Andreea și Adrian, voluntari în secțiile Covid-19: Obișnuiam să le cânt pacienților intubați în timp ce le administram tratamentul, în speranța că mă vor auzi și poate vor continua să lupte / Aici am învățat să fac prima mea injecție și tot aici am asistat la primul deces

​Andreea și Adrian sunt Eroii din spatele Eroilor, doi studenți la medicină care au răspuns apelului pentru voluntari în secțiile Covid-19, unde au făcut prima injecție și au văzut primul deces. Martori ai fricii din spitale, ai speranței pierdute sau recâștigate și ai recuperării eroice acolo unde nimeni nu credea ca e posibil au continuat să ajute pacienții, singurul lor scop fiind să vindece oamenii.

Andreea Cosor este studentă în anul IV la Facultatea de Medicină Generală din cadrul UMF ,,Carol Davila” București și aproape 3 luni a fost voluntară la Spitalul Județean de Urgență Slobozia pe secția A.T.I. COVID-19, o anexă a secției A.T.I.

Adrian-Gabriel Neculai este student în anul V la Medicină în cadrul Universității de Medicină și Farmacie “Carol Davila” din București și voluntar pe secțiile COVID-19, Pneumologie și CPU ale Institutului Național de Pneumoftiziologie “Marius Nasta”.

Andreea și Adrian au răspuns apelului pentru voluntari în secțiile COVID -19: Mi-am propus să merg oriunde mă vor repartiza/ Prima zi la spital pentru mine a fost o confirmare a faptului că situația nu era tocmai îmbucurătoare

Andreea: Atunci când cei de la ISU au anunțat că recrutează voluntari pentru a ajuta personalul medical în lupta împotriva pandemiei, am simțit că viața mea recapătă un sens. M-am înscris fără să cad prea mult pe gânduri si mi-am propus să merg oriunde mă vor repartiza, chiar și la Sibiu dacă era nevoie. Singura mea teamă era că nu voi reuși să păstrez echilibrul între îndatoririle mele ca studentă (examene, cursuri) și activitatea de voluntariat, dar am făcut față cu brio. La scurt timp, am fost anunțată că am fost repartizată la Spitalul Județean de Urgență Slobozia și că urmează să plec acolo. Născută și crescută în Constanța, studentă în București, voluntară în Slobozia, o adevarată provocare, dar nu am făcut niciun pas înapoi.

Adrian: În Septembrie, 2020 am vazut apelul pentru voluntari și articolele de pe mass-media conform cărora secțiile COVID erau pline, iar personalul medical începe să nu mai facă față volumului de muncă uriaș. Prima zi la spital pentru mine a fost o confirmare a faptului că situația nu era tocmai îmbucurătoare, medicii fiind nevoiți să se deplaseze cu o caravană la un azil pentru a evalua 80 de pacienți pozitivi și suspecți de infectare cu noul Coronavirus. Cu toate că nu intram încă pe Zona Roșie, medicii și rezidenții ne-au învățat cum să scriem Spitalizări de Zi, să completăm schemele de tratament în fișele pacienților și să actualizăm tabelul cu pacienți și situația din saloane pentru vizitele efectuate de medici în zilele următoare. Deoarece mă aflam într-o perioadă cu examene și principalele intervale libere erau cele de noapte, am preferat să merg în gărzi de noapte, de la ora 18 la 06, profitând astfel de timpul petrecut ziua acasă pentru a citi.

În linia întâi în zona roșie – Andreea: Am fost martoră a fricii, morții, a speranței pierdute sau recâștigate, a recuperării eroice acolo unde nimeni nu credea ca e posibil/ Adrian: Mulțumirile și recunoștința asistenților medicali și medicilor, dar mai ales ale pacienților la sfârșitul fiecărei zile sunt neprețuite

Andreea: Am cunoscut foarte mulți oameni speciali de la care am avut ce învăța, atât lecții de viață, cât și îndeletniciri medicale. Eram ca o familie, colaboram, ne ajutam, ne împărțeam sarcinile în mod echitabil, depășeam împreună pierderile umane, sărbătoream cu toții fiecare caz salvat, ne susțineam în tot. Am muncit în ture de 12 ore atât ziua, cât și noaptea, preparam tratamentele, împărțeam medicamentele pentru fiecare pacient în parte, pregăteam perfuziile, administram tratamentele, monitorizam constantele vitale, ofeream pacienților o gură de apă, o vorbă bună și încercam să le ofer un confort cât mai sporit ca să mai uite de situația neplăcută în care se aflau.

Contactul cu pacienții era dificil. De fiecare dată când intram la ei trebuia să fim echipați cât mai bine, în combinezon, cu vizieră, 2 măști preferabil, 2 perechi de mănuși, singurul lucru pe care îl vedeau la noi fiind ochii sau ne mai recunoșteau după voci. După câteva ore petrecute într-un astfel de echipament îți este foarte cald, dar nu m-am plâns, pentru că știam că mulți dintre colegii mei așa și-au petrecut ultimele luni.

Când intram în zona roșie îmi lăsam tot în urmă, griji, frici, gânduri legate de facultate sau viitor, singurul meu scop fiind să ajut acei oameni să scape cât mai repede de acolo. Am fost martoră a fricii, morții, stingerii puțin câte puțin sub ochii mei, a speranței pierdute sau recâștigate, deznădejdii, recuperării eroice acolo unde nimeni nu credea ca e posibil. Îi vedeam cum se rugau și nu îndrăzneam să îi întrerup pentru a le administra tratamentul, din respect. Le-am fost alături chiar și în ziua de Crăciun pentru a le mai curma din suferința de a nu fi alături de cei dragi. Au existat multe dăți în care vorbeam cu un pacient, iar în următoarea tură aflam că nu mai este printre noi. Am realizat că puteam oricând să mă văd cu cei dragi, însă oamenii pe care îi tratam nu aveau această șansă săptămâni întregi sau poate povestea lor se termina într-un mod tragic.

