Science Report: De ce au dispărut primii hominizi care au ajuns vreodată în Europa ● NASA testează prima rachetă care va decola de pe o altă planetă ● Cum vom colecta energie direct din spațiul cosmic

​De ce au dispărut primii hominizi care au ajuns vreodată în Europa ● NASA testează prima rachetă care va decola de pe o altă planetă ● Cum vom colecta energie direct din spațiul cosmic

De ce au dispărut primii hominizi care au ajuns vreodată în Europa

Începuturile colonizării Europei de către hominizi preistorici au fost și au rămas unele controversate. În sensul că nimeni nu poate spune cu exactitate când a început un astfel de proces și, mai ales, cine au fost cei care au făcut acest pas.

Cele mai vechi dovezi certe ale prezenței unor indivizi arhaici pe continentul european vin din sudul Franței, situl Chilhac 3, acolo unde s-au descoperit urme vechi de 1.9 milioane de ani. Ele sunt urmate de cele din situl italian Pirro Nord, datate la 1,5 milioane de ani, precum și de cele spaniole de la Barranco León, Fuente Nueva 3, a căror vârstă a fost datată la 1,3 milioane.

Urme ale unor culturi primitive, vezi cultura de prund, merg chiar și mai departe, și ajung în Franța la 2,1-2,5 milioane de ani (situl Saint-Eble), sau chiar 2,5 milioane de ani în situl Les Etouaires. Chiar și astfel, descoperirile de acest gen sunt extrem de rare, așa că putem vorbi doar de o prezență sporadică a hominizilor arhaici pe teritoriul Europei.

De fapt, ca un detaliu, colonizarea stricto-sensu a Bătrânului Continent nu s-a petrecut decât acum circa 120.000 de ani, în ultima perioadă interglaciară, atunci când urmele Omului de Neanderthal încep să fie descoperite mai peste tot.

Revenind la acei pionieri care făceau primii pași spre Europa, indiferent cine ar fi fost ei (Homo erectus sau vreo subspecie a acestuia), e cert că urmele lor dispar complet acum circa 1,1 milioane de ani până acum aproape 900.000 de ani. Nicio urmă umană nu se mai regăsește în acest interval. De aici, evident, și întrebarea legată de lipsa lor.

O echipă internațională de preistoricieni și geologi din Spania, Marea Britanie și Coreea de Sud susține că are un răspuns legat de această misterioasă dispariție, unul publicat în revista Science.

Ar fi vorba despre o perioadă de răcire severă a climei, o concluzie susținută pe de o parte de analiza sedimentelor marine din largul coastei portugheze, dar și analiza polinică a vegetației din perioada amintită.

Toate arată la unison o scădere bruscă a temperaturilor începând de acum 1,15 milioane de ani. Spre exemplu, temperatura apei a scăzut de la o medie de 21 de grade Celsius, la una de doar 6 grade Celsius. Este cert că, în astfel de condiții, calota glaciară a avansat mult spre centrul Europei, iar multe zone ale continentului au devenit deșerturi artice. Ca atare, cel mai probabil, pionerii colonizării Europei și-au găsit sfârșitul în fața valului de frig.

Nu se știu încă factorii care au generat o astfel de scădere bruscă și accentuată a temperaturilor la vremea respectivă, însă astfel de oscilații climatice au reprezentat o regulă în Cuaternar (perioadă glaciară care începe acum 2,4 milioane de ani și care continuă până în prezent), nicidecum o excepție.

NASA testează prima rachetă care va decola de pe o altă planetă

MAV, sau Mars Ascent Vehicle, se numește racheta și, așa cum o spune și numele, obiectivul său este de a decola de pe Marte, via Terra. Nu o va face doar de dragul depășirii unui prag tehnologic, ci și pentru a aduce mostre de sol și roci de pe suprafața Planetei Roșii. Asta ar trebui să se întâmple după anul 2030.

Operațiunea nu este deloc una facilă, altfel ar fi fost făcută de multă vreme. Cel puțin în primele teste, racheta, care este una ușoară, a arătat că poate funcționa la temperaturile extrem de scăzute de pe Marte. Urmează să se testeze și capacitatea acesteia de a rezista vibrațiilor, condițiilor din spațiul cosmic și altor impedimente pe care le-ar întâlni în misiunea sa.

