După succesul „Teambuilding” o nouă comedie românească intră în cinematografe. Interviu cu regizorul filmului „Taximetriști”: „Carosabilul este probabil spațiul cel mai violent din București”
După ce „Teambuilding” a devenit filmul românesc cu cele mai mari încasări din istorie, dar și cea mai dezbătută peliculă din mediul online, pe marile ecrane urmează să aibă premiera o altă comedie românească, de această dată despre taximetriștii din București și clienții lor.
Filmul se numește „Taximetriști”, este ecranizarea unei piese de teatru care a avut mare succes în urmă cu patru ani și va intra în cinematografe pe 20 ianuarie 2023.
Pe scurt, filmul este despre Lică (Alexandru Ion) și Liviu (Rolando Matsangos), doi taximetriști care încearcă să supraviețuiască unei ture de noapte în care fiecare client are o problemă și fiecare cursă e o aventură.
Amândoi împărtășesc frustrarea de-a face o meserie care speră să le asigure un trai decent și poate niște economii până găsesc altceva mai bun. Pentru Lică primează banii, pentru Liviu mulțumirea sufletească. Asta până încep să se gândească fiecare mai mult la ce au, ce sunt și ce pot face cu viețile lor.
Pentru ei, o tură de noapte prin București e o adevărată aventură în care întâlnesc oameni de toate felurile – de la tineri petrecăreți și corporatiști, la vedete, DJ sau chiar interlopi.
Din distribuţie fac parte mulți actori renumiți: Alexandru Ion („Portretul luptătorului la tinereţe”, „Las Fierbinţi”), Ronaldo Matsangos („Hârtia va fi albastră”, „Sieranevada”), Maria Popistașu („Marţi după Crăciun”, „Întregalde”), Victoria Răileanu („Vlad”), Monica Bârlădeanu („Despre oameni și melci”, „Moartea domnului Lăzărescu”, „Closer to the Moon”), Andi Vasluianu („Sieranevada”, „Umbre”, „Despre oameni și melci”) sau Cosmin Nedelcu „Micutzu” („Teambuilding”).
„Carosabilul este probabil spațiul cel mai violent din București”
„Obiectivul nostru a fost să inventăm o poveste „adevărată” despre cât de proști, de vulnerabili și de minunați sunt oamenii, despre cât de mult vorbesc și cât de puțin fac. Dar ne-am dat seama că nu ne pricepem și am scris o comedie cu taximetriști”, spune Adrian Nicolae, co-scenarist și actor.
„Carosabilul este probabil spațiul cel mai violent din București. Oameni din toate clasele sociale își pun la bătaie cea mai rea versiune a lor, se amenință, se jignesc, se scuipă, se bat. Iar taximetriștii sunt chiar în epicentrul acestui cataclism, cei mai huliți și mai disprețuiți dintre șoferi. Cum să nu faci un film despre ei?”, adaugă Bogdan Theodor Olteanu, regizor și co-scenarist.
Bogdan Theodor Olteanu este regizor, scenarist și dramaturg. Primul său film de lungmetraj, „Câteva conversații despre o fată foarte înaltă”, a avut patru nominalizări la premiile Gopo – pentru „Cel mai bun debut”, „Cea mai bună actriță în rol principal” (Silvana Mihai, Florentina Năstase) și pentru „Tânără speranță” (Tudor D. Popescu).
Cel de-al doilea film, „Mia își ratează răzbunarea”, a avut premiera la Varșovia, unde a luat „Premiul Special al Juriului”. A fost și nominalizat pentru două premii Gopo – pentru „Cea mai bună actriță în rol principal” (Ioana Bugarin) și pentru „Cea mai bună actriță în rol secundar” (Maria Popistașu).
Ambele filme au fost achiziționat atât de HBO, cât și de Netflix.
