Romania Libera: "Romania nu merge azi pe Insula Serpilor"
Insula Serpilor este un subiect aproape tabu in sudul Ucrainei. Am constatat acest lucru saptamana trecuta, cand am plecat spre Odessa dupa ce oficialitatile locale au anuntat cu surle si trambite deschiderea unei curse turistice spre Insula serpilor.
In ciuda insistentelor autoritatilor statale de a demonstra ca stinca din Marea Neagra este, de fapt, un teritoriu locuit si primitor, ucrainenii stiu ca acolo traiesc doar cativa graniceri. Parlamentul de la Kiev a aprobat infiintarea unui oras civil cu numele Belii, dar localnicii povestesc ca nici un civil nu poate ajunge pe insula si nici macar in preajma sa, deoarece acolo, de fapt, este o baza militara. Ei spun ca exista chiar riscul sa fii impuscat fara somatie.
Am vrut si noi sa vedem cine are dreptate: oamenii simpli sau oficialii. Mai intai am vrut sa aflam daca se poate ajunge acolo pe cont propriu. Pescarii cu care am vorbit ne-au avertizat ca e aproape imposibil sa gasim pe cineva care sa ne duca pana in Insula serpilor. „Nimeni nu risca.
Nu poti merge mai mult de 20 kilometri in mare, pentru ca te intorc granicerii. Iar pescarii prinsi au probleme dupa aceea cu autorizatiile”, ne-a spus Igor, un localnic dintr-un sat aproape de Odessa. „Nu merg acolo nici pentru 5.000 de euro. Sunt graniceri si nici nu puteti cobori pe insula, nici nu o puteti inconjura. Daca vreti, va duc pe o alta insula pustie, mai aproape”, s-a scuzat in fata noastra si directorul clubului de iahturi Poseidon.
Pentru 60 de dolari, taximetrista Taniuka ne-a plimbat prin orasul-port de la Marea Neagra in cautarea unei persoane dispuse sa ne inchirieze o barca. Femeia si-a amintit in cele din urma ca are o ruda granicer chiar pe Insula serpilor, asa ca a sunat-o de fata cu noi. „Nu se poate. A vorbit cu seful sau si nu e voie acolo, nu se poate obtine aprobarea”, ne-a transmis Taniuka raspunsul militarului. Nici oferta noastra de a-l plati pe granicer nu a avut efect in tara in care de obicei banii rezolva orice problema cu autoritatile.
Sasa, un marinar de pe un iaht din portul Odessa, ne-a oferit o asa-zisa solutie. Pretul cerut a fost insa, mai degraba, descurajant. „Puteti merge pana la insula. Costa 100 de dolari pe ora, iar pana acolo facem 60 de ore. Rezolv eu cu documentele, in doua ore”, ne-a asigurat Sasa intr-o discutie telefonica pe care am inregistrat-o. Ulterior am aflat ca, in realitate, drumul pana la insula nu dureaza mai mult de opt ore dus-intors.
Cursa oficiala, organizata de guvernator
Cea mai sigura cale de a ajunge in Insula serpilor ar fi ramas in aceste conditii croaziera promisa de guvernatorul Regiunii Odessa, Nikolai Serdiuk. Comunicatele aparute in presa ucraineana anuntau ca prima cursa urma sa plece din port duminica, 15 iunie, la ora 9.00.
„Potrivit Planului general de dezvoltare a insulei, care a fost aprobat de guvernul de la Kiev anul trecut, in Insula serpilor vor fi construite doua complexuri hoteliere a cate 50 de locuri fiecare, cu camere speciale pentru VIP. Aceste complexuri hoteliere reprezinta casute-vilisoare, prevazute pentru doua persoane fiecare, cu fata spre mare”, se arata in comunicatul oficial citat de un cotidian central.
Demersurile noastre de a obtine bilete pentru croaziera au inceput sambata. Initial am pretins ca suntem simpli turisti romani. Conform unui cotidian din Odessa, biletul pentru croaziera costa 400 de grivne, adica aproximativ 80 de dolari. Am mers mai intai la compania London Sky Travel, desemnata de oficialii odeseni sa administreze croaziera.
Raspunsul primit a fost negativ. „Excursia e doar pentru mass-media”, ne-a explicat Oleg, reprezentantul agentiei. „Si noi suntem jurnalisti”, i-am spus acestuia . „E doar pentru presa din Ucraina si, oricum, ati venit prea tarziu, nu mai sunt locuri”, a schimbat-o agentul de turism. „Amabil”, omul ne-a recomandat urmatoarea excursie.
„Cand va avea loc aceasta?”, l-am intrebat. „Nu stiu”, ne-a raspuns agentul. In privinta documentelor, reprezentantul London Sky Travel ne-a asigurat ca nu sunt probleme cu aprobarile, pasaportul fiind singurul act de care aveam nevoie.