Isus al meu: o cronică şi două scrisori
Am citit cu interes şi multă curiozitate intelectuală volumul Isus al meu al lui Gabriel Liiceanu şi pentru că sunt un cititor de când mă ştiu al filosofului din Bucureşti, şi pentru că mă pasionează şi mă interesează tema secularizării şi dinamica trecerii de la universul (interior şi exterior) religios la cel laic. În urma lecturii, a rezultat o cronică ceva mai lungă, în care apreciam câteva linii ale argumentaţiei lui Gabriel Liiceanu, în vreme ce făceam câteva obiecţii de principiu. Îi reproşam autorului două chestiuni majore: a) că nu înţelege apariţia şi proliferarea dogmei într-o cheie culturală, chiar evoluţionistă şi că îi aplică exigenţe prea înguste, mai exact patul procustian al logicii argumentative; b) faptul că, atunci când expediază în domeniul fantasmaticului şi basmului consolator dogma în numele lipsei de întemeiere logică, trece de facto un prag pe care Kant îl declarase de netrecut şi aplică raţiunea (atribuindu-i cvasidogmatic mai mult decât poate) pentru a decide în chestiuni metafizice. Cronica mea aprecia de asemenea câteva linii de forţă ale cărţii, în primul rând curajul unei neiertătoare analize făcute creştinismului în general şi prestaţiei bisericii de-a lungul veacurilor, dar şi în prezentul şi trecutul imediat românesc. Cronica integrală, apărută pe bookhub.ro, poate fi citită aici.
În urma acestei cronici, a rezultat un scurt, dar interesant (credem) schimb epistolar (via e-mail) cu Gabriel Liiceanu, un schimb pe care, de comun acord cu autorul, îl redau în acest articol pentru că amândoi am convenit că el deschide o discuţie interesantă din punct de vedere filosofic, o discuţie la care sunt invitaţi să participe toţi cititorii cărţii. Isus al meu este o interogaţie vie, o carte provenită din şi hrănită de nelinişte şi unul dintre puţinele texte recente care au capacitatea de a aduna în jurul aceleiaşi mese oameni foarte diferiţi (teologi, filosofi, credincioşi, oameni pur şi simplu curioşi – desigur, aceasta nu este o clasificare, categoriile se întrepătrund), care până acum găseau cu greu subiecte comune sau căi de a comunica eficiente.
31 iulie, cronica bookhub
10 august, Gabriel Liiceanu: Un adevărat comentariu
Dragă domnule Căstăian,
Din comentariile făcute până acum la Isus al meu – câteva dintre ele minunate – îl resimt pe al dumneavoastră ca primul „adevărat”. Aș spune că mi-am întâlnit în dumneavoastră cititorul ideal. Înclin să cred asta pentru că v-ați apropiat de carte cu aparatul analitic cel mai potrivit. Pesemne că de aici și senzația că ați luat cartea în serios, fapt care pare să fie însăși esența adevăratului comentariu.
Vorbind așa nu înseamnă neapărat că sunt de acord și cu interpretarea pe care o faceți. Mai mult, vă mărturisesc că ceva m-a derutat citindu-vă: îmi e tare greu ca, în lumina criticilor dumneavoastră, să reușesc să vă situez undeva. Sper că mă veți ajuta. Sunteţi liber cugetător? Sunteţi credincios? Sunteţi istoric al ideilor? Sunteţi „pentru” ceva sau „împotriva” a ceva? Deocamdată, pentru că nu putem trăi fară etichete, am să vă consider „biologist”!
Spuneți, de pildă: „De asemenea, întrucât raţionalitatea evolutivă se judecă în funcţie de supravieţuirea şi prosperitatea speciilor (sau a memelor, la nivel cultural) şi nu de consistenţa formală, comportamente aparent iraţionale (de exemplu, multe superstiţii) îşi pot găsi justificare raţională la un alt nivel, supraindividual.” Or, asta aruncă în aer tot efortul lui Kant de a găsi linia dincolo de care cunoașterea încetează. S-a dat prin el, știți foarte bine, o uriașă bătălie în istoria gândirii. Rar a mai existat un efort de o asemenea onestitate intelectuală.
