Ștefan Afloroaei: “Vorbim mult despre tot felul de sfârșituri și schimbări radicale, producem neîncetat eshatologii de uz cotidian, care a doua zi nu mai spun nimic nimănui” Astăzi începe Bookfest 2019. Interviu #cabinetuldeperspektive
“Fabula existențială” este o carte care te trântește la pământ de la primul eseu. Mamă, cum le zice Afloroaei! Băi, zilnic faci tot felul de gesturi cu sens-tâmpite. Ele devin cuibul tău, confortul tău. Reflexe și instincte de apărare. Dar cu acest cuib unde dracului ajungi? De ești de ăla eficient nu-i destul să-ți faci treaba. Contemplativii sunt profunzi, amână și, precum Hamlet, văd și un sens al întâmplărilor. De aici, plictiseala devine eroul cel bun, iar sensul vieții care poate fi el? Trăiești sau exiști? Păi, de ce ți-e frică? De singurătate, de a nu fi văzut și auzit. Dar copleșitoare este frica de sine, de a rămâne câteva clipe cu tine însuți. De ce ți-e teamă, nu scapi. Cartea asta te face mai atent la demențele din viața ta. Stai, omule, un pic în viața ta. Bookfest începe astăzi. De ce să nu-ți cauți “Fabula existențială”?
Reporter: Aveți în Fabula existențială o împărțire a oamenilor. Eficienți și contemplativi. Cât de bună este eficiența asta nebună care ne este inoculată social astăzi? Cum arată contemplativul, cât de ineficient este el?
Ștefan Afloroaei:Distincția o amintesc într-un comentariu la cele spuse de Nietzsche în Nașterea tragediei. Ar fi vorba de oameni atrași de acțiune și oameni contemplativi. Cei dintâi stau sub semnul voinței, preferă intervenția imediată, cu efecte sigure și rapide. De regulă, nu-și pun întrebări cu privire la sensul de durată al unor fapte, sunt seduși de eficiența lor nemijlocită și cuantificabilă. În schimb, cei contemplativi stau mai curând sub semnul reflecției, caută să vadă în ce măsură au sens o decizie sau alta, o faptă sau alta. Sigur, nu e vorba de o distincție pură. Aș spune că și omul contemplativ poate fi eficient, doar că într-un alt înțeles al cuvântului. Liberă de urgențele și calculul zilei, lucrarea lui are efecte mai puțin vizibile, recunoscute ca atare după ani și ani. Să ne gândim, de pildă, la efectele peste timp ale unui artist, ale unui gânditor autentic sau ale unui sfânt, ca să dau chiar exemplele celui invocat mai sus.
Reporter: Care-i sensul vieții?
Ștefan Afloroaei:Nu răspunsurile ne lipsesc la această întrebare, există destule, unele bine formulate. Cel mai adesea întrebarea lipsește, în forma ei profundă și sinceră. Când cineva simte nevoia să și-o adreseze lui însuși, singur și în tăcere, eventual când constată că întrebarea îl întâmpină din senin și nu-l lasă în pace, cred că se află deja în raza discretă a unui răspuns.
Reporter:Plictiseala este bună?
Ștefan Afloroaei:Există, știm bine, multe forme de plictiseală. Unele, de pildă, însoțesc viața trăită prozaic, repetitiv și impersonal. Altele vin imediat după satisfacțiile ușoare. Sau odată cu lenea și trândăveala. Există însă și o plictiseală mai profundă, imprevizibilă, fără motive speciale, aptă să-l aducă pe cel în cauză la o anumită distanță de sine și, astfel, să-i facă văzut, măcar pentru câteva clipe, chipul său propriu.
Reporter:Ce a pierdut ce a câștigat epoca noilor tehnologii?
Ștefan Afloroaei:E greu să ne dăm seama acum de câștiguri sau pierderi, nu avem încă distanța necesară spre a le vedea cu limpezime. Încă profităm cu o anumită plăcere – copilărească, chiar inconștientă – de noile tehnologii și nu prea ne gândim la pierderi. Unele semne, însă, ar putea să ne facă atenți asupra lor. De pildă, nu mai reușim să vorbim unii cu alții, în ciuda gălăgiei generale pe care o facem. Ne e teamă să fim singuri, cu noi înșine. Nu prea știm ce înseamnă a gândi, a reflecta, deși trăim cu impresia dezinvolturii în această privință. Avem sentimentul măreției cu orice artefact nou, cu orice preocupare nouă, până și cu noile forme de dependență tehnică.
