Rațiunea și rațiuni de stat – Geopolitica din Caucaz

Văzută dinspre Europa, Noua Caledonie se află la celălalt capăt al lumii. Este vorba de un grup de insule pitorești din Pacificul de Sud, la est de Australia. Încă neatinse de turismul de masă și de industrializare, unele dintre aceste insule par a fi un paradis al naturii de dinaintea sosirii omului. Cu toate acestea, Noua Caledonie se confruntă cu tulburări masive începând cu mijlocul lunii mai. Populația indigenă a kanacilor solicită de mulți ani un stat propriu, însă situația s-a agravat în ultimul timp. Una dintre cauze este așa-numita „Baku Initiative Group” a președintelui Azerbaidjanului, Ilham Aliyev, prin care acesta caută să susțină lupta „anticolonialistă” din Noua Caledonie și din alte regiuni. Însă, ce legătură are Azerbaidjanul, situat la aproximativ 14.000 de kilometri distanță, cu Noua Caledonie? Nu ar trebui ca această țară din Caucaz, cu o populație în majoritate musulmană, să se implice mai degrabă în mișcarea de independență a palestinienilor, care sunt mult mai aproape de Azerbaidjan? Totuși nu o face. În plus, de ce este tocmai Aliyev, un despot de talia lui Putin și Xi Ping, deodată un susținător al principiului dreptului internațional al autodeterminării?

Franța și Azerbaidjan

Soluția acestei enigme trebuie căutată în terenul nebulos ale geopoliticii. Noua Caledonie este o fostă colonie a Franței și, din 1946, unul dintre teritoriile sale de peste mări, un așa zis „territoire d’outre-mer”. Iar relațiile dintre Franța și Azerbaidjan sunt tensionate. Pe de o parte, Franța este sceptică față de livrările de gaze naturale, bogate în combustibili fosili, din Azerbaidjan către Uniunea Europeană. Aceste livrări au crescut semnificativ de la izbucnirea războiului din Ucraina. După încetarea importurilor de gaze rusești în 2022, Bruxelles-ul a fost nevoit să caute alternative, găsind în Baku un „partener de încredere”, conform declarațiilor Ursulei von der Leyen, șefa Comisiei UE, și lui Olaf Scholz, cancelarul Germaniei. Acest partener este estimat să livreze aproximativ 18% din cererea de gaz a UE până în 2027. Pe de altă parte, Franța este un important susținător al Armeniei, care de zeci de ani se află într-un conflict deschis cu Azerbaidjanul. În toamna anului 2020, a avut loc așa-numitul război de 44 de zile, în cursul căruia Azerbaidjanul și-a recucerit unele teritorii din și în jurul enclavei Nagorno-Karabah (cunoscută și sub numele de Karabahul de Munte, „Arțah” în armeană). Aceste teritorii fuseseră cucerite de Armenia în perioada 1993-1994, când, în urma prăbușirii Uniunii Sovietice, cele două foste republici sovietice se războiseră, cu masacre și expulzări etnice de ambele părți.

Încă trăim prăbușirea Uniunii Sovietice

Potrivit lui Ronald Grigor Suny, istoric la Universitatea din Michigan, conflictul armeano-azerian este o dovadă că „încă mai trăim sub prăbușirea Uniunii Sovietice”.[1] Alte dovezi ale acestei teze sunt pentru acesta războiul din Ucraina, invazia Crimeii în 2014, războaiele civile din Tadjikistan, intervenția militară rusă în Kazahstan din 2022, situația instabilă din Transnistria și războiul lui Putin în Georgia din 2008 (care are încă consecințe). Ar mai trebui menționate războaiele din Cecenia din 1994-1996 și 1999-2009, deosebit de sângeroase. Dar dacă ar fi să luăm în considerare sprijinul lui Putin pentru dictatorul sirian Bashar al-Assad, probabil cel mai mare ucigaș în masă al timpului nostru, precum și politica rusă de expansiune în Africa, care încearcă să împiedice răspândirea democrației pe acest continent, nu pare să avem de a face cu o prăbușire, cât mai degrabă cu renașterea, chiar continuarea imperialismului rusesc tradițional. Un imperialism care, astăzi, a declarat război liberalismului „occidental”.

