Profesor universitar, despre discursul viral al șefei de promoție: Ne lipsesc, ca societate, exact cele două lucruri de care a dat dovadă domnișoara Cociuba: imaginația și curajul

Cu câteva zile în urmă, la festivitatea de absolvire a liceului (în orașul Ineu, din județul Arad), șefa de promoție a Colegiului ”Mihai Viteazul”, domnișoara Iulia Cociuba, a spus – în cuvântul dânsei – câteva lucruri oneste despre ce e școala românească de azi. Un mecanism al imposturii generalizate, al constrângerii de a învăța pe de rost platitudini, al reprimării oricărei opinii proprii, al presiunii pe elev (și – în treacăt fie spus – pe familie) și al ”raportării” performanțelor de către persoane și instituții ce nu contribuie cu nimic la ele, al ipocriziei și al indiferenței. Domnișoara Cociuba a ales să spună răspicat, clar și concis aceste lucruri în public, de față cu profesorii, cu colegii dânsei și cu părinții pentru a fi auzite de toți. Gest remarcabil, cu atât mai mult cu cât vine de la un tânăr (capabil să formuleze limpede aceste lucruri) care, încă, nu a ieșit cu totul de sub autoritatea celor cărora le vorbește (căci, dincolo de bilanțul notelor, pe dânsa o așteaptă Bacalaureatul). Pe scurt, eleva din Ineu și-a asumat – cu curaj – faptul de-a spune ce gândește și, mai ales, de-a spune public că faptul de a gândi cu capul tău și de a-ți exprima gândul de față cu ceilalți sunt lucruri pe care școala românească de azi nu doar că nu le deprinde, ci le inhibă prin toate mijloacele.

Întrucât am scris – mai mult decât aș fi crezut – despre problemele educației noastre, îmi amintesc una din observațiile ce mi-au fost aduse (nu doar mie, ci și altor colegi care s-au pronunțat despre învățământul românesc): că, în definitiv, lucrurile pe care le spun – valabile, poate, la nivel de nuanță – nu sunt nimic altceva decât tentativa mea de-a face puțin scandal pentru a obține o vizibilitate mediatică. Dar, în realitate, ele nu-i interesează deloc pe cei despre care vorbesc: elevi și studenți. Aceștia nu spun, niciodată, nimic; nu sunt pasionați decât de Tik Tok și de mode, ”se descurcă” (cu ajutorul părinților și cu îngăduința profesorilor) așa ”cum se face” pe la noi și, de fapt, n-au nici un interes nici pentru școala pe care o denunț eu, nici pentru cea la care (utopic) mă gândesc. Glasul tinerilor, atunci când se face auzit (arareori), nu cere decât facilități (bani și diverse reduceri) și o laxitate primejdioasă (cum ar fi, de pildă, eliminarea Bacalaureatului în forma lui actuală). Ei bine, de astă dată a vorbit un elev care, pornind de la experiența lui, a spus lucrurilor pe nume. Domnișoara Cociuba este șefă de promoție a Liceului pe care l-a absolvit, ceea ce i-a și dat dreptul de a vorbi în public, ca reprezentantă a contingentului de vârstă căreia-i aparține în localitatea în care domiciliază. Dacă dânsa ar fi fost o persoană la fel de inteligentă, dar boemă și neinteresată de note, în mod cert nu s-ar fi putut exprima în contextul în care-a făcut-o. Iar dacă – în această ultimă condiție – ar fi scris ceva pe rețelele de socializare, s-ar fi trezit cu reproșul că nu e decât o frustrată care se lamentează penibil cu privire la strugurii la care nu poate ajunge. Dânsa a spus ce a avut de spus tocmai pentru că și-a câștigat dreptul de-a o face.

