Qatar, navigând între mercantilism și diplomație

Prima dată când am fost – este drept, indirect – interesat de Qatar și emirul său Tamim bin Hamad Al Thani a fost în vara anului 2021, când mă documentam în privința loviturii de stat (dacă se poate spune așa) dată de președintele de centru-stânga al Tunisiei, Kais Saied, care a dizolvat Parlamentul și a demis guvernul islamist Ennahdha, un partid afiliat Frăției Musulmane, condus de Hichem Mechichi. Imediat Kais Saied a intrat în atenția Al Jazeera, jurnaliștii canalului de știri atacându-l puternic pe președintele tunisian sub acuzația de despotism. Replica a venit din Arabia Saudită (nu-mi mai amintesc acum numele publicațiilor), care a invitat Tunisul să cenzureze Al Jazeera, însoțindu-și pledoariile cu adevărate rechizitorii la adresa intereselor emirului Tamim Al Thani, care se împleteau cu cele ale Frăției Musulmane.

„Câinii latră, ursul merge” spune o zicală de-a noastră, care are un echivalent și în limba turcă[2]: „It ürür, kervan yürür” (câinii latră, caravana trece). Șeicul Tamim Al Thani a continuat să strângă relațiile cu „toată lumea”, cum îi place să spună; ceea ce în Orientul Mijlociu înseamnă că are relații bune și cu dinastiile autoritare, dar și cu revoluționarii islamici, fie ei sunniți și persecutați, ca Frații Musulmani, fie șiiți și instituționalizați, precum regimul ayatollahilor de la Teheran. Al Thani nu are nicio problemă să coopereze cu „inamicul sionist” de la Ierusalim, cu „necredincioșii” din Occident, cu Beijingul care-i persecută sistematic pe „frații” uiguri din Xinjiang ori cu Moscova, care a ucis mii de ceceni. Cel mai apropiat prieten este Recep Tayyip Erdogan, care nu a ezitat – în interes reciproc – să deplaseze trupe în Qatar în anii crizei din 2017 – 2021, ca un avertisment pentru Riyadh.  

Sunt mulți cei care admiră – inclusiv la București – politica deschiderii diplomatice totale, profilul mediatorului ce se poate implica în aplanarea oricărui conflict, pentru că a „construit punți durabile către întreaga lume”; nu strică însă să adâncim analiza, trecând dincolo de imaginea glossy construită Qatarului de tânărul și inteligentul șeic Tamim Al Thani.

TAMIM BIN HAMAD DIN DINASTIA THANI

Conform Britannica, dinastia Thani, familia conducătoare a Qatarului, provine din tribul Tamim, care a migrat din centrul peninsulei Arabiei către Golful Persic și s-a stabilit în peninsula Qatar. Thani s-a remarcat ca familie dominantă în regiune la mijlocul secolului al XIX-lea. Al doilea șeic, Qasim bin Muhammad (1878–1913), este considerat fondatorul Qatarului. Al șaptelea șeic, Khalifa bin Hamad (1972–95), a jucat un rol esențial în obținerea independenței Qatarului în 1971 și a devenit primul emir. Fiul său, Hamad ibn Khalifa (1995–2013), a încurajat trecerea statului din Golf de la producția de petrol către dezvoltarea extracției de gaze și a comerțului cu GNL; o schimbare vizionară, care i-a oferit succesorului său, Tamim, un avantaj competitiv și o marjă largă de manevră în politica internațională.

Tamim bin Hamad Al Thani s-a născut la Doha în iunie 1980, ca al patrulea fiu al șeicului Hamad bin Khalifa Al Thani și al doilea fiu al lui Moza bint Nasser Al-Missned, a doua soție a acestuia. Tamim a fost educat la Colegiul Internațional Sherborne din Dorset, Marea Britanie și la Harrow, unde și-a susținut licența în 1997. A urmat și cursurile Academiei Militare Regale Sandhurst, pe care le-a absolvit în anul 1998. După ce și-a încheiat studiile militare, a primit gradul de sublocotenent în Forțele Armate ale Qatarului.

Tamim Al Thani a fost desemnat drept moștenitor la tron cincisprezece ani mai târziu, în august 2003, după ce fratele său mai mare, șeicul Jassim, a renunțat la poziția de pretendent de drept. Din acel moment, Tamim a început să fie pregătit pentru a prelua conducerea în stat, fiind numit în poziții de top în stat, în domeniul securității și al economiei; din august 2003 a devenit adjunct al comandantului forțelor armate ale Qatarului. A preluat conducerea consiliului de administrație al „Qatar Investment Authority” și în mandatul său fondul a investit sume importante în active și afaceri din Marea Britanie: Barclays Bank, Sainsbury’s, Harrods etc.; deține și o cotă de 95% din a patra cea mai înaltă clădire din Europa, „The Shard” din Londra.

În vara anului 2013, șeicul Hamad bin Khalifa Al Thani le-a dezvăluit apropiaților săi – familie, colaboratori – că va demisiona și îi va transfera puterea fiului său Tamim, un transfer pașnic de putere. Tamim a urcat în fruntea unui regim autoritar, pentru că deține autoritatea executivă și legislativă. În Qatar, partidele politice sunt interzise, ​​iar cetățenii Qatarului au drepturi politice și civile limitate. Printre primele măsuri ale guvernării sale, a dispus o reformă instituțională pentru a reduce birocrația; de exemplu, Programul Național de Securitate Alimentară a fost trecut în structura Ministerelor Economiei și Agriculturii.

În timpul Primăverii Arabe, Tamim a promis măsuri de scădere a prețul produselor alimentare vândute de companiile care lucrează cu Programul Național de Securitate Alimentară și a dispus plata unor alocații sociale. De asemenea, a promis să continue planul de diversificare în economie, dezvoltând alte industrii decât extracția hidrocarburilor.

În august 2021, Tamim Al Thani a emis un decret de organizare a primelor alegeri legislative pentru Adunarea Consultativă a Qatarului, care au avut loc în octombrie același an. Puteau vota persoanele cu vârsta minimă de 18 ani, cu condiția să fie qatarezi cel puțin la a doua generație. Candidații pentru Adunare trebuiau să aibă vârsta minimă de 30 de ani și să fie qatarezi din familii vechi. Pentru că unii membri ai tribului seminomadic Al Murrah au fost excluși de la alegeri, au existat proteste, s-au făcut arestări, motiv pentru care șeicul Al Thani a promis egalitatea tuturor qatarezilor și a demarat anumite schimbări în legislația privind cetățenia.

Puterea în stat a Adunării Consultative (un fel de legislativ) este limitată. Acest corp ales poate, de exemplu, să-l convoace pe prim ministru la o audiere doar dacă două treimi dintre membri Adunării Consultative sunt de acord cu acest lucru. Este puțin probabilă, însă, formarea unei astfel de majorități fără acceptul emirului.

În discursul său inaugural, Tamim AL Thani a promis că va continua să întărească rolul central al Qatarului în regiune, dar că nu va acționa autoritar și unilateral în stabilirea direcțiilor de politică externă. De asemenea, a dat asigurări de bună vecinătate, cooperare și integrare cu vecinii săi din Golf. La sfârșitul lunii octombrie 2013, la câteva luni după ce a preluat conducerea, a făcut un tur regional al Golfului. De altfel, înainte de a prelua tronul, în decembrie 2012, el își reprezentase oficial tatăl la summit-ul anual al Consiliului de Cooperare al Golfului, reuniune găzduită de Bahrain. Tamim Al Thani a promovat legături mai strânse cu Arabia Saudită, statul vecin și rival, considerând ca neproductivă confruntarea. Qatarul a oferit, de asemenea, ajutor prin împrumuturi și investiții Partidului Ennahdha, ales democratic în Tunisia, unor partide din Yemen și Maroc apropiate de Frăția Musulmană și a pus umărul în Consiliul de Cooperare al Golfului pentru a sprijini opoziția din Siria.

