Petrolul, agricultura şi datoria externă a României (1979-1981)

Când economistul Radu Negrea a publicat articolul „România încetează plăţile” în revista „Magazin istoric” (aprilie 1990), fosta arhivă a Comitetului Central al Partidului Comunist Român se afla la Piteşti, în custodia Ministerului Apărării Naţionale, iar accesul istoricilor la imensul fond documentar fusese blocat. Acesta este unul dintre motivele pentru care mărturia economistului român despre intrarea României, în anul 1981, în incapacitate de plată nu a putut să fie susţinută cu documente în primăvara anului 1990.

În articolul respectiv s-a menţionat despre creşterea necontenită a preţurilor la ţiţei, după declanşarea în anul 1979 a celei de-a doua crize mondiale a petrolului şi despre importarea de către autorităţile comuniste de la Bucureşti a unor cantităţi mari de ţiţei, prelucrarea lor şi exportarea produselor obţinute în condiţii nerentabile din punct de vedere economic. Drept urmare, „în numai doi ani deficitul balanţei comerciale a României s-a mărit de trei ori, de la 800 milioane dolari în 1978 la 2,4 miliarde dolari în 1980. Iar acoperirea s-a făcut prin atragerea de credite masive din afară, ceea ce s-a reflectat în creşterea volumului angajamentelor faţă de străinătate”.

În opinia economistului Radu Negrea, vinovat pentru acea situaţie era Nicolae Ceauşescu. Voluntarismul politicianului comunist, lipsa sa de pregătire în domeniul economic şi dogmele în care credea au provocat o criză generală în balanţa de plăţi externe a României.

Opinia respectivă poate fi susţinută în prezent şi cu documente care provin din arhiva Comitetului Central al Partidului Comunist Român. De exemplu, la şedinţa din 23 octombrie 1979 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., Nicolae Ceauşescu a insistat pentru a se importa suplimentar două milioane de tone de petrol în anul 1980 (în afara planului curent de 21,82 milioane de tone), astfel: „Acest ţiţei nu se aduce pentru consum, ci pentru export. Acesta nu influenţează balanţa (de aprovizionare cu combustibil a României – nota P. Opriş); numai dacă sunt condiţii le aducem în întregime, le prelucrăm şi le exportăm. […] Chiar dacă la producţia netă obţinem 10%, eficienţa tot este bună. […] Dacă cresc preţurile la petrol cresc şi la benzine – un raport direct ca între cauză şi efect. […] Acest lucru nu este prevăzut în balanţa de aprovizionare, este vorba numai de o prelucrare pentru export. Aşa că dacă nu-l vom avea acest ţiţei nu va influenţa restul economiei. Cel mult nu vom avea ocupate capacităţile la chimie, dar restul în balanţă nu influenţează”.

Concret, în anul 1978 s-a obţinut în România o producţie de ţiţei de 13.724.000 tone, iar pentru perioada 1979-1981 era estimată extragerea a 14.800.000, 15.000.000, respectiv 13.300.000 de tone de petrol. La aceste cantităţi se adăugau cele menţionate într-un raport strict secret întocmit la 13 octombrie 1979, la Comitetul de Stat al Planificării şi în care erau prezentate problemele principale ale planului economic pentru anii 1980 şi 1981. În acel document s-a precizat în felul următor: „La Ministerul Industriei Chimice, s-au luat în considerare pentru anul 1980 o cantitate de ţiţei supus la prelucrare de 34750 mii tone, din care import 21820 mii tone (+ 2000 mii tone faţă de plan) şi 35000 mii tone în 1981. Importul suplimentar din anul viitor urmează să fie prelucrat exclusiv pentru export.

În cazul în care importul de 2000 mii tone ţiţei nu va fi realizat, indicatorii planului Ministerului Industriei Chimice vor fi modificaţi corespunzător”.