Difuzarea rapidă a discursului elevei și caracterul ”viral” pe care l-a dobândit sunt dovada faptului că ceea ce a spus dânsa a zguduit apatia obișnuită a adulților și experiența pe care a numit-o a dat glas unor lucruri pe care le trăiesc în același fel o mulțime de alți elevi și profesori. De aici și obiecțiile care i s-au făcut, aproape instantaneu. Prima dintre ele se leagă de șocul creat: ce-a apucat-o pe domnișoara Cociuba ”să strice” festivitatea de absolvire a promoției dânsei de la liceul din Ineu? E un lucru banal: pe meleagurile noastre, oamenilor le plac festivitățile. Și, în mod particular, cele la care ”se dă” ceva: fasole cu ciolan, stegulețe, șepci, cocarde. Dar și când nu se dă e bine. La-nceput și la sfârșit de școală (mai ales în comunitățile mici) vine toată familia – părinți, bunici, mătuși – să vadă primarul, consilerii, polițistul, preotul, pe ”domnul director”, ocazional și câte-un politician în căutare de popularitate; se împart flori, diplome, medalii, mascote (iar în portbagajul câte unui părinte așteaptă și ”o mică atenție” pentru director și învățătoare sau dirigintă). Discursurile sunt plate, citite bombastic și, inevitabil, cu mici rapeluri lăcrămoase. Se vorbește de reabilitarea școlii, de numărul de calculatoare, de olimpici, de ”copiii – viitorul nostru”, de mămicile și bunicile ce-și pun toate speranțele în copii, de ”calitatea actului didactic”; elevii mulțumesc școlii, ba poate și administrației locale, recită din ”poetul național” și ”își iau angajemente” cu privire la viitor. Cu mici variații, cam așa e: un scenariu prestabilit, perfect regizat – și rodat – menit a infuza cu niște (pseudo)emoții marasmul unei școli ce trăiește din ”raportări” și meditații.

Partea cea mai tristă a acestor istorii e aceea că ele n-au de-a face de loc cu elevii – aceștia nu sunt decât niște figuranți, interșanjabili de la un an la altul – și nici cu profesorii, aflați și ei ”în careu”, în rând cu cei cărora le-au predat. Toate aceste spectacole (de un gust îndoielnic) nu sunt nimic altceva decât niște ceremonii ale puterii care se autocelebrează prin intermediul lor. Eternele discursuri fade vorbesc despre câteva realități ce se vor imuabile: despre instituții (și despre ”mândria” de-a le aparține), despre istorie (care-i traversează pe toți), despre progres (căruia fiecare e chemat a-i fi vector) și despre localism (care se va împlini în universalismul studiilor avansate). Cu alte cuvinte, despre stat și despre ”valorile” lui; eventual ”autentificate” de discursurile ”autorităților locale”. Nu e nici o deosebire între aceste ”festivități” și cele de ziua națională, de ziua orașului, a steagului, a imnului, a nu-știu-cărei personalități locale. Toate spun același lucru: suntem un stat puternic, mândru de trecutul lui și încrezător în viitorul lui; privindu-i simbolurile, ne ridicăm capul, lacrimile ne vin ochi și buzele ni se mișcă în ritmul imnului ce se cântă (în funcție de situație). Ba, când e vorba de școală, cei de o anumită vârstă sunt loviți și de nostalgia a nu-se-știe-ce, cam neclar, dar ”cu emoții la română (…) când la mate dai de greu” și, inevitabil, ”cu fiorii primei iubiri”. Menirea acestor ceremoniale ale puterii, care adună – o clipă – mulțimi heterogene, e aceea de-a funcționa ”ca la carte”, excluzând din scenariu orice ar putea tulbura majestatea impersonală a duhului (deopotrivă național și local) pe care îl invocă.

