Și când visez frumos și când am coșmaruri, visez la Liban
Când mi se întâmplă să îmi fugă mintea în timpul unor ședințe, de multe ori mă întorc în Liban. Sunt din nou pe munte în rezervația de cedri. Alteori sunt la plajă la Anfe. De cele mai multe ori, parcă sunt pe stradă în cartierul Mar Mkheil. Văd clădirile vechi, cafenelele, traficul. De căteva zile încerc să diger gândul ca Mar Mkheil, așa acum mi se arată în amintiri, nu mai există. Am început să gândesc articolul ăsta înainte de explozia care a distrus orașul Beirut. Libanul era deja foarte bolnav. Nu fusese nicioadată sănătos, dar de anul trecut avea hemoragie masivă. În consecință, alesesem deja titlul articolului. Urma să scriu despre mai multe feluri Liban și România se aseamănă și despre câteva aspecte importante în care cele două țări nu se aseamănă deloc. În ceea ce privește problemele pe care cele două țări le au deopotrivă, situația geopolitică a Libanului e atât de complicată, încât toate aceste probleme se arată în varianta pe steroizi, exagerate, uriașe. Explozia de pe 4 august face comparația și mai disproporționată, dar Libanul rămâne scenariul cel mai negru devenit realitate.
***
Liban nu ar fi fost o destinație pentru mine, dacă viața nu mi-ar fi scos în cale un libanez pe jumate român care să-mi devină cel mai bun prieten și dacă, în martie 2015, Tarom nu ar fi avut reduceri la bilete. Entuziasmați de prețul mic, eu și alți trei prieteni ne-am autoinvitat în Liban. Și, invitați sau nu, am fost primiți de prietenul pe jumate libanez și de Liban cu ospitalitatea care le-a dus renumele.
Zborurile București- Beirut erau noaptea. Pe jumate adormiți, am ajuns de la aeroport direct în club în Beirut: americani, europeni, hipsteri mai ceva ca în Club Control în București. Spre ziuă am mers în cartierul Gemaizeh ca să mâncăm, la o cafenea de colț de stradă, ceva ce ne-a redefinit pe viață așteptările de la un mic dejun. În timp ce gazda ne explica ce e aia za’tar, răsăritul lumina profilele clădirilor Beirutului: clădiri vechi renovate, clădiri vechi dărâmate și cu urme de gloanțe, clădiri noi, cabluri peste tot, turlele și minaretele lăcașelor tuturor confesiunilor lumii.
Beirut ni se arăta ca un fel de Agrabah accesibil: cu religiile și etniile nenumărate, cu toate extremele bogăției și mizeriei, cu clădiri de Zaha Hadid în loc de palate, exotic, dar suficient de familiar cât să mă simt confortabil. După Beirut, restul Libanului a fost o înșiruire de locuri fantastice pe care, ca în legende cu miraje, personaje la fel de fantastice ne-au ieșit în cale ca să ni le arate. În drum spre pădurea de cedri, ne-am oprit la o margine de șosea să cumpărăm lipii abia scose din cuptor de o mamaie de 80 de ani. Un tataie de aceeași vârstă ne-a vândut câte un Pepsi și ne-a povestit cum a strâns avere vânzând legume în timpul războliului civil. La mare, la Byblos, căutând fenicienii, s-a așezat lângă noi turistă îmbracată în costum complet de safari: un fel de amazoană în vacanță însoțită de doua petsitter indonezience care aveau grijă de un papagal și de o pisică cheală închisă într-un fel de landou. Tot la mare, în Tripoli, pe urmele cruciaților, am cunoscut mătuși fete bătrâne care descifrau mesaje în limbi tainice: aramaica când mergeau la biserică și mesajele din zațul de cafea pentru oaspeți. Tot la Tripoli, în drum spre plaja pe o insulă, grupul cu care am mers în barcă s-a dovedit a fi un cor armenesc și a făcut și o demonstrație.
O înșiruire de locuri și personaje atât de incredibile încât, când ne-am trezit pe Otopeni șase zile mai târziu, aș fi putut la fel de bine să mă întreb dacă nu cumva adormisem pe scaun așteptând îmbarcarea și visasem. Nu știam atunci că visul era unul dintre acelea care încep frumos și apoi se destramă într-un coșmar. Imediat după explozie, am văzut imagini ce păreau a fi din Gemaizeh. Clădirile erau atât de distruse, încât la început m-am amăgit că zona nu era chiar așa aproape de port încât să fie foarte afectată. O iluzie, evident. Gemaizeh a fost devastată. Cât despre turiști, cluburi, mers la plajă, toate acestea erau deja dinainte de 4 august lucruri ale trecutului din cauza crizei economice catastrofale și a pandemiei.
