Revista 22: Romania ca si stat donator

Pare greu de crezut ca Romania, o tara unde inca mai este atata saracie, a devenit brusc un donator de asistenta catre lumea celor si mai saraci decat sine. Si totusi asa este—si este bine ca e asa. De ce? Pentru ca asa cum cel mai bine inveti o materie cand o predai, asa si cu dezvoltarea—cel mai bine faci cand ii inveti si pe altii ce sa faca. Povestea Romaniei ca si furnizor de asistenta internationala nu e noua—pe vremea comunismului numerosi romani au luat calea strainatatii ca si cooperanti, acordand asistenta tehnica in infrastructura (pare greu de crezut!) si in varii domenii industriale.

Dar genul acela de “asistenta” era de fapt un troc de servicii de la stat la stat, platite printr-un alambicat schimb de experti si de resurse. Romania post-decembrista pe post de donator in stil occidental si-a inceput epopeea abia acum un an, pe 1 ianuarie 2007, o data cu aderarea la Uniunea Europeana. Putina lume stie—iar dintre acestia si mai putini vor sa-si aminteasca—despre obligatiile ce ne revin ca stat european.

Una dintre dintre aceste indatoriri este sa punem umarul si noi la transformarea tarilor slab dezvoltate—dar in alt stil decat o faceam inainte. Acuma, ce se asteapta de la noi este sa aplicam filozofia care sta la baza societatilor deschise: anume ca egoismul (motorul unei economii de piata) trebuie neaparat temperat de bunavoie de un soi de altruism realist, care intelege ca o societate in care toti iau, dar nimeni nu da nimic inapoi, nu poate supravietui pe termen lung.

La fel si cu lumea globala—cei slabi trebuie ajutati sa scape de saracie, iar asta este in interesul tuturor, bogati si saraci deopotriva. In alte cuvinte, ca odata cu aderarea la un club de tari bogate, Romania a dobandit la randul ei obligatii de tara instarita. Acestea se cuantifica prin alocarea unui procent de 0.17% din PIB pentru asistenta internationala. Dupa 2010 procentul se va ridica la 0.

33%. Procentele acestea sunt negociate special pentru noile state membre UE—caci targetul international este ca asistenta pentru dezvoltare sa ajunga la minimum 1% din PIB in tarile bogate. Putine state au atins tinta de 1%, in general Olandezii si Nordicii sunt cei mai generosi ca si procent din PIB, SUA este statul cu donatia cea mai mare ca cifra absoluta (dar mult inferior targetului de 1%) iar Uniunea Europeana este, atat in cifre absolute cat si ca procent, cel mai mare donator al lumii, oferind un total de peste 50 de miliarde de Euro in asistenta.

Comparat cu miile de miliarde cheltuite in lume pentru armament, suma este infima, dar comparat cu nivelul asistentei la inceput de mileniu este un progress. Ce inseamna pentru Romania sa fie un stat donator? Inseamna ca atat politica noastra externa cat si politica comerciala (daca om avea…) pot beneficia de o unealta suplimentara care permite mai multe lovituri dintr-o singura piatra. Pe de-o parte punem la dispozitie fonduri pentru proiecte in acele zone ale lumii in care avem un interes geo-strategic (vecinatatea apropiata: Moldova, Balcanii de Vest dar si Georgia—aspiranta NATO), pe de alta punem un picior in noi piete de desfacere pentru exporturile romanesti.

Iar pe deasupra, mai castigam si prestigiu si recunostinta internationala pentru actiunile noastre. Ce gen de actiuni? Pai asistenta poate fi umanitara—de exemplu sa trimetem corturi, paturi sau hrana dupa o inundatie; sau, mai strategic, fondurile pot finanta proiecte educationale de consolidare a democratiei, asa cum au facut americanii de la USAID in anii ’90 la noi. De asemenea, fondurile pot consta in furnizarea de tehnologii ieftine pentru agricultura si mica industrie, etc.