Or, ceea ce a făcut domnișoara Cociuba – formulându-și gândul – a fost tocmai faptul de a personaliza un asemenea eveniment. Dânsa i-a adus pe colegii dânsei – și, cred eu, și pe profesorii lor – în centrul acestui eveniment. ”Despre noi e vorba aici” a spus eleva, nu despre ”valorile eterne” (în care nu crede nimeni), despre ”performanțele” (de la care câțiva funcționari așteaptă ”prime salariale”) sau despre ”viitorul nostru” (altmninteri incert). Despre noi și despre fricile noastre, despre tot ce n-am înțeles, despre ostilitatea și apatia ce ne-au despărțit mai înainte de-a ne întâlni, despre speranțele ce se destramă, despre felul în care ”școala vieții” (alcătuită din minciună, ipocrizie și impostură) a triumfat asupra școlii adevărate, despre dezamăgiri și despre faptul că toate acestea fac parte din bagajul cu care vom merge mai departe. În ciuda a ceea ce pare, la toate ceremoniile de acest gen, grupurile care participă – oficialități, profesori, elevi, părinți, (câteodată) curioși – sunt izolate și compartimentate de pereții invizibili ai rolurilor sociale. Lacrimile de circunstanță nu abolesc aceste ”ziduri”, ci doar le marchează cu semne reconscibile de cealaltă parte. Domnișoara Cociuba, cu discursul dânsei, le-a spulberat, căi miza școului produs de cuvintele pe care le-a rostit a fost aceea de-a-i aduna pe toți sub semnul unei probleme comune.

Ei – s-a obiectat – ce altceva e aici decât un teribilism adolescentin și, punându-l pe acesta în față, un conformism antisistem? E ceva banal: cu acuza de teribilism se închide orice discuție (în special aceea dintre adulți și tineri). La fel ca și cu aceea a ”poziției de clasă” sau cu cea a ”complexelor în numele cărora vorbești”. Acestea sunt argumente-măciucă, a căror menire e aceea de a bloca preopeninentul: nu are rost să spui nimic, pentru că orice ai spune e irelevant. Firește, au și cealaltă funcție: cel ce vorbește din partea ”experienței vârstei adulte” (sau de pe versantul ”bun” al clasei, ori al detabuizării ”științifice” a complexelor) e investit cu o autoritate epistemică ce se cere urmată. În fapt, e argumentul clasic al plutonierului prusac care-i spune soldatului de rând: ”Când vorbești cu mine, să taci!” De la înălțimea vârstei și-a autorității, fiecare generație poate spune că cei ce-i urmează sunt niște ”teribiliști”: impresioniștii pentru generația Empire, avangadiștii pentru La Belle Epoque, beatnic-ii și hippie-oții pentru cei ce-au făcut Războiul, optezeciștii pentru șaizeciști etc. Pe de altă parte, nu contestarea (anti-teza hegeliană) e cea care pune în mișcare istoria? Ne dorim un timp imobil în care fiecare generație să repete ritualurile imuabile ale părinților și ale bunicilor? Cred că, pe meleagurile noastre, cam bântuie ispita aceasta: se numește ”tradiționalism”. Ideea e aceea că noul distruge, degradează și pustiește; doar vechiul e verificat și sigur. Acolo ne e adăpostul. Firește, ea are și un corolar: cum orice putere – în lumea tradiției – e de la Dumnezeu, a o contesta revine la te ridica împotriva Domnului. Taci și îndură – asta e înțelepciunea adevărată.