În felul acesta putem să confirmăm cel puţin parţial, cu ajutorul documentelor, mărturia economistului Radu Negrea, care în luna aprilie 1990 a consemnat astfel: „Adevărul este că prin comprimarea severă a consumului populaţiei şi nu printr-o politică „clarvăzătoare” – cum trâmbiţau documentele oficiale – până în anul 1978 s-a menţinut un deficit la nivel moderat al balanţei comerciale, deficit care se acoperea apelându-se la finanţarea externă. Apoi, datorită în principal impactului celui de-al doilea «şoc» petrolier (din anul 1979 – nota P. Opriş) s-a produs o deteriorare bruscă. Deşi preţurile la ţiţei creşteau necontenit, se continua importul unor mari cantităţi, a căror valorificare după prelucrare era nerentabilă. […]

Pentru anul 1979 se prevăzuse în plan ca încasările din export să depăşească plăţile pentru import cu 1,2 miliarde dolari, iar în fapt s-a înregistrat un deficit de peste 1 miliard dolari; în 1980, diferenţa dintre cifra cu plus planificată şi cifra cu minus, reprezentând rezultatele reale, s-a apropiat de 4 miliarde dolari. […]

Potrivit planificării, în trimestrul I al anului 1981, economia naţională urma să beneficieze de la acest minister (al Industriei Chimice – nota P. Opriş) de un surplus de 144 milioane dolari, dar s-a ales cu un deficit de 273 milioane dolari, rezultând prin cumularea nerealizării cu minusul unui gol de balanţă de peste 400 milioane dolari, care coincidea cu creşterea efectivă a datoriei externe în perioada respectivă.

Deşi în situaţiile înaintate cifrele săreau în ochi – de altfel în rapoartele lor specialiştii le aşezau astfel încât ele să apară evidente –, importurile destinate acestei ramuri, mai ales cumpărăturile masive de ţiţei, au continuat cu încăpăţânare, tocmai într-o perioadă de preţuri ridicate, când procesul de prelucrare în ţară nu se justifica economic, după cum arătau limpede rezultatele la export”.

Deoarece Radu Negrea a menţionat despre deficitul comercial din anul 1980 (aproximativ 4 miliarde de dolari), este cazul să ne referim şi la estimarea complet greşită pe care Nicolae Ceauşescu şi colaboratorii săi apropiaţi au făcut-o în toamna anului 1979 – privind situaţia economică a României în anul următor. Din raportul strict secret întocmit la Comitetul de Stat al Planificării rezultă că autorităţile comuniste de la Bucureşti nu se aşteptau deloc la o adâncire a deficitului comercial al ţării în anul 1980 şi estimau un sold pozitiv în balanţa comercială (200 de milioane de lei valută), în schimburile realizate pe devize convertibile. Acel optimism (o mare iluzie, din păcate) se baza pe vânzarea în străinătate a unor mărfuri româneşti care, iniţial, fuseseră planificate pentru comercializare pe piaţa internă (acestea fiind evaluate la 3 miliarde de lei valută) şi pe reducerea unor importuri de mărfuri în valoare de 400 de milioane de lei valută.

În acelaşi timp, autorităţile de la Bucureşti erau conştiente de faptul că o serie de investiţii pe care le-au planificat la începutul cincinalului 1976-1980 nu mai puteau fi puse în funcţiune la termen (în anul 1980 sau ulterior). La acestea se adăugau proiectele apărute în anul 1978, pentru care ar fi trebuit efectuate importuri suplimentare de 1,9 miliarde de lei valută în anul 1980 şi care au fost amânate în luna noiembrie 1979 din cauza lipsei cronice de valută: „programul de aviaţie, programul nuclear, unele subansamble necesare producţiei de utilaj minier, utilaje pentru canalul Dunăre-Marea Neagră, aparatură de perspecţiuni (sic!) geologice pentru forajul marin, acţiunea OLTCIT, majorarea importului de ţiţei cu 2 mil. tone etc. (subl.n.)”.

Până în prezent nu am reuşit să găsim în arhivele din România nişte informaţii despre cărţile citite de Nicolae Ceauşescu şi dacă acesta aflase despre modul cum s-a înfiinţat şi s-a dezvoltat „Standard Oil Company of Ohio”, sub conducerea lui John D. Rockefeller. Istoria firmei americane ar fi putut să fascineze pe un semianalfabet naiv şi idealist, care a ajuns la o vârstă foarte fragedă să cunoască mizeria din închisorile româneşti în perioada interbelică şi să ia contact cu grupul minuscul de comunişti din ţară – în fapt, agenţi ai autorităţilor sovietice. Oare Nicolae Ceauşescu şi-a închipuit că putea să se ocupe de cumpărarea de ţiţei, de procesarea sa şi vânzarea cu succes a produselor care se obţineau din petrol, aşa cum au procedat John D. Rockefeller şi urmaşii săi? La această întrebare nu se va răspunde, probabil, niciodată. Cert este însă faptul că afacerile cu petrol erau foarte rentabile în anii ’70 ai secolului trecut şi, la reuniunea din 23 octombrie 1979 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., ministrul Mihai Florescu a oferit o evaluare a profitului obţinut de România la un moment dat: „Am avut perioade când am realizat 120 dolari pe tona de ţiţei, în perioade când preţurile variază s-ar putea ajunge la 30-35 dolari pe tona de ţiţei. Chiar în condiţiile în care se obţin 6-10 dolari la tona de ţiţei toată lumea îl prelucrează (subl.n.)”.