După cum spuneam, scopul principal este de a aduce pe Terra mostre din solul marțian. Mostrele vor fi oferite ce către roverul Perseverance și vor fi încărcate într-o cameră a rachetei cu ajutorul unui braț robotizat, STA (sau Sample Transfer Arm).

Racheta care va purta toată această tehnologie va decola spre Marte, dacă totul merge conform planului, undeva în anul 2028. Va urma o călătorie de doi ani, căreia i se mai adaugă un an pentru colectarea și depozitarea mostrelor dorite. Prin urmare, mostrele ar trebui să ajungă pe Terra cel puțin după 2033.

Ideea este că nu MAV va ajunge pe Terra. Rolul său, conform planului NASA, este doar de a decola cu mostrele, de a le duce pe orbita marțiană, acolo de unde vor fi preluate de un alt vehicul (ERO – Earth Return Orbiter), creat de Agenția Spațială Europeană. După alți doi ani, atât cât va dura călătoria retur, atunci când ERO va ajunge la o distanță de trei zile față de Terra, acesta va elibera capsula ce conține mostrele.

Ulterior, capsula va intra în atmosfera terestră și va ateriza în siguranță, grație dispozitivelor care permit acest ultim pas. Un plan frumos, pe care de abia așteptăm să îl vedem pus în aplicare.

Cum vom colecta energie direct din spațiul cosmic

Dacă vorbim despre energie „verde”, atunci clar ne referim la cea pe care o putem obține, în primul rând, direct de la soare. O variantă o reprezintă panourile fotovoltaice al căror principiu de funcționare nu are rost să îl explicăm aici, fiind foarte simplu. Tot prin intermediul soarelui funcționează și turbinele eoliene căci, la fel de simplu, vântul este generat de diferențele de temperatură.

Însă toate aceste tehnologii sunt limitate de diferiți factori, și nu pot funcționa permanent. Aici intră în scenă un concept care a fost expus la nivel teoretic de peste 60 de ani. Mai exact, panourile solare spațiale.

Pe scurt, ar fi vorba despre un satelit geostaționar, plasat pe o orbită la circa 36.000 de kilometri față de Terra, care va fi expus radiațiilor solare timp de 99% pe an. Acesta ar colecta energia solară și ar transmite-o către o bază de pe Terra sub forma undelor electromagnetice. Stația terestră care, conform planurilor moderne ar trebui să aibă un diametru de 5 kilometri, va prelua undele cu pricina și le va transforma din nou în energie.

Deocamdată încă se discută despre formatul dispozitivului solar care să fie amplasat în spațiu. O variantă, botezată CASSIOPeiA, constă într-un satelit cu o masă de 2.000 de tone și o deschidere de 2 kilometri. O alternativă ar fi SPS-ALPHA, un dispozitiv format din numeroase reflectoare care pot fi mișcate independent.

Ce vă interesează pe voi cel mai tare este că, anul acesta, o echipă de la Institutul Tehnologic din California, Caltech, a testat deja ideea cu un satelit de mici dimensiuni, care să transmită energie solară către un dispozitiv aflat la sol. Și a funcționat.

China, Japonia și SUA s-au arătat deja interesate de idee și, conform estimărilor, ar putea avea dispozitive funcționale de acest gen în maxim două decenii. Mai rămân de stabilit niște detalii. Spre exemplu, cum să transporți în spațiu atâtea materiale. Chiar și folosind cea mai puternică rachetă actuală, Starship a celor de la SpaceX, tot ar fi nevoie de sute de lansări. În cazul ăsta, ar putea interveni printarea 3D direct în spațiu.

Dar, cu siguranță, țările care vor o astfel de tehnologie și-au făcut deja calculele. Având în vedere că ea ar putea asigura mai mult decât necesarul întregii planete, s-ar putea ca la final, când se trage linie, să fie pe profit. Că tocmai asta era și ideea.

Dați Follow paginii noastre de Facebook, HotNews Science, pentru a putea primi direct, în timp real, cele mai noi informații și curiozități din lumea științei!

Sursa foto: profimediaimages.ro