Observații privind „contenciosul Trianonului”
Ce a însemnat Tratatul de la Trianon pentru Ungaria
La 4 iunie 1920, la Trianon, Ungaria a fost obligată să semneze Tratatul de pace cu Aliații învingători și Puterile Asociate, prin care Ungaria pierdea 72% din teritoriu și 64% din populație – dintre care o treime vorbitori de limbă maghiară. Tratatul de la Trianon a făcut parte dintr-un lung șir de acte internaționale care redesenau harta Europei în speranța ca Vechiul Continent să devină unul al păcii. Niciun alt stat nu a suferit astfel de amputări de populație sau de teritoriu. Prima Republică a Austriei a încorporat cea mai mare parte din teritoriul și populația Cisleithaniei, regiunea germană a Imperiului Austro-Ungar. În urma Tratatului de la Versailles, din 1918, Germania a pierdut 13% din teritoriu.
Amplitudinea pierderilor a născut intențiile iredentiste ale Ungariei. Chiar înainte de declararea celui de-Al Doilea Război Mondial, Ungaria a trecut la recuperarea teritoriilor pierdute în 1920. În noiembrie 1938 a ocupat regiunile cu majoritate maghiară apaținând Cehoslovaciei, iar în martie 1939, Transcarpatia ucraineană. La 30 august1940, sub presiunea Germaniei și a Italiei, România a fost obligată să semneze Al doilea arbitraj de la Viena. Pierdea astfel nord-vestul Transilvaniei: 43.492 km² – față de cei 69.000 km² ceruți inițial de Ungaria. La sfârșitul Războiului, Ungaria va reveni la teritoriul conturat la Trianon.
Ce a însemnat Tratatul de la Trianon pentru România
România, reprezentată la negocierile de la Trianon de către Nicolae Titulescu și Jon Cantacuzino, a obținut Transilvania. În acel moment, provincia avea ceva peste 5.100.000 de locuitori. Între ei, românii reprezentau 58,3%, maghiarii 26,7%, germanii 9,7%. Ar fi de subliniat că unirea Transilvaniei cu România este rezultatul Tratatului de la Trianon, și nu a Rezoluției de la Alba Iulia. Mitologia creată în jurul Marii Adunări de la 1 decembrie 1918 a obturat logica reală a evenimentului istoric. Adunarea de la Alba Iulia a fost o operațiune simbolică menită să susțină cererile României adresate Puterilor învingătoare – și le-a susținut. Rezoluția nu încununa un referendum, era un act (citez), „votat de un număr de 1228 de cetățeni ai Ungariei, de naționalitate română, dintr-un total de aprox. 100.000 persoane venite la Alba Iulia, privind alipirea zonelor locuite de ei, la Regatul României”.
Tratatele de pace de la sfârșitul Primului Război Mondial nu au făcut loc voinței populare. Populația Insulelor Åland a votat în cvasitotalitate pentru apartenența la Suedia (acolo a fost un referendum), totuși ele au revenit Finlandei. „Principiul naționalităților” a fost aplicat la rândul lui suficient de arbitrar. Nu a contat când Tirolul de Sud a fost atribuit Italiei, deși circa 2/3 din populație era germană, nici în cazul împărțirii Partium-ului, covârșitor maghiar. (Insulele Åland și Tirolul de Sud sunt exemplele de școală de regiuni unde autonomia cu statut special a asigurat prosperitate și pace socială.) În ce privește România, au contat convențiile militare semnate în 1916 pentru atragerea țării de partea Antantei, intrarea ei în tabăra învingătorilor (în ciuda tratatului de pace de la Buftea cu Puterile Centrale din 1918), prezența trupelor române pe teritoriul transilvan (atunci, al Ungariei), istoria politicii de maghiarizare forțată a românilor și la final, diplomația, formidabil de eficientă.