Din păcate, intervenţiile lui Nicolae Ceauşescu în economie nu s-au limitat la sectorul prelucrării petrolului. La şedinţa din 23 octombrie 1979 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., politicianul comunist a exprimat nemulţumirea sa privind legumele pentru consum – care erau asigurate în România de sectorul particular în proporţie de 40%. Nicolae Ceauşescu a dorit să-i forţeze pe cetăţenii care cultivau legume să nu mai vândă direct produsele lor pe piaţă şi să încheie contracte de livrare cu întreprinderile de stat, astfel încât „85% din necesarul de legume de consum să-l asigurăm din fondul de stat şi numai cel mult 15% să fie asigurat din sectorul particular (subl.n.)”. Cetăţenii urmau să fie forţaţi să accepte în proporţie covârşitoare preţurile foarte mici planificate de autorităţile de la Bucureşti, iar pe pieţele din ţară şi din străinătate trebuiau să se livreze legume româneşti cu preţuri mari (inclusiv în valută) – profitul afacerii urmând să fie reţinut de statul român.

Astfel, Nicolae Ceauşescu impunea dogma comunistă cu privire la egalizarea veniturilor cetăţenilor, în condiţiile în care unii dintre aceştia erau capabili să obţină rezultate economice mult mai bune decât restul membrilor societăţii. Politicianul român şi colaboratorii săi considerau – greşit, în opinia noastră – faptul că cedarea profitului muncii proprii în favoarea statului este un act patriotic – nu unul de înşelare sau de jaf realizat cu ajutorul legilor emise de autorităţile comuniste de la Bucureşti.

În acelaşi timp, liderul politic român putea propune exportarea unor cantităţi mai mari de legume în anul 1980, astfel încât să fie achitată o parte din datoria externă a României, creată prin cumpărarea de instalaţii, utilaje şi echipamente necesare industrializării ţării şi care, din diferite motive, nu mai puteau fi plătite de statul român la termenele prevăzute în contractele încheiate din iniţiativa lui Nicolae Ceauşescu sau cu acordul său.

În planurile aprobate de politicianul comunist se prevedea creşterea cantităţilor de legume de câmp şi a celor de seră cu circa 70%, respectiv 11% (de la 3.528.000 de tone obţinute în anul 1978 la 5.042.000 de tone în anul următor, iar la legumele de seră – care aveau preţuri mai mari pe piaţă – de la 138.000 la 154.000 de tone). Visurile deşarte despre recolte şi mai mari nu s-au oprit aici. Pentru 1980 şi 1981 s-a planificat obţinerea a 5.170.000 şi 5.230.000 de tone de legume de câmp, respectiv 158.000 şi 174.000 de tone de legume de seră. Acele creşteri trebuiau realizate în condiţiile în care – repetăm – cetăţenii mai harnici renunţau la vânzarea produselor lor direct pe piaţă şi încheiau contracte cu întreprinderile de stat – care aveau ca sarcină principală furnizarea de legume pe piaţa internă şi în străinătate la preţuri foarte mari, comparativ cu sumele care urmau să fie achite producătorilor particulari. Interesul acestora pentru a obţine recolte mari a scăzut astfel pe măsură ce autorităţile comuniste de la Bucureşti îşi însuşeau o parte tot mai mare din profitul operaţiunilor de achiziţie şi, apoi, de vânzare a legumelor pe piaţa internă şi în străinătate.