„Cearta e limbajul default al bucureșteanului de azi”
Scenă din film. FOTO: Adi Bulboacă
Povestește-ne un pic despre piesa de teatru „Taximetriști” și de ce ai simțit nevoia să o transpui și pe marele ecran
Bogdan Theodor Olteanu: Ne-am apucat să scriem piesa, eu cu Adrian Nicolae, când Uber abia intrase în piață. Oamenii vorbeau și scriau aproape cu religiozitate despre ride sharing.
Șoferii de Uber erau, așa, niște personaje coborâte din romanele victoriene, ascultau toți muzică clasică, vorbeau măcar două limbi străine și împărțeau dulciuri mai abitir ca Moș Nicolae. În timp ce taximetriștii era uneltele Satanei.
Mi se pare în continuare un subiect foarte complicat. Să spui „Uber e bun”, „taxi e rău” sau invers e o copilărie.
Documentându-ne pentru textul ăsta am ajuns să empatizăm mai degrabă cu taximetriștii. Să înțelegem și din ce fel de familii provin, ce fel de statut social au și tot ce duc în cârcă. Nu ne-am propus să dăm vreun verdict, doar să ne uităm mai atent la ce e în spatele etichetei „taximetriști”.
Cred că ne popula în momentul ăla și un soi de gică-contrism. Că toți oamenii din jurul nostru aveau un discurs foarte neoliberal: „Eu pe banii mei vreau să se întâmple lucrurile cum zic eu”. Un discurs destul de solipsist: „Eu dacă plătesc la restaurant vreau ca bucătarul să fie fericit că îmi gătește”.
Sigur că da. Fix așa funcționează viața. E simplu să spui „taximetriștii sunt așa și pe dincolo” fără să investighezi. Dar de ce sunt cum sunt? Că ăsta e doar un simptom. Dintr-o mulțime de cauze. Unele dintre ele sunt expuse în film.
Ce se pierde sau ce se câștigă în procesul acesta de transformare din piesă de teatru în film pentru marele ecran?
Îmi e greu să răspund la modul general. Depinde ce piesă ecranizezi și depinde ce fel de film vrei să faci. În cazul nostru s-a pierdut din timpul pe care îl petreci cu personajele. În spectacol erau doar șase personaje și dura două ore. Filmul are o oră și jumătate și o mulțime de personaje.
Pe de altă parte, filmul e mult mai agresiv cu spectatorul. Te obligă să stai mai aproape de personaje, totul se întâmplă într-un ritm mai alert, sunt mult mai mulți stimuli vizuali. E un plus de haos și de tensiune.
În fiecare secvență cineva e agresat, cineva e agresor și tu asiști la asta de parcă ai sta în mașină cu ei. Peste tot sunt culori puternice și un contrast mai mare. Dialogul e tot timpul însoțit de zgomotul orașului.
Cum ai ales actorii pentru lungmetraj, am văzut că sunt și niște nume cu greutate: Monica Bîrlădeanu, Andi Vasluianu, Micutzu?
Nume cu greutate e un concept relativ. În general, probabil că așa e, dar pentru mine numele cu greutate din film sunt Alexandru Ion, Rolando Matsangos, Maria Popistașu, Victoria Raileanu sau Mădălina Stoica. Ei joacă personajele care construiesc filmul.
Andi Vasluianu, Cosmin Nedelcu și Monica Bârlădeanu sunt niște actori perfect respectabili. Mi-a făcut plăcere să lucrez cu fiecare dintre ei și mi-aș dori să repetăm experiența.
Pentru rolurile principale am păstrat actorii de la teatru. Sunt convins că nimeni nu ar fi putut să livreze ceva mai consistent în rolurile lor.
În ce măsură este „Taximetriști” un film despre București, având în vedere că este atât de plin de tipologii ale unor oameni pe care-i întâlnim des prin oraș?
Și Adrian Nicolae și eu suntem născuți, crescuți în București. Avem toate bunele și toate relele orașului în noi și presupun că în orice facem e și un pic de București. În filmul ăsta (și în spectacolul care l-a precedat) cu atât mai mult.
Prin taxiuri trec oameni din toate zonele orașului și din toate clasele sociale. Transportul public de orice fel e o zonă în care se întâlnesc diverse plăci tectonice ale societății.