Scriu „occidental” în ghilimele, pentru că liberalismul s-a întâmplat să apară întâi în Europa și SUA.[2] Dar în esență el este universal, susținând idea limitării puterii de stat prin recunoașterea unor drepturile fundamentale ale cetățeanului împotriva statului (colectivului, națiunii, poporului, cooperativei, partidului, etc.), drepturi printre care se numără și drepturile omului. Aceste drepturi sunt drepturi împotriva statului (adică imunități, după concepția lui Wesley Hohfeld)[3], dar garantat de el, fapt din care reiese că liberalismul nu numai că nu respinge statul (autoritatea, constituția, suveranul), dar îl presupune, prin concepția de „supremație a dreptului” („rule of law”) ca o condiție a bunei funcționări a liberalismului. Acest liberalism, pe care atât dreapta „conservatoare”, cât și stânga „progresivă” ezită să îl îmbrățișeze pe deplin, nu are cum să nu fie perceput ca un afront la aspirațiile autocrate ale unui Putin, Xi Ping, Erdogan, Kim Jong II., Orban, Khamenei, Aliyev, Trump și alții. Așa se explică livrările de arme din partea Iranului, Chinei și Coreei de Nord către Rusia, cât și ajutorul indirect oferit lui Putin de către Ungaria sau de către facțiunea de republicani radicali din Congresul SUA. Dată fiind această nouă Axă, care încă se formează, este o greșeală fundamentală de a susține, cum a devenit aproape un truism printre analiștii politici, că ne aflăm, de la Sfârșitul Războiului Rece încoace, într-o lume multipolară. Dimpotrivă: dacă luăm idea drepturilor fundamentale ca un criteriu prin care să clasificăm forțele și taberele de câmp ale geopoliticii (sau chiar a ceea ce se numește meta-history), trăim în continuare într-o lumă bipolară, împărțită între cei care susțin și cei care resping idea drepturilor fundamentale. Războiul Rece nu a fost decât unul dintre episoadele unui conflict cu bătaie mult mai lungă, și care are încă un viitor îndelungat, iar conflictul armeano-azer este în parte un alt asemenea conflict, desfășurându-se la una dintre granițele dintre aceste două tabere.

Aliyev și Coreea de Nord a Caucazului

Ultima ciocnire armată din Nagorno-Karabah a fost câștigată de Azerbaidjan în luna septembrie a anului trecut. Ea fusese precedată de o blocadă de nouă luni (din partea unor „ecologiști” azeri), pentru a înfometa populația enclavei. Pe 19 septembrie 2023, armata azeră și-a pornit în cele din urmă atacul, iar o zi mai târziu armata mică și prost echipată a separatiștilor armeni a cedat. A urmat un exod total al armenilor Arțahului, 120.000 de civili (inclusiv 30.000 de copii), dintr-un teritoriu pe care l-au populat de aproximativ două mii de ani. Cred că putem vorbi despre cea mai mare epurare etnică din ultimii ani și de cea mai gravă tragedie a acestui mic popor, după genocidul din 1915 și cutremurul din 1988 (soldat cu zeci de mii demorți). În urma acestui conflict, Franța a anunțat că va consolida armata Armeniei, nu în ultimul rând din cauza faptului că Azerbaidjanul ocupă în mod ilegal nu numai 200 de kilometri pătrați ai Armeniei propriu zise, dar continuă să revendice drepturi teritoriale ambițioase asupra acestei mici națiuni. În repetate rânduri Aliyev a numit Armenia „Azerbaidjanul de Vest”. Faptul că el se arată preocupat de principiul autodeterminării, așa cum susține în cazul kanacilor din Noua Caledonie, nu are, prin urmare, cum să ne convingă că el este un luptător onest împotriva colonialismului. Căci aplicarea acestui principiu la armenii din Nagorno-Karabahului nu a fost niciodată luată în considerare de Aliyev. În acest caz el invocă un cu totul alt principiu al dreptului internațional, cel al integrității teritoriale, pe care îl aplică fără nici un respect pentru faptul că Arțahul este un teritoriu ancestral armean. Dovadă că din septembrie 2023 încoace Azerbaidjanul distruge în mod sistematic urmele armenilor din regiune – biserici și mânăstiri vechi de sute de ani, sate întregi și inclusiv (dar nu este aici o logică foarte adâncă în acest „inclusiv”?) cimitirele.