În martie 2014, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Bahrain și-au retras ambasadorii în Qatar timp de nouă luni. Motivul crizei diplomatice din 2014 a fost presupusul refuz al Qatarului de a ratifica acordurile de neamestec în politica internă al altor state membre ale Consiliului de Cooperare al Golfului; în fapt, relațiile Qatarului cu alte state arabe s-au deteriorat pentru că Tamim a acordat sprijin islamiștilor în timpul revoltelor Primăverii Arabe. Qatar și Turcia – de remarcat aici relațiile apropiate dintre președintele Recep Tayyip Erdogan și șeicul Tamim Al Thani – au susținut guvernul egiptean al lui Mohammed Morsi al Frăției Musulmane, în timp ce celelalte monarhii din Golf au susținut lovitura militară care l-a înlăturat pe Morsi de la putere. Relațiile diplomatice au fost restabilite în urma Acordului de la Riyadh, din noiembrie 2014. Ca parte a acordului din 2014, Qatar a expulzat șapte lideri ai Frăției Musulmane și a stopat emisiunile Al-Jazeera în care era criticat noul guvern egiptean condus de Abdel el-Sisi.

Ulterior, regimul Tamim Al Thani a recidivat. În iunie 2017, o nouă criză diplomatică a opus Qatarul, pe de o parte, Arabiei Saudite, Egiptului, Emiratelor Arabe Unite și Bahrainului, de cealaltă parte, acestea din urmă rupând din nou legăturile diplomatice și impunându-i o blocadă economică. Reproșurile priveau sprijinul Qatarului pentru Frăția Musulmană, găzduirea unor lideri cheie ai Frăției – în ciuda angajamentelor din acordul de la Riyadh – și sprijinul pentru clericii din Uniunea Internațională a Savanților Musulmani, afiliată Frăției Musulmane, legată și de Hamas.

Qatar a rezistat o vreme presiunii, până în ianuarie 2020, când în urma summitului de la Al-Ula (Arabia Saudită), s-a reconciliat cu vecinii săi printr-o declarație emisă împreună cu țara gazdă, Egiptul și Consiliul de Cooperare al Golfului. A fost semnat și acordul prin care s-a pus capăt blocadei aeriene, terestre și maritime de 43 de luni asupra Qatarului. După reconcilierea de la Al-Ula, s-a vorbit despre o nouă viziune a tinerilor lideri ai Qatarului – Tamim Al Thani și ai Arabiei Saudite – Mohammed bin Salman care să transforme rivalitatea permanentă într-o colaborare pragmatică.

QATARUL CA MEDIATOR INTERNAȚIONAL

„Rolul geopolitic al Qatarului continuă să crească, în ciuda incidentelor de pe parcurs: tensiunile cu vecinii săi arabi, care au dus la o izolare dură timp de patru ani; scandalurile din jurul Campionatului Mondial de Fotbal; controversele privind ospitalitatea oferită liderilor Hamas” – consemnează o analiză Rador[3]. „Emirul Al Thani, în vârstă de 44 de ani, a obținut un rol disproporționat față de dimensiunea redusă a regatului său, urmând o singură regulă: menținerea relațiilor cu toată lumea. Găzduiește cea mai strategică dintre bazele americane din Orientul Mijlociu: sediul Comandamentului Central al SUA. (…) Relația cu Putin este excelentă, iar acest lucru este valabil și pentru multe alte țări din zonă care concurează cu Qatar în ceea ce privește influența: Arabia Saudită, Emiratele, Bahrain. (…) Volodimir Zelenski a zburat în iunie la Doha pentru a-i mulțumi personal emirului, a cărui mediere a permis întoarcerea copiilor ucraineni deportați în Rusia. (…) «Elveția din Golf» investește în acest rol de zeci de ani. (…) Și Trump a folosit «Elveția Golfului»: la Doha a negociat cu talibanii retragerea americanilor din Afganistan. (…) Faptul că Doha este răscrucea a două licăriri de armistițiu, Gaza și Ucraina, este punctul culminant al unei ambiții geopolitice disproporționate.”