Nu spun că după asta ar trebui să ignorăm pur și simplu iraționalitatea din om. Ea există, e constitutivă și, în câteva feluri, minunată. Spun doar că elogiul sau justificarea ei trebuie să dispară de la un nivel încolo. Or, dumneavoastră nu o faceți și de-asta vă acuz de „biologism”! Căci ce e valabil în cazul speciilor care ne-au precedat, nu e valabil în cazul oamenilor care, dacă selectează după binele supraindividual implicat în istoria superstițiilor, involuează brutal. Omenirea a evoluat în modernitate prin meme culturale selecționate după gradul lor de raţionalitate, nu după o definitivă odihnă în superstiție. Drama religiilor este aceea de a fi dat fantasmaticului statut cognitiv, de a fi trecut de la splendoarea estetică a lui a „imagina” la minciuna ridicolă a lui „a fi real”. Nu putem trăi fară poveşti, dar asta nu înseamnă că trebuie să trăim toată viața într-o poveste. În plus, am spus răspicat în carte că nu am nimic cu credința nimănui și că, în cazul „celor mulți”, ea e ajutătoare câtă vreme nu devine agresivă, opresivă, trufașă și ipocrită. Or devine la tot pasul așa!
Spuneți, iarăși: „Că să rezumăm, dogmele de succes par mai degrabă construcţii culturale care utilizează inconsistenţa raţională la nivel formal pentru a căpăta consistenţă şi viabilitate la nivel cultural.” Păi toată Romania profundă de astăzi, dragă domnule Căstăian, stă sub „inconsistenţă rațională”. Chiar credeți că asta o ajută să capete „consistenţă şi viabilitate la nivel cultural”?
„Devenind rezonabili în toate, creştinii fac deja de decenii munca cea mai de jos a secularizării atee”, spuneți. Dar păstrând tensiunea internă a dogmei (Blaga), în speță iraţionalitatea ei, cei care se pliază pe ea nu fac oare de secole munca cea mai de jos a credinței fanatice? Altiminteri, unde ați văzut în cartea mea că nu mă bucur de tăiatul pios al pâinii pe masă, de cutumele care nasc și țin laolaltă o comunitate și de riturilor izvorâte din episoadele vieții lui Isus?
Sunt foarte de acord cu propoziția „Din punct de vedere evoluţionist, lanţul hominin nu e un marş triumfal spre un om perfect, ci o rătăcire perpetuă în care fiecare moment şi-a avut plenitudinea în sine”. Nu cred câtuși de puțin în „aşteptarea altei omeniri”. Nu cred în omogenitatea prezumată a unei omeniri bune. Vom fi tot timpul, noi, oamenii, pleavă amestecată cu grâu. Gena lui Cain nu va dispărea niciodată din structura hominină. Nu am făcut toată viața decât să evit pe cât posibil întâlnirea cu urmașii primului criminal al omenirii. Cei ca noi nu pot trăi decât pe cluburi, pe afinități elective, pe valori comune. Pe „edificii afective”. Dar asta, numai atâta vreme cât „patriile de buzunar” nu ne sint invadate și distruse de barbari. Iar ce se petrece astăzi în lume este înspăimântător. Niciodată elefantul lui Jonathan Haidt nu a fost mai dezlănțuit, iar omulețul rațional care stă cu un bețișor pe spatele lui, mai batjocorit și neputincios.
În sfârşit, am avea încă multe de discutat, dar n-am puterea s-o fac acum.
În încheiere, vă rog să mă ajuați să vă situez undeva, dincolo de Eonul dogmatic al lui Blaga, pe care-mi dați uneori impresia că-l prelungiţi cu noile achiziții ale gândirii de tip Wilson&Co.
Nimic din ce v-am spus, despărțitor de dumneavoastră, nu scade în vreun fel afecțiunea și admirația pe care vi le port.
Cu tot dragul, Gabriel Liiceanu”
12 august: Un adevărat comentariu (reply)
Stimate domnule Liiceanu, şi eu vă mulţumesc din suflet pentru că luaţi în serios biata mea lectură la cartea dumneavoastră, carte care, nu mă feresc să o spun din nou, îmi pare o căutare pasionată şi pasionantă, care m-a făcut să vibrez şi să vorbesc singur, pe alocuri să o aclam, alteori să o bombăn şi, după cum vă imaginaţi, să o adnotez copios. Gândirea trebuie să fie mereu vie şi vă mulţumesc pentru tot neastâmpărul şi curajul care există în fiecare dintre cărţile dumneavoastră.
