Cum pot populiştii Europei să câştige pierzând

Alegerile pentru Parlamentul European din luna mai au fost descrise ca fiind un moment decisiv pentru viitorul proiectului european – și asta dintr-un motiv întemeiat, după cum scrie directorul Consiliului European pentru Relații Externe, Mark Leonard, potrivit Handelsblatt, citat de Rador.

Vor duce alegerile pentru Parlamentul European din luna mai la o revoluție politică? Partidele populiste și naționaliste speră, în mod cert, acest lucru. Ei promit nu doar să răstoarne establishment-ul de la Bruxelles, ci și să pună capăt liberei circulații a persoanelor, să ridice sancțiunile împotriva Rusiei, să renunțe la NATO, să împiedice viitoare acorduri comerciale, să inverseze politicile de combatere a schimbărilor climatice și să anuleze căsătoriile homosexuale.

Multe dintre aceste idei au fost incluse de mult în programele electorale ale partidelor eurosceptice. Dar un sondaj la scară amplă cu privire la scenele politice naţionale din cele 27 de state membre, realizat de Susi Dennison și Pawel Zerka de la Consiliul European pentru Relații Externe (ECFR), care va fi publicat săptămâna viitoare, arată că alegătorii ar putea fi mai receptivi la astfel de propuneri în acest an decât în trecut.

În trecut, alegerile europene au fost predominant naționale, au avut o participare scăzută şi au vizat probleme cu mize mici. Dar acele vremuri au trecut. Campania din acest an a devenit deja un eveniment transnațional, paneuropean. În timp ce agitatorul populist american Steve Bannon încearcă să construiască o coaliție de guverne naționaliste de dreapta, prim-ministrul ungar Viktor Orbán și vicepremierul italian Matteo Salvini au pus la cale o alianță populistă care uneşte stânga anti-austeritate cu dreapta anti-imigraţie. Obiectivele lui Orbán și Salvini sunt de a lua în stăpânire instituțiile UE și de a inversa integrarea europeană din interior. Ei proiectează nici mai mult nici mai puţin o refondare a Occidentului pe valori iliberale.

În plus, prezența la vot din acest an va fi, probabil, mult mai mare decât cea obișnuită de 20-40%. Așa cum adepţii ieşirii Marii Britanii din UE au reușit să mobilizeze trei milioane de britanici care, în general, se abțin de la vot, populiștii de pe continent ar putea atrage europenii care se simt abandonaţi de partidele tradiţionale. Dacă acești alegători vor participa la vot, în timp ce susținătorii unor lideri moderați precum cancelarul german Angela Merkel și președintele francez Emmanuel Macron vor sta acasă, atunci partidele populiste ar putea depăși în mod semnificativ rezultatele sondajelor actuale.

În plus, studiul ECFR constată că, chiar și cu o minoritate parlamentară, o grupare a partidelor eurosceptice ar putea să reducă drastic capacitatea UE de a răspunde îngrijorărilor alegătorilor, cât și amenințărilor la adresa principiilor sale fundamentale de guvernare. De exemplu, cu doar o treime din mandatele parlamentare, populiștii ar putea bloca sancțiunile împotriva statelor membre care încalcă normele UE și statul de drept. În prezent, UE urmărește astfel de măsuri împotriva guvernului Partidului Lege și Justiție (PiS) din Polonia și a guvernului lui Orbán în Ungaria.

Rebelii populişti ar putea, de asemenea, să deraieze negocierile bugetului UE și chiar să provoace „o paralizie a executivului” UE, prin împiedicarea cadrului financiar multianual 2021-2027, în cazul în care ar obţine o majoritate absolută. Cu o minoritate care blochează sau controlează unele comisii parlamentare, euroscepticii ar putea, de asemenea, să se opună negocierilor comerciale internaționale și a numirilor în Comisia Europeană.