Actiunile umanitare sunt in general rezultatul unui nobil impuls de solidaritate, dar in celelalte cazuri—consolidarea democratiei sau promovarea tehnologiilor putin costisitoare—actiunile de asistenta au potential atat strategic cat si comercial, iar generozitatea donatorilor se intoarce inapoi insutit prin relatii de prietenie si incheierea de schimburi economice din care toata lumea castiga.

Dar pentru o actiune cu bataie pe termen lung, ar trebui ca Romania sa aiba nu numai o strategie de asistenta pentru dezvoltare internationala (ceea ce, slava Domnului, are!) dar sa o si aplice printr-o tactica potrivita—adica sa o implementeze asa cum este ea gandita pe hartie, cheltuind banii in mod efficient. Aici ar putea aparea o mica problema pentru moment—vorba aceea: “Cu teoria stam bine, dar practica ne omoara!” Problema vine din faptul ca putinii bani alocati anul trecut (5 milioane de Euro, departe de cei 0.

17% preconizati de UE) risca sa nu aiba prea mare impact daca sunt distribuiti prin intermediul a nenumarate organizatii internationale care utilizeaza fondurile pentru proiecte deja existente, concepute fara impulsul strategic al Romaniei. Am petrecut aproape 4 ani ca si responsabil regional pentru Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD)—organizatie care, impreuna cu Banca Mondiala, este cel mai mare repozitoriu de know-how in domeniul asistentei internationale—si stiu ca proiectele nu se fac pe un colt de masa.

Ele sunt gandite cu mult inainte, impreuna cu donatorii initiali; deci state ca si Romania, care contribuie pe ultima suta de metri la ceva conceput de altii (in interesul lor strategic), nu au cum sa traga mare profit din contributia pe care o fac. In absenta unui numar adecvat de functionari si experti la nivelul Ministerului de Externe (gestionarul fondurilor romanesti), cine va urmarii fiecare din cele aproape 20 de proiecte (internationale sau bilaterale) la care a contribuit Romania anul trecut, astfel ca banii cheltuiti sa aduca un beneficiu palpabil in contul nostru de donatori? Asta nu inseamna neaparat ca MAE trebuie sa mobilizeze o armata de functionari romani sa cutreiere Africa cu mapa sub brat.

Si nu inseamna nici ca trebuie sa-si puna toate ouale intr-un singur cos, investind toti banii intr-un mare proiect ca sa aiba astfel mai mult impact. Inseamna doar ca lucrurile sa se faca din timp si fara pripa—ceea ce ar fi posibil doar daca colegii din Ministerul de Finante s-ar indeletnici sa aloce fondurile pentru anul in curs la inceput de an si nu la sfarsit, cum a fost cazul acum… De asemenea, ar ajuta daca MAE s-ar consulta cu organizatiile specializate din societatea civila despre proiectele ce pot avansa interesele Romaniei in arena internationala ajutand totodata numerosui recipienti.

Tari precum Republica Ceha, spre exemplu, aloca o treime din fondurile pentru dezvoltare prin intermediul ONG-urilor, recunoscand astfel meritele acestor organizatii ca si gestionari flexibili si eficienti, buni cunoscatori ai domeniilor in care activeaza. Romania, contrar Bulgariei si altor noi state membre ale UE, are deja formata o platforma a ONG-urilor specializate in dezvoltare—37 de organizatii de la cele sociale la cele umanitare, si de la cele care activeaza pentru drepturile omului la cele care lucreaza la schimbarea mentalitatilor prin cultura.

Pe majoritatea acestor oameni, care au avut saptamana trecuta deja cea de a doua lor Adunare Generala, nu i-ati vazut niciodata la televizor, batandu-se in piept ca “ei sunt societatea civila—atot stiutorii si justitiarii Romaniei!” Si totusi exact asta au facut, fara sa se laude—au stiut cum sa ajute pe cei mai defavorizati decat noi, si au restabilit astfel, acolo unde au activat, un important simt al dreptatii, cat de mic, in numele Romaniei.

Pentru asta, statul roman nu trebuie sa le ridice statui—ci pur si simplu trebuie sa-i ajute sa-si faca treaba mai departe, stabilind, impreuna cu ei, care sunt acele proiecte de impact care pot pune temeinic steagul Romaniei pe harta donatorilor internationali.