În anul 2013, Qatar le-a permis talibanilor să deschidă un birou în Doha, cu sprijinul și la cererea guvernului american, în contextul în care Washingtonul căuta un loc în care să negocieze cu miliția islamistă pentru a pregăti retragerea trupelor din Afganistan. Mollahul Abdul Ghani Baradar, liderul politic al talibanilor, a condus reprezentanța din Qatar, acționând în calitate de negociator-șef în negocierile cu reprezentanții Washingtonului și ai guvernul afgan (ulterior înlăturat). Postul de televiziune Al-Jazeera, cu sediul la Doha, oferea de mai mulți ani expunere mediatică talibanilor și a transmis live în 2021 intrarea luptătorilor lor în palatul prezidențial din Kabul.

„De aproape două decenii, Doha s-a oferit ca mediator în politica regională. Face acest lucru în principal pentru a-și îmbunătăți poziția regională” – afirmă analistul Guido Steinberg[4], citat de Deutsche Welle. „În trecut, Qatarul era în mod evident dependent de Arabia Saudită, în anii ’70 și ’80 fiind practic un protectorat saudit. Din dorința de a se rupe de îmbrățișarea marelui său vecin, țara se poziționează acum ca mediator independent.” Șeicul Mohammed bin Abdulrahman Al Thani, premier și ministru de externe al Qatarului, declară că țara sa este un mediator imparțial. În plus, Qatarul se bazează pe câteva atuuri în concertul global: protecția Statelor Unite și cooperarea strânsă cu regimul Erdogan. 

În anul 2014, Turcia și Qatar au semnat un acord, ratificat în 2015 de Parlamentul de la Ankara, care permitea construcția unei baze militare turce în peninsulă. Ambasadorul turc la Doha din acea vreme, Ahmet Demirok, declara că baza militară ar fi destinată combaterii unor inamici comuni și că va găzdui un efectiv de până la trei mii de militari. „Nu construim astăzi o nouă alianță, ci, mai degrabă, redescoperim legături istorice și frățești”, declara același Ahmet Demirok[5]. Cum Doha și Ankara au fost de aceeași parte a baricadei în apărarea lui Mohamed Morsi, proiectarea forței militare a Turciei în peninsula qatareză nu a încântat pe nimeni din Consiliul de Cooperare al Golfului. În iunie 2017, când Qatarul a fost supus blocadei vecinilor săi arabi, Recep Tayyip Erdogan a ținut să trimită un avertisment, declarând că nu a constatat că terorismul ar fi sprijinit de Qatar, că Turcia va continua să sprijine emiratul și a invitat Arabia Saudită și aliații acesteia să înceteze ridice blocada. Apoi a ratificat o lege prin care Parlamentul de la Ankara acorda permisiunea desfășurării de trupe la baza militară înființată în Qatar.

„Este important de menționat că, atunci când a fost creat Hamas, s-a autodesemnat drept «una dintre aripile Frăției Musulmane din Palestina». Qatarul a oferit un refugiu sigur pentru conducerea politică a Hamas încă din anul 2012. În ianuarie 2015, ministrul de externe de atunci din Qatar s-a referit la șeful Biroului Politic al Hamas, Khaled Meshaal, drept «oaspetele drag al țării»” – consemnează o analiză întocmită de Institutul pentru Studiul Antisemitismului și Politicii la nivel Global (ISGAP)[6].

„Qatar se poziționează ca un mediator critic în disputele regionale dintre diferite țări arabe și musulmane și se coordonează cu Statele Unite în calitate partener cheie din Golf, cu care a încheiat mai multe acorduri în materie de apărare. Poate cel mai semnificativ, Qatar găzduiește mii de soldați americani, precum și cartierul general regional al US Central Command (CENTCOM) în Doha și alte diferite facilități militare” – se afirmă în studiul ISGAP.

„Angajamentul Qatarului față de islamism este profund. Instituțiile lor politice, culturale și societatea au fost puternic influențate de activiștii Frăției Musulmane care au fugit din Egipt în anii 1950. Acești activiști au jucat un rol esențial în înființarea Ministerului Educației din Qatar și au contribuit la instituționalizarea unui anumit curent islamist în acest emirat între anii 1960 și 1980. Ideologia islamistă care a pătruns în Qatar a fost influențată în mod deosebit de scrierile savanților și ideologilor Frăției Musulmane, precum Sayyid Qutb. Un grup de membri ai Frăției a re-dezvoltat treptat strategiile și a început să gândească în termeni de «drepturile omului» și «societatea civilă» pentru sistemul său de prozelitism [da’wah]. În 1999, filiala din Qatar a Frăției a fost desființată oficial printr-un vot intern. Explicația principală oferită a fost că structura formală a Frăției Musulmane în locuri precum Qatar a devenit «o chestiune irelevantă», deoarece grupul poate oferi cu ușurință aceleași servicii fără nicio structură definită. În ciuda acestui fapt, ideologia, rețeaua și influența organizației rămân proeminente în Qatar și astăzi, pentru că a dezvoltat o relație reciproc avantajoasă cu familia regală.”[7]

„Se pare că eșecul regimurilor islamiste din Orientul Mijlociu de după «Primăvara arabă» și, mai important, expunerea sprijinului său extins pentru grupările islamiste și afiliate Frăției Musulmane (și presiunea asupra Qatarului din partea țărilor vecine pentru a înceta acest sprijin) au determinat Qatarul să-și schimbe abordarea oficială sau semi-oficială, prin canale precum: Qatar Charity, Qatar Foundation, Qatar Investment Authority sau Qatar Fund for Development. (…) De-a lungul anilor, Qatar a găzduit birourile unor grupuri pe care Occidentul le consideră organizații teroriste; acestea includ Hamas, talibanii afgani și Frăția Musulmană din Egipt.” Pentru cei interesați, întreg studiul ISGAP poate fi consultat aici.

Qatar nu este în toate privințele un „broker imparțial”, așa cum afirmă Mohammed bin Abdulrahman Al Thani și nici nu poate fi, din mai multe motive. În primul rând, Qatar este o țară arabă musulmană de tradiție wahabbistă, la fel ca Arabia Saudită. Doar că abordarea Qatarului cu privire la wahhabism, ce își are rădăcinile în istoria definirii acestui stat, s-a diferențiat încă de la înființare, pentru a sublinia hotărârea de a nu imita Regatul Saudit. În privat, qatarezii fac distincția între un „wahhabism al mării” care le-ar fi propriu, spre deosebire de „wahabismul pământului” cultivat de Arabia Saudită.[8] La nivel politic, Qatarul are un caracter laic similar cu cel al Turciei, în contrast cu Arabia Saudită, diferență facilitată de lipsa unei clase qatareze de juriști musulmani, de care Doha nu se plânge; de fapt chiar se ferește, pentru că exact dezvoltarea unui corp puternic de clerici ar transforma până la urmă emiratul într-o marionetă a saudiților. Doar că, în același mod, s-au inserat qutbiștii revoluționari din Frăția Musulmană în societatea qatareză, pentru că, nu-i așa, politica și ideologiile au oroare de vid.

Wahhabismul mării, deschiderea socială și refuzul față de fundamentalismul religios de model saudit, fascinația pentru anumite idei revoluționare qutbiste și militantismul social al Frăției Musulmane sunt melanjul care poate să explice de ce monarhia qatareză, eliberată din strânsoarea saudită, a avut nevoie de protectoratul Statelor Unite, ca hegemon militar în regiune (moștenind imperiul britanic), dar și al Turciei, putere militară regională moderată religios și moștenitoarea unui trecut istoric care îi permite să își aroge un rol de lider în regiune.

La fel de importantă pentru monarhia qatareză a fost și abordarea pragmatică, mercantilistă a relațiilor cu lumea, pe măsură ce exploatarea inteligentă a resurselor naturale i-a oferit pârghii economice, comerciale și financiare pe măsură. Investind în toată lumea, oferind ajutoare financiare diferitelor comunități musulmane și întreținând relații tradițional bune cu Occidentul (Imperiul Britanic i-a recunoscut statutul de comunitate distinctă de la jumătatea secolului XIX și i-a asigurat protectoratul după căderea imperiului otoman), Qatar și-a oferit suficiente pârghii pentru ca, după obținerea independenței în 1971, să își creeze un profil regional și internațional solid, susținut de o largă și înțeleaptă deschidere diplomatică.

Qatar a subvenționat comunitatea palestiniană din Gaza cu circa 1,8 miliarde de dolari. Doha cheltuia cam 30 de milioane de dolari pe lună pentru a ajuta la funcționarea singurei centrale electrice din Fâșia Gaza și pentru a sprijini familiile nevoiașe și funcționarii publici din guvernul condus de Hamas. Finanțarea Qatarului pentru Gaza trecea prin Israel: fondurile erau transferate electronic din Qatar în Israel, apoi funcționari de la Ierusalim, secondați de funcționari ONU, transportau banii cash către Gaza, unde erau distribuiți direct familiilor nevoiașe și funcționarilor publici. Fiecare persoană trebuie să semneze într-un tabel și o copie a respectivului formular ajungea în Israel, o alta la ONU și a treia la Doha, pentru a justifica sumele plătite.

După atacul din 7 octombrie 2023, multe reproșuri s-au îndreptat către Qatar, sub acuzația că banii cu care Doha a finanțat comunitatea palestiniană au fost deturnați către efortul de război al Hamas; acuzații cărora li s-au adăugat cele privind găzduirea liderilor Hamas, în timp ce aceștia conspirau împreună cu șefii Gărzii Revoluționare de la Teheran pentru a ataca statul Israel. S-au reamintit din nou legăturile cu Frații Musulmani, în curtea cărora a crescut Hamas. Guvernul qatarez a respins acuzațiile și a acuzat atacul terorist din 7 octombrie, iar pentru a da dovadă de bună credință, s-a raliat eforturilor Statelor Unite și Egiptului pentru eliberarea ostaticilor israelieni și încetarea focului, cu un oarecare succes la un moment dat.

În privința medierii între Ucraina și Federația Rusă, cred că Doha poate fi considerată un broker onest, dar și limitat ca posibilități de acțiune. Qatar poate media în chestiunea războiului din Ucraina preluând și rafinând o parte din efortul deja depus de Ankara și bazându-se pe succesul medierii în chestiunea reîntoarcerii în patrie a unor copii ucraineni răpiți de armata rusă. Mai departe, Qatar poate, de exemplu, să fie o voce a Washingtonului și un teren neutru rezonabil pentru negocieri directe și discrete între reprezentanții Kievului și Moscovei, care să pregătească o viitoare nouă reuniune internațională privind un acord de încetare a focului pe frontul ucrainean.

ROMÂNIA OFERĂ QATARULUI O „POARTĂ SPRE EUROPA”

România a stabilit relații diplomatice cu Qatar în octombrie 1990 și a acreditat un ambasador rezident la Doha în 1993. La ambasada României de la Doha, în schema de funcționare figurează acum și un consilier economic. Ambasada statului Qatar în România a fost deschisă în anul 1997. Qatar nu este unul din acele state arabe cu care România avea relații privilegiate (politic, diplomatic și economic) înainte de 1989, prin urmare au trebuit să fie construite de la zero – cu entuziasmul ponderat care caracterizează orice instituție a statului român – după Revoluție. Dacă Bucureștiul a deschis o ambasadă la Doha la trei ani după Revoluție, Doha a fost și mai prudentă, făcând acest lucru abia patru ani mai târziu, în vremea guvernării CDR.

