Sinteze geopolitice (readuse) în actualitate: A Treia Romă și Califatul
„Nu există decât două țări, Orientul și Occidentul; nu există decât două popoare, orientalii și occidentalii.”
Napoleon Bonaparte
Pentru a înțelege lumea în care trăiește, societatea pe care o făurește, neavând întotdeauna controlul deplin asupra evoluțiilor pe care le provoacă, omul a recurs până la urmă la două instrumente: (i) definirea unui cadru care poate fi supus raționalizării și (ii) atribuirea unui plan transcendent, acolo unde inexplicabilul este asociat intervenției divine.
Nici omul politic (sau omul de stat) nu a scăpat tiparului menționat, doar că această „specie” are o abilitate specială de a se folosi de rațional ori transcendent nu doar pentru a înțelege lumea în care acționează, ci și pentru a o modela. Modelarea lumii pentru omul politic sau de stat se constituie astfel într-o „misiune”.
Nu doar omul politic sau omul de stat cochetează cu misiunea, același lucru l-au făcut și filozofii sau teologii. Socrate, de exemplu – ne spune Platon în dialogul Republica –, considera că filozoful este singurul capabil să recunoască ce este cu adevărat bun, singurul care poate atinge absolutul, prin urmare este și singurul potrivit să conducă o societate.
Omul religios și-a reprezentat zeii drept întemeietori, guvernatori de drept sau măcar protectori ai structurilor sociale umane, adăugând astfel o aură mistică pentru a legitima un construct social; ceea ce îndreptățea liderii politici, locțiitori ai zeului pe pământ, să cheltuiască energia și resursa (inclusiv umană) necesară pentru a-l întreține.
Evreii, întemeietorii religiilor monoteiste avramice, l-au văzut încă de la început pe Dumnezeu ca fiind liderul și protectorul regatului lor. Regii, profeții și cărturarii care au aderat neabătut la această credință au insistat mereu pe ideea că regatul lor nu poate exista în lipsa protecției lui Dumnezeu, punând la temelia statului, a structurilor religioase și politice un act juridic, o Lege pe care însuși Dumnezeu a dictat-o.
Pe aceeași linie de gândire, creștinii au văzut în Evanghelia propovăduită de Iisus o întărire a Legii, căreia, în plus, i s-a afirmat și un caracter universal, extinzând ideea de popor al lui Dumnezeu de la evrei către toți cei care cred în Dumnezeu-Cuvântul (Mesia Iisus) și în misiunea sa în lume.
În secolul XII, Gioacchino da Fiore – întemeietorul Ordinului monastic Florensian, totodată un teolog ce a influențat inclusiv Ordinul Franciscan cu ideile sale, dar și filozofia istoriei – a dus conceptul de stat al oamenilor ca parte a unui construct transcedental mai departe. El a împărțit istoria în trei stadii sau epoci: (i) a Tatălui, (ii) a Fiului și (iii) a Sfântului Duh (Spirit), în care Trinitatea se revelează progresiv și pedagogic umanității.
În prima epocă istorică, cea a Tatălui, sau a Legii, oamenii au trăit sub semnul fricii și al servitudinii. În a doua epocă, cea a Fiului, sau a Evangheliei, oamenii trăiesc în credință și supunere filială. În fine, a treia epocă, ce va să vină (sau poate chiar a și venit), va fi a Duhului Sfânt și va sta sub semnul iubirii și al libertății, în care Dumnezeu se va revela direct în inimile tuturor oamenilor.
Conform lui Gioacchino da Fiore, ideea de împlinire a timpurilor nu trebuie înțeleasă ca fiind ceva care va surveni la sfârșitul lumii, în afara timpului istoric, ci ca un eveniment viitor care se va realiza în cadrul istoriei. Ideile sale au alimentat mai apoi mișcările de reformă din sânul Bisericii Catolice, mișcările escatologice și milenariste, dar și filozofi și gânditori de primă mărime ai secolelor XVIII, XIX și chiar XX.