Reporter: Care sunt limitele în interpretarea „semnelor” lumii de astăzi? Unde greșim interpretând ceea ce ni se întâmplă?
Ștefan Afloroaei: Nu aș vorbi neapărat de greșeli. Însă întâlnești tot mai rar simțul propriilor limite, mai ales în ceea ce privește puterea de înțelegere. De regulă, interpretăm ceea ce ne impresionează pe moment, faptul „senzațional”, „șocant”. Și citim tot felul de întâmplări – obișnuite sau banale până la urmă – ca semne ale timpului. Fiecare ține să descopere în propria voce un adevărat profet al acestui veac. Avem, din câte văd, o predilecție pentru o interpretare aparent eshatologică. Vorbim mult despre tot felul de sfârșituri și schimbări radicale, producem neîncetat eshatologii de uz cotidian, care a doua zi nu mai spun nimic nimănui.
Reporter: De ce suntem pradă prejudecăților, bazaconiilor?
Ștefan Afloroaei: Există pre-judecăți și prejudecăți. Cele dintâi, ca reprezentări sau credințe comune, apar cel mai adesea firești, asemeni unei atmosfere mentale în care trăim. Dacă însă nu reflectăm deloc asupra provenienței și justificării lor, mai ales asupra puterii lor, se pot transforma în prejudecăți. Și devin, într-adevăr, o grea povară a minții. Vulnerabili în fața lor ne fac o anume indiferență față de noi înșine și neputința – dacă nu cumva lenea – de a gândi liber.
Reporter: Voința și inteligența sunt opuse? Care este compromisul posibil între ele?
Ștefan Afloroaei: Uneori lucrează ca și cum ar fi opuse, chiar străine una alteia. De pildă, vrem cât mai multe, aproape orice, însă înțelegem puține și târziu. Vorbind de inteligență, am în vedere acum nu simpla capacitate de a găsi soluții și tehnici de lucru, ci puterea cuiva de-a se înțelege pe sine și de-a se raporta comprehensiv la celălalt. Aceasta din urmă poate fi cultivată, însă necesită o grijă cu totul aparte. Cred că tocmai o asemenea grijă ar putea să asigure buna comunicare a inteligenței cu voința.
Reporter: E bine să ți se întâmple „din nou”? Să trăiești repetarea propriei vieți?
Ștefan Afloroaei: În sensul obișnuit al cuvintelor, nu e posibil. Însă în ordine spirituală e posibil, bunăoară când cineva își redescoperă, printr-o experiență cu totul aparte, cursul propriu al vieții. Cazul biblicului Iov e știut în această privință. Sau cazul celor care au cunoscut, după război, închisori și lagăre în care moartea ajungea mai ușoară decât suferința. Chiar dacă am socoti irepetabil cursul vieții, gândul unei asemenea posibilități stranii, cum spune Milan Kundera, ne-ar face atenți la etica deciziilor noastre, ne-ar da prilejul să ne înfricoșăm în fața indiferenței sau a acelor cruzimi de care suntem uneori în stare.
Reporter: Care este „proba celor irepetabile”?
Ștefan Afloroaei: Ceva cu adevărat irepetabil – în creație, bunăoară, în experiența morală sau în cea religioasă – are puterea să ne smulgă din ordinea temporală obișnuită. Ne poate elibera de cele comune și repetitive, terne. Poate să ne descopere o limită a celor omenești, semnul a ceva dincolo de voința și înțelegerea noastră. Însă nu ar trebui să ne gândim doar la acele fapte sau întâmplări pe care le socotim excepționale. Până și ceva efemer, de pildă privirea senină a unui chip, un zid vechi sau apariția suavă a unei flori de câmp, poate oferi simțurilor o bucurie pură, singulară.
Reporter: De ce îi este frică omului 2019?