Prin urmare, ar trebui să nu ne surprindă faptul că în timpul revoltelor sângeroase din Noua Caledonie au fost văzute atât de multe steaguri azere, ba chiar şi tricouri cu portretul lui Aliyev. Da, este adevărat, Aliyev îşi conduce ţara cu o mână de fier. Mass-media azeră se numără printre cele mai cenzurate din lume, mai mult chiar decât cele ale Rusiei și Turciei, iar în Country Report-ul al lui Freedom House, Azerbaidjanul primește un „not free”, cu 7/100 puncte (prin comparație: Armenia 54/100, România 84/100, Germania 93/100). Unii comentatori vorbesc în cazul Azerbaidjanului despre „Coreea de Nord a Caucazului”. Cu toate acestea, în ceea ce privește lobbyismul și geopolitica cinică, dictatorul din Baku, mereu cu un surâs sardonic pe chip, acționează extrem de priceput, ca și cum ar fi ieșit direct din Il Principe al lui Machiavelli. Acest lucru se observă și prin numeroasele alte alianțe pe care le-a creat de la preluarea puterii în 2003. Aliyev este binevenit nu numai la Bruxelles, ci întreține relații cordiale și cu politicienii „iliberali” ai Ungariei, Serbiei și Albaniei. În special premierul ungar Viktor Orban cultivă cu entuziasm atât relațiile economice cu Baku-ul, în a cărei industrie petrolieră Ungaria a investit masiv, cât și „afinitățile culturale” (ca să-l citez pe Orban cu ocazia vizitei lui Aliyev la Budapesta anul trecut). Prin această sintagmă Orban se referea în fond la nepotismul autoritar al ambelor țări: „Dacă vrei să guvernezi o țară, ai nevoie de o familie reușită și completă”. Madeleine Albright avea dreptate când scria, în cartea sa Fascism: A Warning (2018), că autocrații zilelor noastre învață repede unul de la altul. O consecință a globalizării mai puțin evidentă.

Aliații Azerbaidjanului, Turcia si Israelul. Ce arme furnizează acești aliați

Azerbaidjanul are alți doi aliați puternici, cu mult mai apropiați din punct de vedere geografic, ambii aflați în Orientul Mijlociu. Unul este Turcia, celălalt Israelul. Azerii și turcii sunt ambele popoare turcice, deși primii sunt în majoritate șiiți, iar ultimii sunniți. Elementul etnic este cel care are importanță, Aliyev fiind mai laic decât omologul său din Ankara, Recep Erdogan. „O națiune, două state” este motto-ul acceptat de ambele părți. Ankara este al doilea partener comercial al Baku-ului, după UE. Manevre militare comune au loc în mod regulat. În școlile militare turcești ofițerii azeri sunt instruiți la nivelul înalt al NATO-ului, iar Turcia furnizează Azerbaidjanului arme moderne, cum ar fi celebra dronă Bayraktar (preț de unitate: 5 milioane de dolari), care a fost folosită cu succes în războiul împotriva armenilor din Nagorno-Karabah. Drept dovadă cei peste 4.000 de tineri armeni care începând cu anul 2020 au fost înmormântați în cimitirul militar armean din Yerablur. 4.000 de băieți morți – 4.000 de mame rămase în viață.