Acuza de conformism e cea mai amuzantă dintre toate. Oare ne lovim zilnic de puneri în discuție a defectelor școlii de la noi? Să fiu iertat, ca unul care – bănui că nu scap nici eu de teribilism – am scris ocazional despre aceste lucruri, n-am prea văzut lume înghesuindu-se să numească problemele educației din lumea noastră. Să nu uităm, acum un an au fost adoptate Legile Educației; vocile care le-au criticat au fost foarte puține. Ceea ce a caracterizat episodul a fost mai curând tăcerea: apatică vor zice unii; subversivă, vor adăuga alții. Căci, dacă actualul președinte s-ar duce acolo unde îi e locul și în palatul lui n-ar apare o variantă ”de stabilitate” care să-i perpetueze indolența, ci lucrurile s-ar schimba, aceleași persoane care stăteau în șiruri compacte la semnarea Legilor ne-ar explica – subtil – că erau acolo doar pentru a împiedica un rău și mai mare. Că ei au luptat, s-au opus, au făcut totul, dar – evident – pentru ca disidența lor să poată avea un efect social, n-au putut spune nimic. Deși, deși… multe-ar avea ei de spus. Dacă li s-ar da ”o nouă șansă”, cu poziții-cheie în Minister, în agenții, în inspectorate poate ne vor și spune câte ceva: că ei nu vor decât binele României, că sunt ”tehnocrați”, ”știu ce e de făcut” și că fără ei nu se poate. Cam asta e contestarea în România: așa a fost în 1948, așa a fost în 1989, în 1996, în 2014, oricând doriți. Nu e bine ca lucrurile ”să dea pe din afară”; e preferabil să se rezolve ”în comisii”, între ”experți” (și, bineînțeles, cu finanțare guvernamentală și – dacă se poate – europeană). Problema e aceea că dacă societatea nu e capabilă să-și formuleze problemele, ”implementarea” soluțiilor ”experților” nu-i va spune nimic. Așa că toate ”reformele” cad în gol. Faptul că un tânăr încearcă să le numească ceea ce nu merge e ceva care-ar trebui să ne dea încredere în viitor. Domnișoara Cociuba nu doar că nu a căzut în conformismul indiferenței, ci a înțeles că lupta împotriva disfuncționalităților începe cu numirea lor.

La un nivel mai subtil dânsei i se reproșează faptul că ”mușcă mâna care a hrănit-o”. Adică critică tocmai acea școală care-a format-o și grație căreia ajuns șefă de promoție. Nu e aici un paradox (sau mai multe)? De pildă cel clasic, al cretanului: dacă dânsa spune că școala a învățat-o să mintă, nu cumva minte și spunând acest lucru? Sau cum trebuie înțeleasă revolta celei mai bune eleve din liceu care spune că școala te învață obediența și impostura? Oare nu prin supunere și ipocrizie a ajuns și dânsa șefă de promoție (dacă acestea sunt ”valorile” de selecție ale învățământului actual)? Acum, ce putem să spunem?! Eventual să venim cu o analogie: de ce s-au revoltat tinerii împotriva lui Ceaușescu? În definitiv, grație decretului din 1966, mulți erau – metaforic – ”copiii lui”. El îi ținuse în creșe, îi școlarizase, le dăduse de lucru, sub el s-au jucat, s-au îndrăgostit prima oară, unii s-au căsătorit, unii au primit apartament, alții butelie, cei mai mici au lins Eugenii și s-au uitat la ”gala desenului animat”. Ce i-a apucat să iasă în stradă și să strige ”Jos Ceaușescu!”? De bună seamă, o fi fost mâna lungă a lui Soros… Cum să numim această gândire, incapabilă să distingă între persoană și instituție? Școala nu ”îți dă” nimic; ea e un cadru al învățării, în care elevii au (sau nu au) șansa de-a se deschide către lume, de-a descoperi ce le place, de-a își exersa un talent sau altul, de-a-și forma aptitudini, de-a întâlni un om sau niște oameni care să-i însoțească în căutările lor. Școala – sau, la nivelul analogiei, statul socialist – nu sunt asemeni părinților noștri, care ne hrănesc, au grijă de noi și ne lasă bunurile lor moștenire. E straniu că, după 35 de ani de democrație, încă avem această viziune paternalistă: statul sau instituția în care lucrăm (personalizată de șeful lui / ei) e perceput ca ”tatăl și stăpânul” nostru. Tatăl ne e același până moare și datoria noastră față de el e aceea de a-l cinsti în toate zilele lui, mai ales atunci când începe să decline. Dar instituțiile se schimbă mereu și tocmai schimbarea aceasta le face să dureze. Contestând neajunsurile școlii, domnișoara Cociuba a arătat că nu e doar o șefă de promoție ca oricare alta, ci o elevă care a învățat cu adevărat, căci cunoștințele dobândite i-au permis să înțeleagă ce se întâmplă cu dânsa și cu mediul în care s-a format și a dobândit curajul de a spune aceste lucruri. Dânsa a spus, răspicat: eu sunt cea care a făcut această școală. Eu, nu voi – acesta e un exercițiu de demnitate, de responsabilitate și de modestie.