OCCIDENTUL
Congresul de la Viena, prezidat de Klemens von Metternich, și-a desfășurat lucrările la Viena între anii 1814 – 1815 și a avut ca scop crearea unui cadru al echilibrului între puterile europene în urma Războaielor Napoleonene, urmând să ratifice oficial înțelegerile prefigurate în Tratatul de la Chaumont, semnat în 1814 de Austria, Rusia, Prusia și Regatul Unit al Marii Britanii.
Tratatul de la Chaumont a devenit astfel baza unei alianțe europene care a asigurat echilibrul puterii și a format cadrul politicii internaționale europene până la izbucnirea primei conflagrații mondiale în anul 1914.
Principalele rezultate ale congresului, în afară de confirmarea retrocedării teritoriilor anexate de Franța în perioada 1795–1810, au fost creșterea rolului (în Europa) și al teritoriului Rusiei și Prusiei. A fost confirmată de asemenea consolidarea statală germană, formându-se Confederația Germană sub conducerea Austriei și Prusiei.
Reprezentanții puterilor participante la Congres au căzut de acord asupra unui mare număr de schimburi teritoriale: Norvegia a fost cedată regelui Suediei, Austria a primit Lombardia și Veneția, în vreme ce cea mai mare parte a zonei nordic-centrale a Italiei a revenit dinastiilor Habsburgice.
Controlul papei asupra Statelor Papale a fost restaurat, regatului Piemont-Sardinia i-au fost retrocedate principalele posesiuni continentale și a primit și controlul Republicii Genova; a fost format un Regat Unit al Țărilor de Jos cu frontiere lărgite pentru Casa de Orania, din vechile Republici ale celor Șapte Provincii Unite ale Țărilor de Jos și fostele teritorii controlate de Austria ale Țărilor de Jos de Sud. Elveția și-a mărit teritoriul, iar neutralitatea acesteia a fost garantată.
Congresul de la Viena a instituit o nouă ordine în care Europa era sub controlul unui ansamblu de patru puteri: Austria, Prusia, Rusia și Anglia. Pentru a păstra vechile regimuri dinastice, monarhii Prusiei, Austriei și Rusiei au creat în anul 1815 Sfânta Alianță, un pact de asistență mutuală îndreptat împotriva frământărilor revoluționare ale secolului XIX.
Tratatul Sfintei Alianțe a fost semnat la 26 septembrie 1815, la originea lui aflându-se țarul Alexandru I al Rusiei; tratatul aducându-i alături de țar pe împăratul Francisc I al Austriei și pe regele Frederic Wilhelm al III-lea al Prusiei. Textul nu conținea prevederi concrete prin care să asigure prevenirea unui nou conflict european, era mai mult o consemnare a ideii de sprijin reciproc bazat pe dogmele creștine de iubire de oameni și existența unui singur Dumnezeu pentru toate popoarele.
Tratatul Sfintei Alianțe a reprezentat o primă încercare a imperiilor europene de a găsi o soluție pentru stoparea conflictelor majore. Dimensiunea transcedentală a tratatului a fost susținută de țarul Alexandru I, în timp ce dimensiunea practică i-a fost asigurată de cancelarul Austriei, Metternich, și de viziunea sa privind Noua Europă și organizarea Concertului European.
Unul din marii filozofi europeni, contemporan cu marile frământări ce au precedat întemeierea Concertului European, a fost Georg Wilhelm Friedrich Hegel. După Hegel, rațiunea este cea care guvernează lumea și se împlinește în istorie. Obiectivul istoriei nu îl constituie, în viziunea sa, individul în existența lui singulară, ci poporul întreg și spiritul său.
Evoluția dialectică a spiritului universal se desăvârșește în final în ideea de Stat, unde se găsesc reunite moravurile, arta și dreptul. Obiectivul istoriei este deci Statul și libertatea pe care el o realizează. Istoria lumii este interpretată ca un tribunal al lumii, ținându-se cont de conformarea ei graduală la conceptul realității, la ideea rațională și la împăcarea popoarelor cu propriile idei și cu ideile celorlalți.