Multe dintre creațiile tale iau în vizor prejudecățile din societatea românească. În „Taximetriști” despre ce prejudecăți ar fi vorba? Vom privi taximetriști cu alți ochi după ce vom vedea filmul?
Nu știu dacă îi vom privi neapărat altfel, dar sper ca spectatorii să (își) chestioneze măcar generalizarea asta. Dacă nu chiar și obiceiul de a aplica etichete atât de rigide. Taximetriștii sunt în multe feluri, și răi și buni, și fericiți și nefericiți.
Sunt în tot atâtea feluri în câte sunt și pasagerii lor. E cel puțin naivitate să îți imaginezi că poți să reduci niște mii de oameni la un număr mic și fix de atribute.
Bogdan Theodor Olteanu. FOTO: Sorin Florea
Înainte de „Taximetriști” a fost serialul „Umbre”. Cum s-ar înțelege Lică și Liviu cu Relu?
Mi-ar fi foarte greu să susțin comparația. Am văzut doar două (sau trei?) episoade din „Umbre”, cele în care juca Silvana Mihai, pentru că voiam să o văd pe ea. Presupun că Șerban Pavlu s-ar înțelege bine cu Rolando Matsangos și Alexandru Ion. E un actor inteligent și are umor. Cum s-ar înțelege personajele între ele nu știu, că nu îl știu pe Relu.
Din punct de vedere logistic, cât e de greu să filmezi în București?
Când filmezi folosind mașini descoperi că Bucureștiul are rar mai mult de 50 de metri fără gropi. Nu sunt șofer și am aflat asta în timp ce camera mergea. Gropi, canale, linii de tramvai, piatră cubică. Spațiul carosabil în București e o glumă proastă.
În plus, plimbându-te mult prin București conștientizezi cât de arțăgoși sunt băștinașii, indiferent de cartier, nivel de educație, clasă socială. Cearta e limbajul default al bucureșteanului de azi.
Cât a costat să faci un film ca „Taximetriști” și cum te aștepți să evolueze la box office, mai ales că în ultimii ani din ce în ce mai multe filme românești au avut încasări foarte bune?
A costat mult mai mult decât cele două lungmetraje precedente și ceva mai puțin decât costă în general un film în România. Sper să îl vadă multă lume – filmul are în spate un efort premeditat în sensul ăsta, de la cum e scris, la cum e filmat sau montat.
E un produs prietenos cu spectatorii și prin structurile dramatice folosite și prin convenția de actorie. Este 85% comedie și asta ar trebui să atragă lumea la cinema.
Ce părere ai de noile comedii românești care rup la box office? Mă refer aici, bineînțeles, la „Teambuilding”, care a devenit filmul românesc cu cele mai mari încasări din toate timpurile, sau la „Miami Bici”, „Tabăra” etc. Sunt acestea benefice, în general, pentru cinematografia românească, chiar dacă sunt producții ușoare și superficiale?
Habar nu am dacă și în ce fel sunt benefice pentru cinematografie. Eu le privesc mai degrabă ca pe niște fenomene media. Este social media benefică pentru jurnalism? În câteva feluri da și în câteva feluri nu. Și, oricum, nu le-aș pune la grămadă.
„Teambuilding” e ceva ce arată și sună a film. Aș spune cu greu același lucru despre „Tabăra”. Deși într-un sens foarte larg orice e filmat și ajunge pe un ecran de cinema (și nu numai) face parte din cultura cinematografică.
Sunt cu siguranță benefice pentru actori sau tehnicieni, că fac niște bani din meseriile lor. Și câștigă mulți followeri pe Instagram, ceea ce, în general, face bine la stima de sine. Sunt benefice și pentru cinematografe, că au mulți spectatori, deci bani. Și mai ales pentru producători, pentru că bani.
Dacă banii sunt buni sau răi și aduc sau nu fericirea e o întrebare complicată la care n-am un răspuns. Nici măcar pentru mine.
INTERVIURILE HotNews.ro