Ca să încerc să răspund întâi întrebării despre identitatea mea, aş spune că în mod clar nu sunt credincios, deşi, în unele momente, mai că regret profund asta: credincioşii fără urmă de dubiu sunt în general mai fericiţi şi mai bine adaptaţi (psihologia o ştie foarte bine, a tot demonstrat-o de la studiile de pionierat făcute de Taylor şi Brown cu decenii în urmă). Sunt, dacă vreţi, un „biologist”, eticheta cred că e bună, dacă prin biologist înţelegeţi un agnostic înclinat puternic spre ateism, care are dubii consistente asupra învierii lui Isus, dar nu şi asupra existenţei proceselor evoluţioniste (care, ştiţi foarte bine, nu se reduc la selecţia naturală). De aceea, pentru mine, dacă e să fiu în acord cu felul în care vede biologia lucrurile, raţiunea nu este şi nu poate fi decât un ansamblu de tehnici cognitive evoluate, care îşi găsesc până la urmă justificarea şi suportul în ceea ce întreţine orice proces evolutiv: supravieţuirea şi prosperarea speciei, iar, la nivel inferior, chiar a triburilor şi grupurilor mai mici în funcţie de situaţia lor endemică. Înainte de a fi efort întors asupra lui însuşi, ca în Critica raţiunii pure, raţiunea a fost calcul asupra strategiilor de atac şi de vânătoare, strategie belicoasă şi, da, nu în ultimul rând, poveste care explica şi structura realul pentru cel ce o utiliza. Cu siguranţă, eu nu justific iraţionalul, spun, ca şi dumneavoastră, că el este ireductibil şi imposibil de extirpat şi că, în efortul nostru de a fi mai umani, trebuie să fim perfect conştienţi de asta. De asemenea, ceea ce încerc să arăt este faptul că raţionalitatea este, dacă urmăm temeiuri biologice, un termen care poate avea sensuri multiple şi definiţii care chiar să intre în contradicţie şi asta nu dintr-un relativism corectabil, ci din motive care ţin chiar de înrădăcinarea ei în supravieţuire şi prosperare, adică în solul psiho-biologic al speciei. Dacă un trib, să spunem, adoptă o credinţă, care îl face să devină inexpugnabil şi să prospere, chiar dacă face asta prin poveşti şi superstiţii, atunci, din perspectiva acelui trib, adoptarea superstiţiei, are propria ei justificare raţională, nu putem spune că acel trib este pur şi simplu iraţional. Desigur că oricărui kantian (cum v-am simţit poate mai mult ca niciodată în această carte) nu poate decât să-i repugne această lăgire „biologistă” a sensului raţiunii. Nici eu nu mă omor după ea. Dar, dacă este să urmăm până la capăt ceea ce ne spun teoriile evoluţiei, mi se pare că ea devine inevitabilă. Vă propun un mic exerciţiu de imaginaţie: să presupunem ca avem două triburi, ultimele două rămase pe pământ după un război nuclear. Şi că, pentru a supravieţui, unul dintre triburi va trebui eliminat, nu există resurse pentru amândouă. Unul adoptă o poveste mitologică în care un zeu porunceşte ca fiecare nou născut din doi să fie sacrificat şi mâncat. În celălalt, raţiunea critică interzice existenţa unor astfel de naraţiuni justificante şi, evident, false. Dar primul trib supravieţuieşte pentru că rezolvă o problemă ecologică: obţine hrană concomitent cu reducerea populaţiei. Desigur că primul trib comite, după standardele noastre morale, o barbarie inimaginabilă. Dar putem spune că s-a comportat fără niciun temei sau că povestea lui justificatoare este pur şi simplu falsă? Intr-un anumit sens, cel al adevărului corespondenţă, chiar este (deşi, dacă e să fim cinstiţi până la capăt, ea e mai degrabă indecidabilă). Dar, la nivelul relevanţei biologice, alegerea ei nu este pur şi simplu absurdă. Îmi veţi spune că şi cel de-al doilea trib are pentru ce lupta, că viaţa e valoroasă în sine, că merită să lupţi şi fiind raţional şi critic, nu doar dopat cu mitologeme. Sunt absolut de acord. Dar, dacă primul grup va câştiga pentru că este mai puternic si mai bine hrănit, atunci alegerea lui a fost mai raţională dintr-o perspectivă evoluţionistă. După părerea mea, Kant a făcut o muncă infinit relevantă şi nepieritoare atunci când a arătat unde sunt limitele raţiunii şi ce anume nu poate fi obiect al cunoaşterii. Dar a continuat să creadă că există o raţiune universală, limpede şi fără rest, asupra căreia în principiu toate fiinţele raţionale ar putea conveni dacă, desigur, ar fi pe deplin raţionale. O bună parte dintre gânditorii moderni (de la Nietzsche la etologii de azi) contestă această idee. Din punct de vedere etologic, raţiunea este o armă în arsenalul evolutiv şi ea nu poate găsi un sol pentru universalitate decât, aşa cum crede de Waal, de pildă, în universaliile etologice ale speciei: emoţiile prosociale, cogniţia general abstractă, limbajul articulat etc Dar asta nu garantează că endemic oamenii vor ajunge la aceleaşi soluţii morale. Toată istoria speciei arată că nu o fac. Ne apropiem astfel de o întrebare infinit de delicată: idealul raţionalist modern al Occidentului, proiectul lui criticist şi iluminist poate fi considerat superior altora? Şi dacă da, pe ce baze? La prima întrebare răspund „da”, la fel ca dumneavoastră. Prefer oricând să trăiesc într-o societate raţionalistă şi critică decât într-una bazată pe superstiţie şi ficţiune. La a doua întrebare răspund însă aşa: superioritatea de principiu a idealului modern occidental nu poate fi întemeiată printr-un soi de deducţie a priori din principii prime. Din punct de vedere bio-etologic, ea se justifică strict dacă civilizaţiile care o adoptă au rezultate nete mai bune. Ceea ce poate fi cazul în anumite privinţe, nu şi în altele. Sătenii dintr-un mic grup superstiţios pot fi mult mai bine adaptaţi decât savanţii iluminişti nevrotici din mijlocul unei metropole. Ştiu că e greu de acceptat şi infinit de frustrant, dar din punct de vedere bio-etologic, pur şi simplu nu putem spune că o societate critic-raţională este în sine şi a priori superioară unor alte forme de organizare sociale şi culturale. Conspiraţionistul superstiţios ştie instinctiv asta atunci când nu dă cu niciun chip ficţiunea lui consolatoare pe critica mea îndreptăţită, dar corozivă şi anxiogenă. Ca şi dumneavoastră, cred din tot sufletul şi îmi dedic fiecare clipă educării tinerilor în spiritul celui mai bun raţionalism luminat, al toleranţei şi al deschiderii democratice. Dar nu cred că el mai poate fi înrădăcinat, ca la Kant, într-un imperativ categoric, pentru că nu există o raţiune unică acceptabilă de orice fiinţa raţională din univers, cum spunea Kant. Cred că raţiunea umană este de la bun început configurată de anumite particularităţi eto- şi ecologice şi că este în sine o negociere nesfârşită cu structura realului. Cred însă că tocmai în înţelegererea acestei friabilităţi şi slăbiciuni de principiu a raţiunii (ceea ce Gianni Vattimo numea „pensiero debole”) stă şansa unei alte înţelegeri a toleranţei, poate una care să dureze şi să întemeieze, paradoxal, prin forţa slăbiciunii, acea altă omenire la care visaţi şi visez.
Religia. La fel ca dumneavoastră, cred că e plauzibil că păşim într-o lume postreligioasă. Dar nu în sensul unei depăşiri iluministe care să ne facă să abandonăm ficţiunile religioase. Uneori, deşi vă felicit din tot sufletul că nu aveţi un cont de Facebook şi mă gândesc adesea să vă urmez exemplul, parcă mă tentează să vă invit măcar o vreme pe reţeaua socială ca să vedeţi războiul naraţiunilor într-un sens pe care nici Lyotard n-ar fi îndrăznit vreodata să şi-l imagineze. Nimeni nu cedează un milimetru, se luptă la baionetă, cu toate mijloacele. Dar, cu toate acestea, cred că structura intrinsecă a religiilor (cel puţin cea a marilor monoteisme) le va face să nu mai poată ţine pasul cu fluxul postmodernităţii şi postumanităţii.
INTERVIURILE HotNews.ro