Sindromul „Eu cu cine votez?”, explicat de un profesor universitar: „Sunt mai rău decât cetățeanul turmentat”

Profesorul Mircea Dumitru, fost rector al Universității București, nu știe cu cine va vota, duminică, la alegerile prezidențiale, dar știe că va merge la vot, pentru că „este important să joci”. „Nici nu știu pe cine să întreb cu cine să votez”, spune el într-un interviu acordat pentru publicul HotNews.ro, în care explică de ce consideră că s-a ajuns ca mulți dintre români să fie în această situație.

Mircea Dumitru consideră că nu există „o invenție mai bună decât votul exprimat o dată la 4 sau la 5 ani”, iar „într-o democrație, oricât de dificilă și proastă ar fi alegerea, este mai bună decât nealegerea”. 

„Nu avem nici cel mai mic reper privind o alegere potrivită”

– Cu cine votați?
– Nu știu cu cine votez. Sunt în situația „cetățeanului turmentat”. De fapt, mai rău decât cetățeanul turmentat. Nici nu știu pe cine să întreb cu cine să votez. Prieteni foarte apropiați, membri ai familiei, ne spunem: „nu avem nici cel mai mic reper privind o alegere potrivită”.

– De ce?
– Noi ne confruntăm cu o criză de lideri și în România, și la nivel european. Liderii care se propun intră într-un joc pe care nu-l stăpânesc: totala lipsă de predictibilitate a vieții, a ceea ce urmează. Merg la vot, sunt partizan al unui punct de vedere ideologic. Dar hotărârea va fi pe loc. 

– Ce altceva vă oprește să vedeți clar?
– Să spun că mă confund cu opțiunea liberală, dar nu pot să înțeleg alianța cu PSD. Poate a fost ideea unei construcții mai stabile, dar această construcție n-a mers. Să adaug că în România marilor discrepanțe sociale nu poți fi liberal pur. Dacă crezi în solidaritate privirea se îndreaptă spre măsuri sociale adecvate României profund marginalizate. 

„Este dobândită, într-un ritm fără precedent, o putere care distorsionează”

– Iată motive de derută la vot. A mai fost ceva derutant. Pare că a avut loc o luptă pe acces la resurse, la bani. 
– Eu, personal, nu mi-am văzut viața legată de bani. Vă dați seama, eu mi-am dorit să fiu muzician de muzică clasică. Apoi, am mers către filosofie. Am reușit prin opțiunile mele. Dar felul în care, în societatea noastră de acum, banii sunt acumulați accelerat conferă o derută. Este dobândită, într-un ritm fără precedent, o putere care distorsionează. Puterea astfel, potențială sau reală, devine nemăsurată și foarte periculoasă. Banii creează sentimentul lipsei de granițe morale. 

– La fel de gravă cred e alergarea după poziții și după bani, indiferent de competență sau ideologie.
– Asistăm la acest spectacol derutant al schimbării locului de muncă, al ideologiei, al urcării fulminante în poziții nemeritate. Sunt ambiții sociale de a urca ierarhic pentru a viza recompense financiare. Acest peisaj îmi spune că timpul vieții mele s-a cam dus și moral, și biologic. Nu e viața mea. Eu cred că aceasta e un fel de existență trăită la suprafața lucrurilor. Nu ai timpul acela de a construi în adâncime și de a te simți ancorat în ceea ce faci. Nu cred că funcționează profund învățarea. E foarte important să înveți toată viața. Din ce să înveți, dacă alergi după bani?

„Trebuie să credem că există diferite gradații ale răului și că un rău e mai mic decât celelalte”

– Suntem, din nou, în situația răului cel mai mic.
– Știți, la alegeri, mai sunt și alți factori care sunt pur și simplu de natură psihologică sau de natură estetică. Să nu-ți placă de cineva e o chestiune ireductibilă și fundamentală. L-ai văzut cum vorbește, l-ai văzut cum acționează, cum se prezintă și ai o antipatie pentru persoană. Avem atâția candidați acum, e greu să te atașezi emoțional de vreunul. Prestațiile lor nu dau motive de hotărâre. Nu știu cu cine voi vota, dar cu siguranță voi merge la vot. Vreau să joc, știu că e important să joci, pentru că oricât de dificilă și proastă ar fi alegerea mea, e mai bună decât nealegerea într-o democrație. 

– Răul cel mai mic ăsta este?
– Într-un fel, da. Sistemul ca atare trebuie să meargă mai departe. Democrația este ceva perfectibil și nu avem în momentul de față o invenție mai bună decât votul exprimat o dată la 4 ani sau la 5 ani. Prin urmare, trebuie să credem că există diferite gradații ale răului și că un rău e mai mic decât celelalte. 

– Considerăm sistemul democratic în sensul gradației răului?
– Se vede cu ochiul liber. Sunt persoane care sunt onorabile, dar care nu cred că sunt foarte buni sau foarte pregătiți pentru această funcție de președinte. 

„De la Klaus Iohannis am avut așteptări mult prea mari”

– L-ați ales pe Emil Constantinescu.
– Alegerea era fermă, firească. Eram în mediul academic. Dar, la fel de bine, bănuiam că nu poate fi și un bun om politic, pe cât de profesor era. Eu așteptam un om politic precum Vaclav Havel.