În mai 2015, Victor Viorel Ponta a întreprins prima vizită la Doha a unui premier român. Scopul vizitei: relansarea dialogului politic bilateral și revitalizarea relațiilor economice, care în acel moment se ridicau la aproximativ 61 de milioane de dolari. V.V. Ponta considera – pe bună dreptate, în fond – că pentru România era importantă repoziționarea pe harta de interese a emiratului, ca să devină eligibilă pentru investițiile qatareze. În conferința de presă care a urmat întâlnirilor dintre Ponta și emirul Tamim Al Thani, respectiv cu tatăl acestuia, Hamad bin Khalifa Al-Thani, ex-premierul român a menționat câteva proiecte de investiții pe care le-a propus autorităților de la Doha: aeroportul Otopeni, compania Tarom și cablul submarin de transport energie România – Turcia[9].

După alți nouă ani, un alt premier, Marcel Ciolacu, al cărui consilier este fostul premier V.V. Ponta, a decis să viziteze din nou Doha, să încerce să (re)testeze apetitul emirului Tamim de a investi în România, sub sloganul: România, poartă de intrare a capitalului qatarez în Europa. Desigur, contextul este diferit, pentru că din momentul în care a început războiul din Ucraina și aprovizionarea cu gaze naturale din Federația Rusă nu mai este dorită (cu excepțiile bine cunoscute), Qatarul a devenit un partener preferat de dialog economic pentru Bruxelles, marile capitalele europene punând sub capac vechile acuzații de colaborare cu Frații Musulmani și alte „mici neajunsuri”.

Marcel Ciolacu a purtat negocieri cu premierul Mohammed bin Abdulrahman Al Thani și, la declarațiile comune, a oferit presei noastre câteva detalii privind conținutul discuțiilor bilaterale: „Am venit plin de speranță în această vizită oficială convins că în perioade complicate trebuie să găsim noi oportunități de dialog și cooperare cu state cu care împărtășim viziuni și valori comune în acest context internațional dificil. Statul Qatar este un broker de securitate respectat în Orientul Mijlociu, la fel cum România este un factor de stabilitate recunoscut în Europa de Est. Tocmai de aceea, sunt aici pentru a transmite un mesaj puternic că România este alături de Qatar, pentru ca împreună cu Statele Unite și partenerii din Uniunea Europeană să susținem eforturile de pace și pentru restabilirea securității în Orientul Mijlociu. Diplomația și dialogul trebuie să fie mai puternice decât armele. Iar rolul de mediator asumat de Qatar de-a lungul timpului, în dosare internaționale complexe, va fi cu siguranță un argument solid pentru detensionarea situației.”[10]

Propunerile de cooperare ale Bucureștiului vizează proiecte cu o valoare totală de circa 15 miliarde de euro, în acest stadiu. Prioritatea, din punctul de vedere al părții române – a explicat premierul Ciolacu – ar fi portul Constanța: „Ne dorim să dezvoltăm Portul Constanța pentru a juca un rol cheie în platforma logistică și în perspectiva procesului de redresare și reconstrucție a Ucrainei.  Avem nevoie de experiența companiilor qatareze în ceea ce privește managementul și operațiunile portuare, dar și digitalizarea și dezvoltarea portului.” Au mai fost propuse și alte proiecte de infrastructură, printre care dezvoltarea capacității Aeroportului Internațional Timișoara, finanțarea autostrăzii Comarnic-Brașov și modernizarea căii ferate Predeal-Brașov. În domeniul energiei i s-a propus Qatar Energy un proiect eolian offshore, iar în domeniul digitalizării sunt propuse investiții de peste 1,06 miliarde de euro – continuă lectura articolului pe Contributors.ro