Ștefan Afloroaei: Unele forme de frică revin, au fost resimțite și altădată. Cred însă că în acest timp e frecventă frica de singurătate, bunăoară. Sau frica de a nu fi văzut și auzit. Dar și frica de sine, de a rămâne câteva clipe cu sine însuși.
Reporter: De ce anxietățile par mai mari în secolul conectivității continue? Sunt bune absența și însingurarea?
Ștefan Afloroaei: Cu noile curiozități și mai ales cu noile media, aflăm imediat de „pericolul anxietății”. Și, dacă aflăm, îl și resimțim, îl vedem cuibărit undeva în noi înșine. Pare să anunțe cu insolență sfârșitul unui mod de a ne duce viața, absența acelui confort pe care l-am obținut în preajma atâtor lucruri și imagini. Ca să revin la a doua întrebare, aș spune că însingurarea poate fi dorită și căutată, mai ales când îi cunoști resursele neobișnuite pe care le oferă. În aerul ei proaspăt, bunăoară, poți să-ți aduni gândurile, să vezi norii de pe cer sau iarba câmpului, un chip sau o casă, un zid sau o umbră. Și, desigur, dacă ai dispoziția potrivită, poți să vezi ce se întâmplă cu tine sau cu alții.
Reporter: De ce este bine că omul își poate schimba astăzi identitatea într-o societate lichidă? De ce este rău că omul își poate schimba astăzi identitatea într-o societate lichidă?
Ștefan Afloroaei: În multe feluri s-a vorbit despre societatea de astăzi, inclusiv că ar fi „lichidă” sau „acvatică”. Probabil că, în unele privințe, așa este. Cât privește identitatea, dintotdeauna omul s-a jucat serios cu aceasta. A inventat pentru sine noi identități, mai ales când cea dată îl împiedica să aibă ceea ce voia cu tot dinadinsul, un regat, un rol pe scena lumii, un chip sau un nume. Consecințele, bune sau nebune, ar trebui văzute cu fiecare caz în parte. Cred că omul de astăzi este mult mai atras de acest joc riscant și mai priceput să-l joace. Îmi amintesc o spusă a lui Eliade, anume că personajul acestei epoci a devenit un adevărat maestru în arta camuflării.
Reporter: Timpul e invizibil, dar ne ucide. Cum este moartea ca principiu al vieții?
Ștefan Afloroaei: Așa spunem despre timp, că trece, deși, în fapt, noi trecem, spunem deopotrivă că timpul ne ucide, când, de fapt, moartea e înscrisă în ființa noastră. Mi-a plăcut felul în care unii scriitori creștini au refăcut ideea mai veche – și destul de abstractă – că omul e o ființă rațională; au preferat să spună că omul e o ființă rațională și muritoare. Ultimul cuvânt asigură o anume concretețe ideii ca atare. Sigur, viața omenească nu-și are sursa în moarte, dar o poartă pe aceasta cu sine, este așa cum este doar având o asemenea posibilitate certă și singulară în față.
Profesor la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Departamentul de Filosofie. Susţine prelegeri de Hermeneutică filosofică şi Metafizică (la specializarea Filosofie, studii de licenţă), Ideea europeană (la specializarea Relaţii Internaţionale şi Studii Europene, studii de licenţă), Hermeneutică radicală (la specializarea Filosofie, studii masterale) şi Teorii ale interpretării (la specializarea Filosofie, Şcoala doctorală). Coordonează lucrări de doctorat în domeniul hermeneuticii filosofice, al ontologiei şi metafizicii.
Cărţi publicate: Ipostaze ale raţiunii negative. Scenarii istorico-simbolice,Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991; Întâmplare şi destin, Editura Institutul European, Iaşi, 1993; Lumea ca reprezentare a celuilalt, Editura Institutul European, Iaşi, 1994; Cum este posibilă filosofia în estul Europei, Editura Polirom, Iaşi, 1997; Locul metafizic al străinului (în colaborare), Editura Fundaţiei Axis, Iaşi, 2003; Metafizica noastră de toate zilele, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008; Privind altfel lumea celor absurde, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013, Fabula existențială, Polirom, 2019
INTERVIURILE HotNews.ro