Răspântia domnului Dragnea sau despre iluziile eternităţii puterii

Cariera domnului Dragnea se află în punctul ei cel mai înalt. Stăpân peste o întreagă ţară, exercitând puterea cu impunitatea pe care i-o acordă existenţa unui perfect interpus, Viorica Dăncilă, înconjurat de sicofanţii mediatici care exaltă realizările regimului său, Liviu Dragnea pare mai aproape ca niciodată de atingerea ţelului care îi motivează acţiunile: cucerirea puterii absolute. Acolo unde Adrian Năstase sau Victor Ponta au eşuat, Liviu Dragnea are ambiţia de a reuşi. Îi distinge de cei de dinaintea sa nu doar rapacitatea, ci şi brutalitatea cu care atacă, în clipele în care poziţia îi este ameninţată. În Liviu Dragnea, deceniile de fesenism de după 1989 şi-au atins perfecţiunea. Liviu Dragnea este noul om nou al epocii de după comunismul ceauşist.

Şi totuşi domnul Dragnea nu îşi poate ascunde nervozitatea. De această dată, raţiunile iritării sale nu se mai află în cabinet, acolo unde Viorica Dăncilă ilustrează servilismul faţă de şeful de partid şi inadecvarea la poziţia deţinută în stat. Nervozitatea domnului Dragnea este provocată de sentimentul, difuz, pe care îl încearcă în aceste zile, anume că destinul său de stăpânitor al României se află în cumpănă. Cariera sa este la momentul unei răspântii. De aici, stilul beligerant al declaraţiilor sale publice.

Iar această răspântie nu înseamnă doar probleme penale. Domnul Dragnea este deja obişnuit să braveze şi să contraatace. Există, probabil, încrederea în capacitatea sistemului pe care îl conduce, acum, de a intimida şi coopta în suficientă măsură spre a preveni o altă condamnare, cu consecinţe dramatice. Cât despre plângerea formulată de preşedintele PNL, şansele ca aceasta să conducă la un rezultat palpabil sunt minime. Răsturnarea cabinetului Dăncilă se poate realiza doar prin modificarea aritmeticii parlamentare.

Ceea ce controversele penale erodează, însă, este aparenţa de dominaţie absolută pe care un conducător despotic precum Liviu Dragnea trebuie să o etaleze. Orice fisură în armura sa politică îi poate fi fatală. Iar regimul Dragnea este confruntat cu propria sa incapacitate de a administra guvernarea. Zilele din urmă nu fac decât să dezvăluie impostura ce capătă proporţii dramatice. Mandatul doamnei Dăncilă confirmă ceea ce era evident după alegerile parlamentare. Unica prioritate a regimulului Dragnea, este eliminarea pârghiilor de control şi erodarea domniei legii . Cleptocraţia este proiectul de ţară al PSD.

Iar atunci când această impostură implică scenariul naţionalizării prin furt a fondului de pensii, România intră în zona de arbitrar instituţionalizat a unui stat de lumea a treia. Din edificiul de promisiuni al PSD nu mai rămâne decât realitatea dezastrului. Intenţia clară este aceea de a prelungi agonia economică, spre a oferi iluzia normalităţii, în perspectiva scrutinelor care vin în anii următori. Ireponsabilitatea demagogică defineşte acest regim şi conduita sa.

Prins intre scila afacerilor penale şi caribda economică, Liviu Dragnea are de gestionat şi activitatea, încă timidă, a unor concurenţi ce îi atacă, direct sau indirect, hegemonia. Luptele intestine au definit istoria PSD, iar ridicarea domnului Dragnea însuşi a fost posibilă prin decapitarea gangsterească a predecesorului său. Iar atunci când Victor Ponta revine spre a atrage parlamentarii PSD, iritarea lui Liviu Dragnea este legitimă. Scenariul lui Victor Ponta îl evocă pe cel care a dat naştere UNPR- un partid a cărui menire este aceea de a permite noi combinaţii parlamentare. Cât despre Mihai Tudose, gratulat de Liviu Dragnea cu un epitet transparent, acesta este inamicul din interior, nu mai puţin detestabil în ochii domnului Dragnea. Confruntarea pe aceste fronturi nu are nimic în comun cu ideea de bine comun, ci doar cu voracitatea unor prădători politici.

Domnul Dragnea se află la o răspântie. De o parte, se află perspectiva domniei sale absolute, incununată de laurii despotismului. De cealaltă parte, se află prăbuşirea şi ruina planurilor sale. Domnul Dragnea este locuit de un instinct al puterii care îi este , simultan, avantajul decisiv, dar şi slăbiciunea fatală. Ridicările ariviştilor sunt la fel de rapide ca şi prăbuşirile lor. Înainte de Liviu Dragnea s-au aflat Dinu Păturică sau Tănase Scatiu: Liviu Dragnea ar putea medita la destinele lor. Nici măcar secretarul general şi Preşedintele RSR, Nicolae Ceauşescu, nu a putut face din stăpânirea sa una eternă. Este rândul lui Liviu Dragnea să nutrească iluzia nemuririi pe care i-o conferă puterea.

La centenar, România este proprietatea unui om şi captiva unui regim.

citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro