Treizeci de ani de boală

În aceste zilecelebrămtreizeci de ani de boală într-un mare salon de reanimare numit România.

…

Au trecut deja 30 de ani de când țara promisă celor care au murit pentru ea în decembrie 1989 întârzie să apară pe hartă.

În acele cumplite zile de iarnă și ger, românii și-au dorit prioritar să locuiască într-o țară liberă și prosperă, cu sistem meritocratic și șanse pentru cei buni. Am eșuat în încercarea de a construi această țară în ultimii 30 de ani. Am construit o țară liberă în care valoarea supremă a libertății este călcată sistematic în picioare de către cei care dețin puterea și controlează sistemul. Am lăsat România în noroaiele și cocioabele comuniste – o România săracă și agrară, care începe odată cu primul rând de case de la marginea drumurilor potemkiniste. Sate întregi fără curent electric în secolul 21, fără drumuri asfaltate, cu sute și mii de clădiri dărăpănate, cu cerșetori, ruine și infrastructuri devastate – aceasta este țara în care locuiesc românii, cea mai mare parte a lor. Românii au găsit libertatea în Europa și au construit acolo; libertatea de a părăsi țara a fost singura valoare autentică pe care au folosit-o românii cu adevărat și plenar în aceste trei decenii. Nu au putut / nu am putut să construim Europa acasă la noi – aceasta este eșecul simbolic al primelor trei decenii de viață liberă.

Între timp, în țară, am înlocuit un sistem clientelar cu altul, cu altele – circuitul valorii în spațiul public rămâne pe Dâmbovița o utopie celestă. Am construit iluzii peste iluzii, speranțe peste speranțe, dar sistemul de promovare în funcții și de evoluție în carieră a rămas la fel de bolnav ca și sub țarii comuniști: apartenența la clici, favoritismele, servilismul, mita etc. Neputința de a construi un sistem meritocratic – în cancelarii, aule academice, spitale, săli de teatru, palate etc. – rămâne cea mai mare deziluzie a acestor ani, cea mai mare trădare față de cei care au sperat că prin moartea lor vor transforma țara în pământul făgăduinței (pe care îl vor fi văzut ultimul ochii lor înainte de a se închide).

Cea mai frumoasă Românie dintre toate cele posibile locuiește în privirea din urmă a ochilor celor care mor pentru ea. Față de aceasta, România noastră reală este un rebut și deopotrivă o trădare. Am avut totul la îndemână pentru a construi țara pe care au visat-o morții noștri din decembrie: setea de libertate, sacrificiul lor, entuziasmul începuturilor, liniștea geopolitică, prieteni reali în Europa, consensul integrării europene și deopotrivă norocul ei, modele publice, Casa Regală, redescoperirea istoriei, rezistența din munți, eroii din temnițe etc. Ne-am bătut joc de acest noroc. I-am lăsat pe nepoții călăilor să măcelărească cinic visul morților noștri din decembrie. Îi lăsăm și acum.

Am trăit treizeci de ani de boală, într-un (mare) salon de reanimare, așteptând miracole și medici, taumaturgi și șamani, intervenții divine și magi. Pe cei care ne-ar fi putut vindeca i-am alungat din țară sau i-am ucis. Pe Regele Mihai l-am întors de la mormintele strămoșilor; am lăsat minerii de pe Jiu “să cultive flori” în centrul Bucureștiului; n-am găsit puterea de a aplica Punctul 8 de la Timișoara, de a epura spațiul public de pigmei și circari; nu am făcut acestei țări minima dreptate de care avea nevoie ca aerul pentru a putea construi: nu ne-am despărțit de comunism decât formal, târziu și neconvingător; nu am creat spații pentru politici noi, pentru oameni noi, pentru modele; nu am penalizat călăii și torționarii părinților noștri; nu ne-am atrofiat metehnele de a ne plăti cariere, slujbe, de a aștepta rânduieli, de a crea ciocoi.

Am distrus machiavelic (sau am fost complici moral la distrugere) resursele noastre istorice – satul, școala, morala publică. Din pepinieră pentru performanță spirituală și creuzet etic, satul românesc a devenit o ruină: părăsit de boierii de pe Dâmbovița, depopulat de eroi, claustrat în izolări, spațiu de naufragiu pentru pensionarii expulzați de la bloc; satul românesc nu mai produce modele, nu mai produce etici, nu mai produce epici, nu mai produce caractere, nu mai produce eroi. O ruină geamănă pare a ne fi devenit școala: școala românească nu mai produce modele, nu mai produce etici, nu mai produce epici, nu mai produce caractere, nu mai produce eroi.

Din salonul de reanimare nu am ieșit decât spre a pleca departe sau de tot.

Astăzi, la treizeci de ani de boală, ne-am obișnuit cu saloanele. Ne autogenerăm hemoragii; de exemplu, hemoragia care ne va fi și fatală, cândva – fuga colectivă a valorilor din această țară, exodul colectiv, exilul în Europa. Din această hemoragie nu cred că vom mai ieși vreodată teferi sau vii (decât dacă ne-am crea totuși rapid – ceea ce pare utopic acum – leacul miraculos).

Ispita de a construi aici o țară așa cum au visat-o cei care au murit pentru ea, în decembrie 1989 și mereu, locuiește din ce în ce mai șters în noi. Puținii dintre noi care mai cred în virtuțile noastre de regenerare se străduiesc să vadă și reușitele acestor trei decenii, care sunt – și ele – deloc neglijabile. Însă “reușitele” noastre se contabilizează mai degrabă în permanenta fugă din țară a valorilor. Nu putem admite că avem un proiect de țară de succes când tinerii și valorile noastre fac cozi spre a pleca din el, visează să părăsească grabnic corabia etc.

…

În aceste zile celebrăm treizeci de ani de boală într-un mare salon de reanimare numit România.

Citeste intreg articolul si coemnteazza pe Contributors.ro