Semnele crizei economice și ale unor posibile catastrofe se întrezăreau pe ici pe colo și în 2015. La vestigiile de la Baalbek nu am ajuns pentru că zona era prea aproape de Siria, iar ISIL era un pericol foarte mare. În valea Bekaa, pe lângă șosea, latrine cu însemnele UNHCR indicau tabere de refugiați din Siria. Astea erau simptomele evenimentelor recente. Ca simboluri ale unei indelungate mahmureli după războiul civil, peste tot am dat peste puncte de control ale armatei. În Beirut, valuri de sârmă ghimpată împrejmuiau zona clădirii parlamentului. Pentru libanezi, un nou conflict părea foarte posibil. Incert era cine aveau să tragă primii: ISIL, Hezbolah, Israel?
Erau și problemele de zi cu zi. Libanezii se îngrămădeau pe șosele puține și în stare proastă. Drumurile erau pe distanțe lungi nemarcate. Semafoarele erau aproape inexistente. Beirut se afla într-o perpetuă stare de ambuteiaj. În afară de taxi-uri cu traseu fix, nu prea se putea vorbi de transport în comun. În rest, fiecare cu mașina proprie. După război nimeni nu a refăcut calea ferată. Gara din Beirut era club de noapte.
Cei cu care am vorbit atunci nu-și puneau prea multe speranțe în autorități. În afară de valurile de sârmă și de punctele de control, prezența statului era foarte puțin vizibilă. De fapt, o mare parte din ce se putea bănui a fi în domeniul public, părea fi într-o stare de abandon sau ruină. În casa gazdei, seara luminile începeau să pâlpâie și „intra generatorul”. Furnizorul public, Electricite du Liban (EDL), nu putea susține consumul toată ziua. Generatoare locale apăruseră în timpul războiului și rămăseseră necesare. Se făceau bani frumoși cu acestea. Suficient de frumoși cât să se poată presupune că starea de derivă a EDL avea de a face și cu influența proprietarilor de generatoare asupra Ministerului Energiei. Nu că în EDL nu se turnau bani. Ba dimpotrivă. Cuvântul rețea se potrivea EDL mai degrabă cu înțelesul de strecurătoare cu ochiuri foarte largi prin care dispăreau bani publici. Datoriile pentru furnizarea de electiricitate erau o ghiulea mare legată de economia libaneză. Generatoarele private și alte exemple de astfel de antreprenoriat nu păreau a se deosebi prea mult cu cămătăria: rezolvaseră problema celui disperat, dar îl luaseră captiv. Libanezii plăteau de două ori pentru un serviciu de proastă calitate. În plus, statul chletuia banii publici și îi îndatora pentru a ține EDL într-un fel de comă.
Nu sunt întâmplătoare asemănările politicienilor libanezi cu cămătarii. Mulți sunt foști lideri militari din perioada războiului civil. Acum nu-și mai revedincă taxa de protecție cu pușca în mână, dar comportamentul e același. Dacă mai erau dubii că nu ar fi fost așa, le-a înlăturat criza financiară începută în 2019. Banca Națională, împreună cu băncile private, au ademenit depozite de valută cu dobânzi nerealiste până când, anul trecut, tot sistemul financiar libanez s-a prăbușit. Ceea ce, privind înapoi, pare logic. Sistemul era o schemă piramidală; una complexă șu cu mulți factori și jucători dar, în esență, o schemă piramidală. Majoritatea libanezilor nu au știut că participă până când băncile au început să refuze să le elibereze banii din conturi.
Judecând după un asemenea palmares, deși pare puțin probabil, nu e totuși imposibil scenariul că explozia din portul Beirut a fost intenționată și că politicieni libanezi au încheiat jaful dând țării foc.
Libanul a căzut de la statutul de „Elveția Orientului” la coada ratingurilor, laolaltă cu Venezuela și Zimbabwe. Spre deosebire de acestea ,Libanul dă peste cap ipoteze că piața și mediul privat pot contracara corupția. Libanul a fost în tot acest timp un exemplu de economie laisez-faire. Înainte de prăbușire, problema părea să fie interesul prea mare al investitorilor privați, mai degrabă decât lipsa lor. Ceea ce nu era departe de adevăr: țara era dependentă de dolarii investitorilor din Golf și ai diaspora libaneze. Schema piramidală a Bănci Naționale a fost o încercare de a menține fluxul de valută, în contextul în care scăderea prețului petrolului a redus banii la dispoziția investitorilor din zona Golfului.