Populiştii care câștigă mandate parlamentare vor fi, de asemenea, dornici să slăbească politica externă a UE, atât prin puterea fondurilor alocate, cât şi prin modificarea rezoluțiilor politice. Având în vedere că multe partide populiste europene au legături financiare cu Kremlinul, obiectivul va fi acela de a slăbi sancțiunile împotriva Rusiei. Dincolo de aceasta, populiștii încearcă, de asemenea, să zădărnicească eforturile de politică de mediu, cum ar fi acordul privind clima de la Paris.

Riscul mare, prin urmare, nu este atât ca populiștii să obţină o majoritate parlamentară și să dea totul peste cap încă din prima zi, cât mai ales să deţină o anumită reprezentare în Comisia Europeană și să coalizeze o minoritate suficient de mare pentru a face ca politica UE să se mişte cu paşi de melc. Acest lucru va împiedica implementarea normelor UE, va consolida guvernele naționaliste și va submina încrederea alegătorilor europeni în instituțiile executive ale UE. Guvernele iliberale de la Budapesta, Varșovia și Roma ar fi libere să încalce regulile UE fără a fi sancţionate.

În plus, alegerile pentru Parlamentul European coincid cu o reaşezare politică pe scară largă în interiorul statelor membre UE. Astfel, atât pentru populiști, cât și pentru cei moderați, succesul electoral din luna mai s-ar putea transpune într-un succes la nivel național. Estonia și Slovacia vor organiza alegeri generale înainte de alegerile pentru Parlamentul European, iar Belgia și Danemarca vor organiza alegeri mai târziu în cursul acestui an. În fiecare caz, partidele populiste ar putea accede la putere ca parteneri de coaliție.

Înrăutăţind şi mai mult situaţia, partidele proeuropene par a cădea în capcanele întinse de aceste partide anti-europene. În toată Europa, liberalii, Verzii și multe partide de stânga abordează aceste alegeri ca pe o luptă între cosmopolitism şi comunitarism – între globalizare și patriotism. Această încadrare politică este mult mai probabil să-i ajute pe insurgenţii eurosceptici mai mult decât pe oricine altcineva.

Nimic nu este pierdut încă. Dar, pentru a evita o înfrângere, proeuropenii trebuie să înceteze să se mai comporte în moduri care confirmă stereotipurile populiştilor care îi descriu pe aceştia drept susținători ai statu-quo-ului de la Bruxelles. Asta înseamnă a oferi o critică imediată, onestă a deficiențelor UE, evitând în același timp un tip greşit de polarizare, în special pe aspecte pentru care nu există sprijinul unei majorități clare.

În același timp, pro-europenii trebuie să înceapă să dezvolte propriile lor chestiuni „care nasc zâzanie”. De exemplu, în ceea ce privește chestiunea crucială a migrației, este clar că interesele lui Orbán și Salvini nu sunt nici măcar aliniate. În timp ce Orbán dorește să țină toți migranții afară, Salvini a solicitat ca solicitanții de azil care sosesc în Italia să fie distribuiți în întreaga UE. Pro-europenii ar trebui să sublinieze aceste contradicții față de alegătorii din Ungaria și Italia.

Lăsând deoparte celelalte probleme ale sale din prezent, Macron este cel puțin conștient de capcana populistă. În discursul său din noiembrie anul trecut, cu prilejul marcării Zilei Armistițiului, el a descris patriotismul drept opusul naționalismului, respingând astfel narativul că adevărații patrioți se opun „globaliștilor”. Dar el a făcut puțin pentru a arăta cum politica sa îi poate face pe „votanţii abandonaţi” să se simtă în siguranță în condiţiile globalizării şi ale integrării europene.

În teorie, cel puțin, macronismul reprezintă încă cea mai bună alternativă proeuropeană față de naționalismul atavic. Dar pentru a evita o revoluție populistă în luna mai, Macron și alți lideri vor trebui să ajungă dincolo de propriul lor cerc apropiat al elitelor cosmopolite. În caz contrar, ei vor cădea în capcana euroscepticilor.