Relația dintre aceste două state are și o dimensiune istorică. La parada victoriei împotriva armenilor din decembrie 2020, paradă care a avut loc la Baku, a fost prezent și Erdogan. În cuvântarea sa el a afirmat că lupta politico-militară a turcilor și azerilor continuă „pe mai multe fronturi”, adăugând că „astăzi să fie bucurie în sufletele lui Nuri Pașa, Enver Pașa și soldații curajoși ai Armatei Islamice din Caucaz”. Trebuie să stăruim puțin asupra acestei fraze pentru a înțelege geopolitica din Caucaz în toată adâncimea ei. Enver Pașa a fost unul dintre liderii Junilor Turci din Imperiul Otoman și unul dintre principalii responsabili pentru genocidul armean din 1915-1916. Fratele său, Nuri Pașa a fost general în armata otomană și a făcut parte din Teşkilât-ı Mahsusa, o unitate paramilitară secretă care a organizat și executat genocidul. După revoluția bolșevică din octombrie 1917, Enver a fondat „Armata Islamică din Caucaz”, pe care a condus-o împreună cu Nuri în lupta împotriva trupelor sovietice și armenești, pentru a cuceri, în conformitate cu viziunea lor pan-turcică (sau pan-turană), cât mai mult teritoriu în Caucaz, în special în regiunea Baku și a câmpurilor de petrol din apropiere. În septembrie 1918 aproape toți armenii din acest oraș au fost masacrați, 30.000 de civili.[4] Complicitatea genocidală este, cu alte cuvinte, un element fundamental al alianței turco-azere. Iar viziunea pan-turcică, care a motivat acest genocid, rămâne la ordinea zilei, fiind explicit promovată de Ankara și Baku ca cel mai bun mijloc de a realiza marele proiect „Middle Corridor”, „linking Asia to Europe bypassing Moscow”, cum scrie presa de stat azeră (și alta nu există!) – deci un coridor prin care Asia să fie conectată cu Europa ocolind Rusia.[5] În spatele acestui proiect se întrezărește umbra uriașă a Chinei. Baku este un port și nod foarte important în masiva inițiativa „Belt and Road” a Peking-ului.

Rusia și Azerbaidjan

Și totuși, nici această alianță pan-turcică nu este complet lipsită de tensiuni interne. După cum explică analistul politic Richard Giragosian de la Centrul de Studii Regionale din Erevan, există grupuri rivale în aparatul de putere din Azerbaidjan. Pentru că Baku se află nu numai în sfera de influență a Turciei, ci și a Rusiei. Din punct de vedere istoric, aceasta corespunde rivalității a două dintre marile puteri din regiune, Imperiul Otoman pe de o parte, Uniunea Sovietică/Rusia țaristă pe de altă parte. Douăsprezece războaie ruso-turce au avut loc între 1676 și 1918. Ca o reflecție târzie a acestei rivalități se pot interpreta, potrivit lui Giragosian, luptele interne care au loc între Ministerul Apărării al Azerbaidjanului, mai apropiat de Ankara, condus de ambițiosul Zakir Hasanov, şi Ministerul de Externe, mai apropiat de Moscova, sub conducerea lui Jeyhun Bayramov. Negocierile de pace ale acestuia din urmă cu Yerevanul sunt în mod repetat subminate de incursiunile ostile ale celui dintâi la granița cu Armenia. Cu toate acestea, potrivit lui Giragosian, Ankara nu are nici un interes în susținerea necondiționată a „fratelui mic” din Baku, care se manifestă într-un mod din ce în ce mai dominant și mai militant în regiune, dat fiind că acesta ar putea atrage Turcia într-un război de mai mare amploare împotriva intereselor Rusiei și, eventual, ale Iranului în Caucaz. În plus, Ankara este frustrată în privința alianței Azerbaidjanului cu Israel. Revin la acest subiect mai jos. Continua lectura articolului pe Contributors.ro

Edward Kanterian este lector in filozofie la Universitatea din Kent, Anglia. Este specializat pe filozofia limbajului, pe Kant, Frege si Wittgenstein, si interesat de analiza liberalismului si totalitarismelor naziste si comuniste. A publicat trei volume de filozofie analitica, o carte de dialoguri cu Norman Manea, si a tradus in germana jurnalul lui Mihail Sebastian si doua carti ale lui Eliade.