca semnificaţie, cu cea desfăşurată la Bucureşti şi Constanţa, în vara anului precedent.
INTERVIURILE HotNews.ro