Obișnuiam să le cânt pacienților intubați în timp ce le administram tratamentul, în speranța că mă vor auzi și poate vor continua să lupte. Totuși nu erau doar momente întunecate. Am si râs, unii pacienții erau foarte talentați la a face haz de necaz, mulți erau înțelegători și ne compătimeau pentru multele straturi sub care ne ascundeam. Unii pacienți îmi ofereau ceva din mâncarea lor după care realizau că am o mască FFP și mi-e imposibil să accept, cu atât mai puțin în zona roșie.

Adrian: Activitatea în combinezon la patul bolnavului era cu mult mai solicitantă decât cea efectuată în zona verde. Frig sau căldură insuportabilă, foame, sete sau somn, după ce ne echipam, timp de câteva ore nu mai aveam acces la nimic altceva. Desigur, oricând era vreo urgență ne puteam dezechipa, dar având în vedere că uzam un combinezon, mănuși, botoși și măști nu era tocmai plăcut.

Aici am învățat să fac prima mea injecție și tot aici am fost asistat la primul deces de 5 ani de zile de când am călcat pentru prima oară într-un spital. Deși am asistat la peste 100 de autopsii și nu era prima mea experiență cu un decedat, faptul că era vorba despre un deces petrecut în spital cu câteva minute înainte de a ajunge pe secția îmi conferise un sentiment straniu. Dar asta nu m-a determinat să îmi sistez activitatea, motiv pentru care încă sunt voluntar la acest spital. Activitatea noastra nu se rezuma întotdeauna la exercitarea unui act medical. Uneori, având pacienți în stare gravă internați pe secție, era nevoie ca aceștia să fie hrăniți, motiv pentru care ajutam și doamnele infirmiere.

Mulțumirile și recunoștința asistenților medicali și medicilor, dar mai ales ale pacienților la sfârșitul fiecărei zile sunt neprețuite. Astfel, de fiecare dată când oboseala își spunea cuvântul, fie că era vorba de programul de la facultate sau de la spital, găseam resurse să continui.

Chiar dacă pacienții nu cred în boală, scopul nostru principal este să îi vindecăm

Andreea: Am întâlnit multe persoane care nu credeau în Covid, însă cei mai mulți erau docili și își urmau tratamentul exact cum le explicam noi. În momentul în care viața le era pusă în pericol și conștientizau o iminentă pierdere a luptei împotriva bolii, începeau să renunțe la această necredință și treceau de partea cealaltă a baricadei, alături de cadrele medicale. Celor care erau de neclintit în privința ideilor despre Covid încercam să le explicăm că așa cum există virusul gripal, herpetic sau hepatic, la fel de bine există și acest virus și că doar ascultându-ne instrucțiunile vor reuși să învingă. În ultimă instanță, tot ce ne rămânea de făcut era să îi acceptăm și să evităm eventuale conflicte pentru a-i păstra în continuare cooperanți la tratament, scopul nostru principal fiind să îi vindecăm.

Viitorul pandemiei în România

Andreea: Cea mai bună soluție cu privire la depășirea pandemiei în țara noastră rămâne în continuare vaccinarea. Am întâlnit foarte multă confuzie în rândul pacienților, erau acaparați de multe surse și nu știau ce să mai creadă. Acest fapt le creștea nivelul anxietății ceea ce determina un sistem imunitar slăbit care nu mai avea capacitatea necesară pentru a lupta împotriva bolii. Noi în facultate suntem învățați să vorbim cât mai clar și pe înțelesul fiecărui om, în funcție de nivelul de educație. Pot spune că din acest punct de vedere s-a greșit în campania de promovare a vaccinării, fiindcă s-au folosit foarte mulți termeni medicali care nu sunt la îndemâna tuturor, o explicație mai simplă având o eficiență mult mai ridicată. De asemenea, oamenii se lasă de multe ori influențați de ceea ce văd sau aud, astfel că un mai bun control al surselor de informare poate avea un impact pozitiv când vorbim despre vaccinare.

Adrian: Consider ca aceasta va deveni Gripa 2.0, vom avea cazuri anual, va exista posibilitatea de vaccinare pentru pacienții vârstnici, cu comorbidități și cei doritori, dar coronavirusul nu va dispărea în totalitate. Trebuie să ne obișnuim cu existența acestei patologii, să se interneze pacienții pe secțiile spitalelor de boli infecțioase și să revenim încetul cu încetul la vechiul nostru stil de viata. Exista patologii care lăsa sechele mult mai grave și cu rată de mortalitate crescută, dar cu care reușim să trăim. Cred însă că primele aspecte asupra cărora ar trebui să intervenim sunt educația sanitară și igiena corespunzătoare.

–-

MedLife susține Eroii din spatele Eroilor, studenții la medicină, care prin rezilienţa, determinarea și optimismul lor ne dau curaj, se luptă cu frica, pentru ca noi să putem spera la depășirea acestei perioade.

Prin această acțiune, MedLife se alătură Festivalului de Film şi Istorii Râşnov (FFIR), care se va desfăşura în perioada 20 – 29 august 2021, având ca temă principală “Eroi”.