Filozofia lui Hegel este în mod esențial determinată de noțiunea de „dialectică„, care este în același timp un concept, un principiu al cunoașterii și al mișcării reale care guvernează existența lumii. Dialectica cu cele trei momente – teză, antiteză, sinteză – nu este neapărat o metodă, ci decurge logic din dezvoltarea și evoluția realității.
Pe urmele lui Gioacchino da Fiore, Hegel, aplicând dialectica, identifică trei stadii de dezvoltare în istoria omenirii 1: (i) stadiul Lumii Orientale ce aparține imperiilor, unul al lipsei libertăților individuale; (ii) stadiul Lumii Grecești, al social-democrației, în care scopul deplinei libertăți este ratat datorită tentației demagogiei și (iii) stadiul Creștinătății, al monarhiei constituționale, acolo unde ideea de libertate stă la temelia organizării statului.
Alexandre Kojève 2 a fost un filozof francez de origine rusă care nu doar că a reînnoit studiul lui Hegel în Franța 3, dar a fost și unul din hegelienii de secol XX care a gândit o formă de sinteză dialectică a organizării statale a Europei. Kojève a insistat pe ideea sfârșitului istoriei și pe faptul că nimic nou nu mai poate defini lumea: sfârșitul istoriei este deja realizat în Statele Unite, prin eliminarea claselor sociale și posibilitatea pentru toată lumea de a avea acces la proprietate.
China și URSS erau, în viziunea lui, niște State Unite mai puțin dezvoltate, dar care tind spre același scop: au abolit clasele sociale și încearcă recuperarea înapoierii din punct de vedere economic. Pe scurt, modul de viață american era starea post-istorică a omului.
Tema sfârșitului istoriei, reluată de Francis Fukuyama, este una pur kojeviană, fără nicio legătură cu gândirea lui Hegel. Kojève mai este remarcat și pentru că a propus în dezbatere, înaintea lui Winston Churchill, ideea de Statele Unite ale Europei. Acestea urmau să fie o construcție politică federală, un nou Imperium, prelungire a celui roman și a celui romano-german al Evului Mediu și Renașterii. Kojève și-a numit proiectul Romano-Germania.
Kojève sugera de aceea o uniune politică și economică între Franța, Spania și Italia, pentru a contrabalansa influența inevitabilă a Germaniei. Occidentul nu poate funcționa fără un echilibru just între lumea mediteraneană, latină și catolică și nordul germanic și protestant, scria el. În acest proiect de sinteză geopolitică, Alexandre Kojève este hegelian.
În viziunea sa doar o alianță între Mediterana latină și nordul germanic al Europei ar putea face față tăvălugului anglo-saxon, sau a celui rus. Mediteraneenii aduc cu ei un raport intim cu marea, cu străinul din sud, pentru că ei cunosc, istoric, Islamul. Nordul german aduce în schimb integrarea economică și o disciplină a muncii.
Cele două se completează armonios, între America și Rusia, cu care niciuna din țările europene nu s-ar putea compara sau confrunta. Pentru asta însă, Franța nu trebuie să fie un simplu satelit economic al Germaniei, ci trebuie să se revină la vechiul model al imperiului latin.
La ceva mai mult de trei decenii după încheierea Războiului Rece, poate că am putea fi de acord cu ideea de sfârșit al istoriei, dar nu ne poate fi clar sub nicio formă în ce mod am putea realiza o sinteză pentru un al treilea și ultim stadiu de evoluție a omenirii. Desigur, constructul Uniunii Europene ar putea fi imperiul sintezei kojeviene franco-germane, doar că nu ne este clar în ce măsură el poate exista ca o realitate consolidată și durabilă.