– Despre Ion Iliescu ce spuneți?
– Iliescu venea cu o anumită precauție, să o numesc așa, în privința reformelor. Era un bun om politic, dar tributar politicii de dinainte de 1990. Nu era un autocrat sau un autoritarist, dar era depășit de noul chip al României. 

– Calități de om politic a avut Băsescu, adaptat timpului său?
– Băsescu a fost un jucător foarte puternic. Apoi, a dovedit că avea acel „joc secund” care cumva l-a aruncat în controversă. 

– Despre Iohannis ce aveți de spus?
– Am avut așteptări mult prea mari. Și a urmat un descrescendo, ca să folosesc termeni muzicali. 

Dar toate aceste alegeri enumerate au fost conduse de convingeri ferme, de plăcut/neplăcut. Acum, însă, este greu să găsești criterii. Până la urmă, mai este ceva acum. Președinții noștri au fost criticați, au fost ironizați, ne-am raportat la ei într-un mod extrem, extrem de dur. N-am putut păstra imaculată, ca idee măcar, instituția președintelui. Nu avem nici un fel de recunoaștere sau respect a acestei instituții. 

Bun, nu ne place persoana, o criticăm. Președintele însă este o instituție pe care noi, românii, n-o respectăm. Personalizăm în mod extrem alegerile noastre. Avem nevoie de instituția în sine a președintelui pentru alegerile viitoare. Asta este părerea mea, a unui optimist rezonabil, zic eu, și moderat. Poate și-n acest caz sunt depășit. 

„Contează ce stabilesc ei că e adevăr”

– Facem alegeri de președinte într-un context complicat. Viitorul președinte va trebui să se confrunte cu cei care cred în „adevărul alternativ”. Aceștia sunt la putere, în SUA. În Rusia conduc războaie. 
– Au reușit să-i convingă și pe alții că nu mai contează, în viața publică, recunoașterea faptelor sau ceea ce noi, în mod natural, intuitiv, firesc, numim „adevăr”. Contează ce stabilesc ei că e adevăr. A fost anulată o întreagă istorie a logicii, filosofiei, a științei printr-o alegere politică. Ceea ce frapează este cât de multă lume poate să îmbrățișeze acest gen de ideologie. 

– Este cunoaștere?
– Nu. Nu e vorba de cunoaștere aici, ci de o anumită manifestare a unor interese exprimate în nume propriu sau în nume colectiv. Interesele de acest fel anulează realitatea faptelor. Este ceva foarte îngrijorător. Declari că așa vrei tu. Că pământul se învârte invers decât a fost dovedit științific. 

Dincolo de adevărurile lumii fizice, care poate nu-i afectează imediat, vom avea adevăruri din acestea, „alternative”, ale lumii politice, ale lumii morale care vor fi acceptate și recunoscute ca atare. Aici, mie mi se pare că noi putem să pierdem nu numai partea intelectuală sau morală, ci partea pur și simplu existențială, dacă ajungem să credem în astfel de bazaconii. 

–S-a murit de COVID.
– Da, adevărul nu este o decizie, ci are o funcție de reglare biologică. Noi trebuie să acceptăm existența reală a anumitor lucruri care devin periculoase sau care ne pot pune viața în primejdie. Să nu uităm COVID-ul. Au fost oameni care au negat vehement existența virusului. Rezultatul? Unii dintre acești oameni au plătit cu viața. A fost plata supremă pe care au dat-o. Probabil că n-au crezut nici în ultimul moment. Poți să închizi ochii în fața realității, poți să amâni pentru o perioadă contactul foarte dur, uneori letal cu realitatea, totuși, până la urmă, cine pierde în această cursă este persoana care crede în aceste fantasmagorii. 

„Votul puternic pentru Trump, un vot pentru „adevăruri alternative”, venit cu sentimente de frustrare și de teamă”

– „Pământul plat” a luat puterea unde, în America?!
– Dacă la un nivel din ce în ce mai extins credem în astfel de deviații culturale sau astfel de explicații pseudo și para-științifice, vă garantez că cine va pierde vom fi noi cu toții. Și cei care credem în adevăr și cei care susțin alternativul. 

– De ce omul se duce după Învingători?
– E teama de cei puternici, e teama de a nu avea de suferit, e gândirea aceasta de tip defensiv. Ești mai prudent. Și aici amintesc votul popular pentru Donald Trump, cu toată forța lui. 

E un vot pentru Trump, e acest vot pentru „adevăruri alternative”, vot venit nu oricum, ci odată cu sentimente de frustrare și de teamă. Teamă în legătură cu problemele economice și teamă în legătură cu migrația masivă. Când capitalizezi politic teama și frustrarea, știi foarte bine că poți să ajungi la soluții radicale. 

Mircea Dumitru este doctor în filosofie al Tulane University (New Orleans, Louisiana) din anul 1998, cu o teză despre modalitate şi incompletitudine. Este, de asemenea, doctor în filosofie al Universităţii din Bucureşti. A fost rector al Universităţii din Bucureşti, unde predă, iar din 2014 este membru al Academiei Române.