În fine, mai e un argument care i-a fost opus: discursuri anti-școală de genul acesta nu fac decât să manifeste un anumit spirit al tinerelor generații care nu vor de la învățământ decât amuzament și fericire. Tot mai superficiali, ei caută în sălile de clasă o continuare a distracției de pe diverse platforme pe care le accesează pe telefonul mobil. Și, ca atare, de câte ori se găsește un profesor care să facă ceva mai serios cu ei, se panichează și încep să mormăie povești cu educația child-friendly. Acum, să fim serioși, neroziile acestea nu vin de la copii, ci de la varii ”experți în educație”, rătăciți pe la vreun ”training” în America și care-au prins din aer câte-o bizarerie din cele ce se vehiculează pe-acolo. Știm cu toții de obsesia americanilor de-a măsura și de-a cântări totul: iubirea, sufletul, fericirea. Totul se definește prin ”parametri cuantificabili”, se ”scalează” după ”metodologii” matematizate și se exprimă în formule precise al căror rezultat poate fi structurat ierarhic. Asta-i America, cu bunele și cu relele ei, ce poate fi redusă la două vorbe: ”the top” și ”the best”. Fascinația modelor (difuzate de media) și a banilor ne face să uităm că, în spatele acestor cuvinte e o viziune puritană – abia laicizată – pentru care Împărăția Domnului poate și trebuie să fie realizată acum și aici. ”The (high of the) top” și ”the best” nu înseamnă cei mai buni, ci cei mântuiți, iar ”parametri cuantificabili” nu sunt nimic altceva decât regulile mântuirii (”obiective”, așa cum le înțelege americanul). Poate că la americani – cu imaginarul lor milenarist – lucrurile acestea țin (nu știu, n-am fost acolo și nici n-am studiat în mod particular problema); dar să le muți în altă parte e nu doar deplasat, ci absurd. Exact la fel ca egalitatea deplină, paradisiacă, pe care-o predică stânga radicală americană. Cu adâncă tristețe, dar ”fericirea” măsurată și cântărită a americanilor nu înseamnă nimic – dar absolut nimic – în alte lumi decât cea care-a creat-o. Numai că, bineînțeles, ”specialiștii” noștri, scăpați la burse (adevărate) în State nu se mai uită la asemenea detalii. Drept care ne-au normativizat și nouă fericirea ca scop educațional și ne-o ”implementează” după anvergura spațiului ocupat de fiecare elev, după culoarea pereților, gradul de toleranță al manualelor, ”interacțiunea” cu tablele inteligente, acțiunile de voluntariat și alte asemenea. Repet, nu elevii trebuie acuzați de asemenea enormități; noi adulții, le-am formulat (ca ”strategii educaționale”) și le-am ”diseminat” (prin ”proiecte”). N-am făcut decât dovada faptului că suntem – în sfârșit! – hrușcioviști: tot așa așa cum americanii cred că (grație banilor și tehnologiei) pot ajunge mâine în cer și Hrușciov credea că poate ajunge – și depăși – (prin planificare) în cinci ani America.

Pe de altă parte, e adevărat că elevii sunt reactivi la un anumit tip de școală: cea ”de modă veche”, care se bazează – exclusiv – pe scrierea după dictare, învățarea pe de rost și rezolvarea a mii de probleme la matematică, fizică ori chimie. Acum, ni se poate spune că acest tip de învățământ a produs performeri remarcabili și, mai înainte de orice, el a reprezentat un efort de disciplină – e drept, impusă – pentru majoritatea elevilor. Și că, în ultimă instanță, asta e o școală bună: o modalitate de-a te (auto)disciplina înfruntând ”provocări” cu un grad de dificultate tot mai mare. Cum spunea un personaj dintr-o comedie maghiară de pe vremuri: ”Viața asta nu-i un tort cu frișcă” și cine n-a învățat în școală să reziste și să lupte devine, mai apoi, o victimă ce sfârșește prin a acuza toate și pe toți. Neîndoielnic, e un adevăr în lucrurile acestea, numai că ceea ce mie mi se pare ciudat e faptul că – după trei decenii și jumătate de libertate – noi continuăm să înțelegem disciplinarea aceasta tot pe modelul armatei din alte vremuri. Cum spunea tovarășul Ilici: ”Nu ști, te-nvățăm; nu poți, te-ajutăm; nu vrei, te-obligăm”. Ba, aș îndrăzni să spun, noi începem direct cu obligatul: copiii și tinerii sunt – în viziunea noastră – niște leneși și niște rebeli de la natură, drept care tratamentul cel mai bun ce li se poate aplica e disciplina cazonă.

E straniu că nu ne gândim și alte modalități de-a-i determina să facă ceva: de pildă, cultivându-le pasiunile; încurajându-i să meargă într-o direcție care le place; deschizându-le lumea culturii (la vârsta la care aceasta răspunde problemelor lor). Nu, noi am rămas la rădăcinile amare ale fructelor dulci (care sunt fructele acelea e mai greu de spus) și la ”per aspera ad astra”, deși cei ”cu capul în nori” nu sunt valorizați în lumea noastră. La limită, aici întâlnim un arhetip forjat de ultimele decenii: ”sfântul închisorilor”. Un soi de variantă creștinată a geniului romantic (și el cu bătaie lungă în cultura noastră): sfințenia, la fel ca și talentul, se obține doar în abisul suferinței. Trebuie să te chinui în întuneric pentru a accede la iluminare (religioasă sau profană). În opoziție cu această asceză a greului, așezăm prosperitatea de modă nouă: aceasta, cu confortul ei, cu cunoașterea ”la un click distanță”, cu îmbuibarea și cu risipa turboconsumului ni se pare că are ca efect prostirea și tâmpirea omului care, îngropat sub avalanșa de obiecte și de oferte ce cad peste el din toate părțile, sfârșește prin a nu mai vrea nimic și a nu mai fi mulțumit de nimic.

E aici o critică implicită a unui fel de capitalism – aș îndrăzni să-i spun ”al săracului” – pe care deopotrivă îl multiplicăm și care ne sperie. Adevărul adevărat e acela că fiecare dintre noi își dorește confortul și bunăstarea de care beneficiază cetățenii lumii dezvoltate (dacă nu pentru el, măcar pentru copilașii lui). Și, în același timp, ne macină nostalgia ”vieții simple”, în care aveam puține, ne mulțumeam cu puțin și ne bucuram de aproape orice. Dar și această ”disonanță cognitivă” e o problemă a adulților, nu a copiilor. Noi, cei care astăzi care suntem maturi, ne-am dorit o altă lume decât cea în care am copilărit pentru ca, acum, când o avem, să vrem să ne întoarcem din nou în acel trecut inaccesibil. În ceea ce privește educația (la fel ca politica sau administrația), ne e foarte greu a gândi o școală pe măsura timpului de azi, cu toate transformările lui și cu felul în care se reflectă ele în viața noastră. Noi preferăm școala de ieri, cea care producea oameni pentru o lume (care ni se părea) stabilă, pentru că propaganda ne spunea că e eternă.

La capătul acestui inventar al obiecțiilor care i s-au adus domnișoarei Iulia Cociuba, ceea ce m-a uimit a fost reactivitatea față de lucrurile pe care dânsa le-a spus. ”Acum până și un copil pune-nd discuție totul?” ”Câtă lipsă de respect față de profesori și de părinți!” ”Ce, ea n-a mâncat minciuni și ipocrizie și platitudini? Cu ce e mai bună decât alții?” ”Și ce-a spus, în fond? Ceea ce știe toată lumea!” Cred că tocmai aceste reacții sunt dovada faptului că vorbele dânsei și-au atins ținta: au zgâriat poleiala de politițe circumstanțială cu care ne raportăm la ”copiii – viitorul nostru” și au ajuns la ceea ce ne deranjează.-Citeste intregul articol si comenteaza pe contributors.ro