D’ale universității: pasiuni, dezamăgiri și diagnoze

Prinși într-un vârtej al știrilor ce ne poartă de la epidemii globale la scandaluri politice și tragedii individuale, riscăm să trecem cu vedereaîncheierea unui an electoral în universitățile românești. Mediul universitar este mai stabil decât mediul politic: guvernele nu se prăbușesc, nu există de regulă alegeri anticipate. Urmează, deci, reintrarea în normal pentru următorii patru ani bătuți pe muchie. Tocmai a trecut sezonul formulării și confruntării programelor de dezvoltare a universităților, departamentelor și facultăților, în competițiile pentru rectori, directori de departamente și respectiv decani. Viziunile strategice au fost tipărite, circulate, dezbătute și votate, într-un cocktail de ideal cu personal ce a stârnit emoții intense și certitudini neașteptate. O fi de vină fondul latin sau sângele balcanic, dar spiritele se încing la fiecare patru ani. Odată alegerile făcute,cum putem păstra vie dezbaterea despre idealurile și realitățile vieții universitare, dincolo de urgența emoțională electorală?

Universitățile românești tind să se contopească și să se șteargă rapid în percepția publică, după epuizarea unui moment de entuziasm sau criză. Există desigur mai multe rațiuni pentru această precaritate a dezbaterilor publice pe teme academice, dintre care voi enumera câteva:

1. Discuțiile despre educație în general și despre universități în particular sunt dominate de trei grile interpretative: „dezastrul”, „corupția” și „formele fără fond”. Oriunde ne uităm, orice analizăm, aceste trei diagnoze ne sunt întotdeauna sugerate, mereu la îndemână și complet redundante. Pare că nu mai putem afla nimic nou. O problemă a acestor grile este că stimulează supra-generalizarea și miopia în detectarea schimbărilor, încurajând un contrast ne-critic între „la noi” (dezastru, corupție, imitație fără substanță) și „universitățile din afară” (plăcute, corecte, reale). O a doua problemă a acestor grile este că încurajează o clasificare dihotomică și profund moralizată a profesorilor din universități – fie ei cercetători eroici, fie fraude profitoare sau relicve ale unui sistem defunct. O categorie intermediară, un fel de creatură mitologică mereu supusă suspiciunii, este cea a dascălului dedicat ce se sacrifică pentru studenți din pasiune – dat fiind că motivațiile extrinseci pentru calitatea actului didactic sunt aproape neglijabile. Avem Harap Alb, avem Spân, dar nu permitem existența unei diversități de personaje cu competențe și pasiuni care să ducă universitatea înainte, anume Setilă, Gerilă, Ochilă, Flămânzilă și Păsări-Lăți-Lungilă. Cum știm cu toții basmul, știm și că Setilă nu e alcoolic, Păsări-Lăți-Lungilă nu hărțuiește studentele sau studenții și Flămânzilă nu cere mită, așadar nu despre asta e vorba – ci despre felul în care un colectiv divers cu pasiuni punctuale poate oferi soluții pentru probleme totale. Cât timp continuăm să operăm în imaginarul colectiv cu dihotomia „la noi – imitație, la alții – realitate”, nimic din ceea ce se întâmplă nu face nicio diferență și totul re-confirmă definiția situației. Devalorizarea globală a încrederii în expertiza științifică agravează și mai mult neîncrederea în experții din România și amuțește dezbaterile publice ancorate științific și filozofic ce constituie pretutindeni fluxul sangvin al unei comunități de gândire.
2. Relația dintre universitate și societate este citită unidirecțional. Universitatea este văzută ca reproducând toate dezavantajele percepute ale societății românești, adaptându-se la lipsuri și deficiențe și reacționând într-un cerc vicios la acestea. Pare să fie o adaptare patologică, o deghizare în absurd pentru a supraviețui. Excluși din tărâmul laptelui și mierii din țările occidentale în care știința e penetrantă, economia e vibrantă și etica e dominantă, studenții și profesorii din România apar ca o alianță a ologilor și orbilor. Orice sursă a bunăstării românești, atât cât este ea (și cred ca nu puțină) este outsource-ată simbolic spre migrație sau Occident, universitățile românești fiind trase la răspundere colectiv și integral de reproducerea neajunsurilor.
3. Ca răspuns la această provocare existențială, universitățile însele și profesorii mai ales reacționează defensiv, cu două strategii dominante. Unii dintre ei aleg să își probeze autenticitatea prin performanțe în cercetare în fața comunităților și metricilor internaționale. Alții aleg să își continue viața academică centrată pe un sens comunitar, un sens pe care însă nu îl pot comunica în grilele interpretative curente. Așadar, cei care optează pentru predare angajată emoțional, construcție comunitară și conectare a vieții universitare cu traiul colectiv, fac acest lucru sub radar, fără a (mai) căuta validarea în dezbaterile publice, ranking-urile internaționale sau prin grila de punctaje CNATDCU.

Astfel, persistența unei viziuni academice, dincolo de emoțiile intense și certitudinile iluzorii ale procesului electoral, poate fi sprijinită, cred, prin două abordări: 1) opțiunea spre concret versus mitic și 2) valorizarea și amplificarea amprentei sociale a fiecărei universități în parte:

1. Nu cred că mai este justificat să mai vorbim despre „universitățile românești” sau „sistemul universitar românesc” în general, ca un personaj colectiv otova. Poate că nu ne datorăm nouă înșine un grad de optimism și nici măcar o prezumție de nevinovăție (deși eu personal cred că da); totuși, ne datorăm atenția la nuanțe. Un discurs care reiterează scheme auto-devalorizante pentru toate universitățile de jur împrejur, fără a face nicio pauză de observație și percepție diferențiată, ajunge să servească doar ca artificiu de terapie spontană de grup.
2. Într-o economie a atenției, universitățile și comunitățile lor academice trebuie să se orienteze cât mai profesionist și metodic spre cultivarea și menținerea acesteia. De la prezența studenților la cursuri la atragerea liceenilor sau implicarea alumni în viața universitară, vorbim despre exerciții de cultivare a atenției. Primul pas constă în auto-convingerea studenților și profesorilor înșiși că viața universitară în România este reală, este intelectuală și este o funcție a încrederii reciproce. Dacă ne întâlnim și ne salutăm în timp ce ne spunem „ăsta nu-i un profesor adevărat” și „ăsta nu-i un student, ci un naiv cvasi-analfabet”, am ratat întâlnirea. În fapt și foarte probabil, ambii conlocutori au multe să își ofere, dacă găsesc limbajul și timpul comun. Al doilea pas constă în organizarea tot mai multor intersecții între universitate și societate – de la programe și proiecte comune cu industria și organizații de interes public la dezbateri în licee, conferințe deschise și intervenții privind marile teme ale prezentului și viitorului. Al treilea pas constă în motivarea și profesionalizarea comunicării publice a științei în universități și în consolidarea brandului universităților românești, unul din motoarele puțin discutate ale devalorizării acestora în imaginarul colectiv față de universitățile cu departamente de PR mult mai puternice. Prin intensificarea și profesionalizarea comunicării cu potențialii și viitorii studenți, cu potențialii și viitori parteneri, și cu publicul larg care generează reputații, cred că vom reuși să re-echilibrăm misiunea de cercetare, de învățare și de formare umană și civică a universităților.

   Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro