Scrisori din infern (de Grigore Cartianu)

Grigore Cartianu: „Ce ne-ar putea spune seful Jandarmeriei Romane si soferul care si-a proptit autocarul in fata trenului, trimitand la moarte un pluton de nuntasi?”

Sunt generalul Costica Silion, comandantul Jandarmeriei Romane, si raportez: in timpul serviciului meu nu s-a intamplat nimic deosebit. Doar niste scarta-scarta de la presa au incercat sa atenteze la imaginea armei noastre, a patriei in definitiv, caci – trebuie s-o recunoastem deschis – ne-a fost incredintata noua greaua misiune de a fi patrioti in vremuri tulburi.

Caci cum altcumva decat tulburi pot fi numite vremurile in care toti clampaii clampanesc?! Da’ las’ ca mai latra vreo doua-trei zile si dupa aia moare totul. Ne vedem de treaba ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.

Si, la urma-urmei, ce mare branza s-a intamplat? Un bezmetic, patruns prin efractie pe terenul de joc, s-a comportat agresiv cu adversaru’ si indecent cu organu’. Da’ organu’…

a-ha, pai ce credea el, ca-i merge cu organu’? Obiectivu’ n-a apucat sa zica nici pas, ca baietii – ‘traiti, domnu’ Bostina, multumim pentru ajutor – i-au si dat drumul in tribuna. Asa-i trebuie, sa se prajeasca la soare ca soparla, daca n-a stat in banca lui.

Sa-l bata insolatia-n cap, sa i se incinga creierul pe gratarul codului rosu-portocaliu! Pai, ce credea el, ca suntem fraieri sa-l bagam in duba, sa scape de vipia asta? Nu visa cumva si un loc racoros la Rahova, cu aer conditionat pe banii statului? Nttt, cu organu’ nu-i merge. I-am dat drumul in tribuna de i-au mers fulgii!

Pentru conformitate, al vostru general-maior Costica Silion, al democratiei bastion. Servesc patria! (P.S. Colonele, asta ramane intre noi: care-i treaba cu gardul? Merge, merge? Baietii se misca si ei mai cu talent? Hai, la treaba, ca maine-poimaine ne lasa astia la vatra si raman cu gardul neterminat.)

Dragii mei, stimati nuntasi, iubiti meseni,

Sunt Romica Voicu si va scriu de pe lumea cealalta. Dupa cum bine stiti, am fost soferul autocarului calcat de tren. V-am luat de la nunta in zori, sa va duc pe la casele voastre, dar destinul a fost crud cu noi toti, 33 de suflete.

Am inteles ca sapte ati murit deja, sapte si cu mine opt, iar restul patimiti prin spitale. Ce sa va zic? Va e clar tuturor, sper, ca-mi pare rau pentru tot ce s-a intamplat. Asta e: am vazut ca vine trenul, dar am crezut ca am timp sa trec inaintea lui. Din pacate, n-am avut, si sunt dezamagit de mine insumi, pentru ca m-a parasit simtul aprecierii.

Ma rog, era cinci dimineata, dupa o nunta la care – trebuie sa recunoasteti – ne-am distrat pe cinste.

Altceva vreau sa va spun voua, celor care mai traiti. Vedeti, daca gasiti legitimatia mea de serviciu, duceti-i-o sora-mii, patroana, ca are nevoie s-o puna la dosar. O recunoasteti usor: e scrisa in chineza si in engleza – da, da, nu va mirati! -, ca doar am intrat in Europa, ce naiba, traim intr-o lume cosmopolita. Ne globalizam, fratilor, omenirea nu sta pe loc!

Sa stiti ca eu tot mai cred ca puteam sa trec calea ferata inaintea trenului! Nu stiu, s-o fi intamplat ceva la motor… sau trenul o fi gonit ca bezmeticul…

Spuneti-le tuturor ca-mi pare rau. Celor de pe-acolo, ca pe-aici vorbesc eu cu cei sapte care m-au insotit.

Al vostru, de pe lumea cealalta, Romica Voicu.