Voluntarismul şi confundarea de către Nicolae Ceauşescu a viselor cu realitatea rezultă şi din planul pe care l-a expus pe scurt la şedinţa din 23 octombrie 1979 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R.: „Noi avem de gând ca anul viitor cultura a II-a de porumb să o însămânţăm până la 25 iunie, ca realmente să luăm porumb boabe şi din această cultură, iar cu mecanizarea [pe] care o asigurăm putem realiza acest lucru. O să strângem – chiar dacă strângem mai timpuriu – o parte din orz, în aşa fel încât în 5-6 zile să strângem totul, iar în 3-4 zile, cu capacităţile [pe] care le avem, să putem însămânţa cultura a II-a”.

Astfel, agricultura românească era pusă de Nicolae Ceauşescu într-un pat al lui Procust. Orzul trebuia cules fără să fie copt în întregime şi urma să fie uscat prin vânturare mecanică în spaţii improvizate deoarece pe terenurile agricole eliberate trebuia să se însămânţeze rapid porumbul din cultura a II-a. Acesta, la rândul său, nu avea condiţii să se coacă în întregime până în momentul recoltării sale, iar mijloacele mecanice aflate la dispoziţia cooperativelor agricole de producţie erau insuficiente şi, de aceea, se apela în mod obişnuit la efectivele de militari, la studenţi, elevi şi muncitori pentru strângerea în cursul toamnei a tuturor cantităţilor de produse agricole existente pe câmpurile patriei socialiste.

La fel de optimist ca Nicolae Ceauşescu era Angelo Miculescu. La şedinţa menţionată, viceprim-ministrul şi ministrul Agriculturii, Industriei Alimentare şi Apelor a ţinut isonul şefului său de partid, astfel: „Avem suficiente combine şi avem posibilităţi, cu mecanizarea respectivă, să realizăm această problemă. Anul acesta vom primi 20.000 combine pentru recoltatul porumbului”.

Deoarece Angelo Miculescu nu putea fi lăsat să se afirme singur în faţa lui Nicolae Ceauşescu, au intervenit imediat în discuţie alţi doi lideri comunişti: Nicolae Constantin („Este cunoscută grija pe care o purtaţi personal agriculturii. Aceasta o demonstrează dotarea cu un milion şi ceva în plus, din care o parte însemnată în trimestrul IV”) şi Gheorghe Rădulescu („Şi îngrăşăminte s-au dat mai multe decât se prevăzuse”).

Ce anume se putea face însă cu acele combine, după ce cotele de combustibil stabilite pentru a culege recolta se dovedeau a fi insuficiente, iar fabricile româneşti nu livrau piese de schimb pentru maşinile agricole în cantităţile solicitate şi la timp? Răspunsul propagandiştilor comunişti a fost clar: folosirea pe o scară cât mai largă a muncii manuale – aceasta fiind considerată o formă superioară de exprimare a patriotismului (care a fost moştenită, probabil, de la Burebista, Deceneu, Decebal sau chiar de la voievozii români care au învins armatele otomane timp de 500 de ani, însă tot sub stăpânirea sultanului au rămas).

Pentru a se înţelege de ce erau importante exporturile în Occident de produse agricole, legume de seră şi de câmp româneşti (mai ales în Republica Federală Germania, cea mai mare piaţă de desfacere pentru acestea) este necesar să reamintim decizia anunţată de Nicolae Ceauşescu la reuniunea din 13 mai 1969 a Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., privind obţinerea pentru prima dată de către autorităţile comuniste de la Bucureşti a unor credite bancare pe termen lung din străinătate. Atunci, politicianul român a afirmat că „în planul nostru avem un pasiv de 1 miliard şi 300 de milioane lei valută care probabil va continua să existe şi în anul viitor şi ceva şi în anul 1971. Există o acoperire a acestei chestiuni în credite bancare pe termen scurt, care însă se bazează pe o dobândă ridicată şi ne-am gândit ca să propunem să încercăm să obţinem nişte credite pe lungă durată până la nivelul [la] care se dau în cadrul acesta, ar însemna 250-300 milioane de dolari, dacă le-am obţine de la 5 ani în sus ar fi mai bine, să fie 5-8-10-12 ani, ca să asigurăm acoperirea completă a deficitului de balanţă şi să nu mai apelăm la creditele acestea de scurtă durată, care ne creează greutăţi.

Sigur, de luat suntem gata să luăm de oriunde, dar toate ţările socialiste iau din Occident şi atunci şi noi trebuie să apelăm să luăm din Occident.Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro