Proiectul de țară al Revoluției române din 1989

Cât de dificil este să închegi un proiect de țară se vede din eșecul președintelui Klaus Iohannis, care – deși și-a asumat public acest demers și a convocat o comisie specială la Cotroceni – nu a reușit să îl ducă până la capăt în primul mandat, adică în cinci ani de zile.

Iată că, la un an de la Centenarul Marii Uniri, încă nu știm ce parcurs ne menesc marii bărbați de stat ai patriei. Până când ne vom dumiri, poate ar fi util să ne uităm peste umăr și să ne întrebăm: Revoluția din 1989 a oferit un proiect de țară? Care a fost acesta? În ce măsură s-a împlinit? De ce nu s-a împlinit? Altminteri, efortul prezidențial riscă (dacă va fi vreodată finalizat) să devină un pur exercițiu de imaginație, fără relevanță și impact în societate.

O asemenea examinare retrospectivă prezintă interes și din punct de vedere istoric. După cum observa, Constantin Hlihor, „fără o analiză a tranziției în strânsă legătură cu idealurile și obiectivele revoluției din Decembrie 1989 nu se va putea înțelege nici esența revoluției”[i].

De altfel, însuși primul articol al legii fundamentale face trimitere la acest eveniment inaugural: „România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate” (subl.n.).

Dar care sunt, concret, aceste idealuri?

Din perspectiva specialiștilor în drept, ele sunt de căutat în acte precum Comunicatul către țară din 22 decembrie 1989 sau preambulul Decretului lege nr. 2/1989 care ar reprezenta „expresia formală juridică” a idealurilor Revoluției, reflectând un șir de principii: pluripartidism, alegeri libere, separația puterilor, libera inițiativă economică, drepturile omului etc.[ii] Dar, dacă ne raportăm la acest tip de documente, trebuie să recunoaștem și ambiguitatea lor, după cum relevă experții: „Mai mult, unul dintre principiile revoluției este în opoziție manifestă cu dispozițiile constituționale actuale – avem în vedere obligația asumată revoluționar de a respecta Tratatul de la Varșovia (din punct de vedere juridic, este imposibil de calificat Revoluția română din decembrie 1989 drept «revoluție anticomunistă», cât timp unul dintre principiile sale fundamentale era respectarea cu scrupulozitate a apartenenței statului român la blocul militar comunist); or, în anul 2003, revizuirea constituțională s-a realizat, între altele, și pentru a permite aderarea României la NATO (noul art. 149 se intitulează «Aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord»), dar, în același timp, prin aceeași revizuire constituțională, s-au re-constituționalizat idealurile revoluționare, inclusiv, deci, atașamentul față de Tratatul de la Varșovia (este drept că, între timp, Tratatul de la Varșovia încetase să mai existe, iar România urmărea să adere la NATO, dar ea și-a păstrat ca ideal Tratatul de la Varșovia…)”[iii]. Dar nu este singurul exemplu de acest fel. De pildă, un alt principiu devenit caduc în mod evident este interzicerea exporturilor de produse agro-alimentare[iv].

Iată opinia unui alt jurist: „În ceea ce privește «idealurile Revoluției din 1989», se observă că lucrurile sunt, în același timp, mai complicate și mai simple. Dificultățile provin din faptul că evenimentul este foarte controversat și tratat, de foarte multe ori, mai degrabă emoțional decât rațional. Însăși denumirea de «Revoluție» este discutabilă, fără a mai considera momentele sale inițial și final. În multitudinea, diversitatea și rapiditatea manifestărilor, e greu de identificat o «ideație revoluționară»[v].

Am prezentat citatele de mai sus, pentru a sublinia că identificarea idealurilor Revoluției din 1989 nu este o sarcină așa de facilă, cum poate părea la prima vedere. Desigur, putem încerca să studiem toate documentele programatice din decembrie 1989, și indiferent (apreciem noi) dacă au apărut sau nu în „Monitorul Oficial”. Dar, nici în aceste condiții, nu este sigur că vom putea extrage esența. Recitite astăzi, cu o privire detașată, ele își vădesc mai degrabă limitele, netrecând mai departe de orizontul „revoluției gorbacioviste” – dar acest subiect poate fi dezbătut pe larg cu altă ocazie.

Un alt tip de investigație ar putea porni de la compararea lozincilor și chemărilor exprimate de revoluționari cu felul în care au fost reflectate în programele oficiale ale Revoluției. De exemplu, strigătul general „Fără comuniști!” și „Jos comunismul!” nu a fost transcris în vreun act revoluționar. După cum nici Partidul Comunist nu a devenit ilegal. Astfel, la 17 ianuarie 1989, Consiliul Frontului Salvării Naționale a hotărât să își anuleze un decret anterior în acest sens și să nu dea curs solicitărilor, întrucât o asemenea măsură ar fi avut un „caracter nedemocratic”, dar a constatat solomonic că PCR „și-a încetat de fapt existența”, ceea ce a permis „trecerea întregului său patrimoniu în patrimoniul statului, ca bun al întregului popor”[vi].

Prin urmare, ce și mai ales unde trebuie iscodit pentru a afla și a defini idealurile din 1989? Am evocat părerea profesioniștilor dreptului. La rândul său, istoricul Constantin Hlihor consideră că idealul lui ’89 se traduce, succint, printr-un singur cuvânt – modernizarea României[vii]. Dar revoluționarii n-au clamat niciodată, pe urmele canonicului Eugen Lovinescu: „ex occidente lux!” („lumina vine din Apus”).

În opinia noastră, substanța Revoluției nu trebuie urmărită neapărat în documente și în lozinci, nici în legătura ei cu perioada ante-comunistă, ci în „spiritul” străzii și al baricadei, oricât de imprecisă și de vagă ar putea părea această noțiune. Iar acest spirit a fost caracterizat de sacrificiu de sine, solidaritate și dragoste, puse în slujba semenilor și în speranța unui viitor mai bun și mai demn pentru toți, sub semnul libertății. Sau, ca să-l cităm pe Sfântul Apostol Pavel – „Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”. Este ceea ce Petre Țuțea, pe urmele lui Papini, numea „sfânta nebunie a idealului”, imposibil de codificat în banale texte de legi. Un astfel de spirit nu rezistă mult, el vădindu-se mai ales în situații de criză maximă, fie că vorbim de războaie, revoluții sau de cataclisme naturale, care scot la iveală deopotrivă ce e mai bun și mai rău în om (apropo, și Revoluția din 1989 a avut o latură întunecată, dacă nu uităm, de exemplu, scandarea „Ceaușescu, de Crăciun, este porcul cel mai bun!” sau modul în care s-a desfășurat procesul dictatorului).

Mai trebuie subliniat un fapt, niciun proiect de țară nu există și nu rezistă dacă nu este asumat intim de veritabili oameni de stat, capabili să constituie ei înșiși modele autentice. Iată frumoasa exprimare a lui Thomas Carlyle: „Omul de inteligență în vârful treburilor: aceasta este ținta tuturor constituțiilor și revoluțiilor, dacă au vreo țintă (subl.n). Căci omul cu adevărată inteligență, cum afirm și cred pururea, este și omul cu inimă nobilă, omul adevărat drept, omenos și viteaz. Căpătați-l pe el drept Cârmuitor, ați căpătat totul; nu ați izbutit să-l căpătați, chiar de ați avea Constituții din belșug ca murele și un Parlament în fiecare sat, nimic nu ați căpătat încă”[viii].

Comenteaza pe Contributors.ro