Despre „nedreptatea/ dreptatea istorică” a Trianonului. Felul de a privi al modernității
Limbajul popular și politic se referă obsesiv la „dreptatea” sau la „nedreptatea istorică” a Tratatului de la Trianon. Acest tip de limbaj (de gândire) merge pe un drum închis. Desigur că integrarea în România a unui teritoriu a cărui populație este majoritar românească și tratată ca „o categorie a doua” de fosta autoritate statală este o formă de dreptate. Desigur că reducerea unui stat la o treime din teritoriu și populație constituie o formă de nedreptate. Însă pacea de la sfârșitul primului Război și cu atît mai mult, cea a celui de-Al Doilea au cerut statelor și populațiilor să gândească dreptatea în alți termeni. Frontierele sunt legitime nu doar pentru că au primit semnătura Părților, ci și pentru că rescrierea lor are consecințe naționale și internaționale catastrofale. Importante nu sunt atât pietrele, fie ele de hotar, ci comunitățile și oamenii. Se trece deseori peste faptul că Tratatele de pace care au încheiat cele două conflicte devastatoare au stabilit nu doar granițele, ci și cerințele respectării drepturilor minorităților și ale persoanei umane. Recunoașterea legitimității frontierelor și asigurarea pentru minorități a unor condiții de afirmare a existenței lor sunt fețele aceleași monede; dacă șergi o față, dispare și moneda.
Mentalitatea ”Fiilor lui Avram Iancu”
La nivel de atitudine, relațiile româno-maghiare se află astăzi la cel mai de jos nivel de după isteria antimaghiară de la începutul anilor 1990. Aproape întreaga elită politică are manifestări antimaghiare, o instituție cu valoare simbolică precum Academia tratează problematica maghiară analfabet și insolent. Te-ai putea aștepta la mai mult de la majoritatea populației? Rostul ultimelor acțiuni, adoptarea de Parlament a Zilei Tratatului de la Trianon și respingerea, în Camera Deputaților, a proiectului de lege a Zilei maghiarilor din România, este exclusiv acela să umilească. Fobia antimaghiară are o asemenea forță de a oblitera rațiunea, încât îngrijorarea națională, astăzi, a devenit nu absența investițiilor (și) în Ardeal, ci ca nu cumva să nu intre investiții ungare.
Doar că această mentalitate de vătaf etnic la căre Securitatea a lucrat cu sârg de la sfârșitul anilor 1950 se lovește astăzi de un cu totul alt context. Maghiarii din Transilvania trăiesc în Uniunea Europeană și sunt în parte (probabil vor fi toți dacă situația continuă) cetățeni ai Ungariei. Relația lor cu țara vecină, liberă și aducătoare numai de avantaje, va umbri în totalitate relevanța relației cu România. Realist, politica statului român nu le poate provoca decât ostilitate și dispreț. În luna iunie 1989, opoziția maghiară de atunci și câțiva exilați români iubitori de libertate și demnitate (Stelian Bǎlǎnescu, Mihnea Berindei, Ariadna Combes, Mihai Korné, Ion Vianu,, Dinu Zamfirescu) adoptaseră o declarație în care susțineau: „Transilvania a fost şi este un spaţiu de complementaritate şi trebuie sǎ devinǎ un model de pluralism cultural şi religios”. Semnatarii români s-au trezit cu scrisori trimise de Securitate care, sub genericul ”Fii lui Avram Iancu” amenințau cu moartea pe ei și familiile lor. Oare nu arată dramatic să fim ghidați și astăzi de gândirea securistă, în loc să luăm exemplul unor Mihnea Berindei, Ion Vianu, Dinu Zamfirescu și al colegilor lor?
„Momentul Trianon”. O națiune merită să privească spre viitor, nu să reînvie frustrările trecutului
Ungaria și maghiarii au creat un cult invers, al Trianonului, făcându-l astfel parte din identitatea lor. Administrația Viktor Orban a consumat bani, de demult și mulți, pentru a transforma într-un moment memorabil trecerea a 100 de ani de când Ungaria a rămas o treime din ce a fost. Comentatorii externi interpretează această atitudine mai ales prin naționalismul guvernului de la Budapesta. Explicația este însă mai largă, se încadrează unui fenomen mondial de aducere a memoriei colective în centrul vieții sociale. Întotdeauna memoria a contat în viața comunităților, dar amploarea dată acesteia în ultimii trei decenii a ajuns fără precedent. Susțin o atitudine mult mai precaută, precum a lui David Rieff: „În opoziție cu principiul că amintirea politică este întotdeauna un imperativ moral, vor exista momente în care o astfel de amintire devine o piedică în calea unei societăți”. Cu atât este mai valabilă o asemenea judecată atunci când memoria se consumă în simboluri negative. O societate are nevoie să investească în viitorul, nu în trecutul ei.
INTERVIURILE HotNews.ro