Acest proiect are în continuare adversari din ce în ce mai puternici, dornici și ei de propriile lor sinteze, la care nici gând să fi renunțat. Ceea ce vedem întâmplându-se acum la granița de est a Uniunii Europene sau în estul Mediteranei și Orientul Mijlociu ne vorbește despre proiecte geo-politice concurente cu dimensiuni de sinteză imperială alternativă și concurentă a Occidentului.
CALIFATUL
Un scurt recurs la istorie nu strică; ne ajută Margaret MacMillan și ampla sa lucrare Peacemakers. Six Months that Changed the World: „…Mehmet al VI-lea nu era numai sultan otoman, ci și calif, conducător spiritual al musulmanilor de pretutindeni. Alungarea sa din Constantinopol sau simpla plasare sub supravegherea unei puteri străine i-ar fi putut înfuria pe musulmanii indieni. Lloyd George a ignorat pur și simplu obiecțiile acestora.”4
În 29 iunie 2014, Statul Islamic (ISIL), numit și Daesh (după acronim arăbesc al ISIL), la acel moment condus de Abu Bakr al-Bagdadi (recent eliminat de armata americană), a anunțat restabilirea Califatului islamic, primul după abolirea, în 1924, a celui rezultat din Imperiul Otoman. Un semn cât se poate de clar că rănile lumii islamice nu doar că nu s-au vindecat, dar produc în continuare resentimente și o dorință de răzbunare față de Occident.
Scurtul recurs la istorie ne oferă pentru prima fațetă a monedei faptul că la sfârșitul primului război mondial nu doar Imperiul Otoman era o construcție vetustă, ci și orbirea imperială a Franței și Marii Britanii, care era un reflex al trecutului și a produs răni adânci Orientului Mijlociu, astăzi nici pe departe vindecate.
Pentru a doua față a monedei, regăsim în lumea arabă o speranță nestinsă pentru acel Califat arab format în secolul VII, care și-a atins apogeul în secolul al VIII-lea, în timpul Dinastiei Omeiazilor.
Sultanii osmani turci au reușit să preia moștenirea Califatului în anul 1517, întemeind Califatul Osmanilor, care a durat până în anul 1924, când a fost desființat sub președinția lui Mustafa Kemal Atatürk.
Nevoia acestei sinteze imperiale a arabilor a fost visată de Faisal I-ul, fiul lui Hussein, șerif de Mecca, și fratele lui Abdullah I al Iordaniei, doar că speranțele sale au fost legate de promisiunile britanicilor și de camaraderia cu Thomas Eduard Lawrence, cunoscut sub supranumele de Lawrence al Arabiei și s-au dovedit în cele din urmă deșarte.
Astăzi arabii, datorită faliilor religioase adânci, nu par să fie capabili să realizeze din interior o a doua sinteză de dimensiunile celei omeiade, ori măcar similară cu cea otomană; așa că primul președinte turc din perioada republicană care și-a făcut din restaurația otomană un program politic de tip populist și naționalist, și anume Recep Tayyip Erdogan, a văzut aici o excelentă oportunitate: ce-ar fi să ridice steagul unui nou Califat?
Desigur, Recep Tayyip Erdogan este un personaj plin de contradicții și controversat, care improvizează masiv în programul său politic, fiind întrecut doar de și mai controversatul președinte american Donald Trump. Erdogan nu a declarat nicăieri că are o astfel de intenție, dar apropiații săi o fac și nu-i contrazice nimeni din administrația prezidențială.
Turcia și-a extins influența în Caucaz, are trupe în Siria și în Libia, provocând o reacție tot mai puternică din partea Greciei și Franței, dar și a Egiptului. Acțiunile Turciei au provocat coliziuni punctuale cu Israelul și Federația Rusă (de asemenea implicată în Siria) și mai recent confruntări serioase, care din fericire încă nu au degenerat în lupte deschise, cu forțele navale grecești și franceze.
INTERVIURILE HotNews.ro