Căderea în trecut: Partidul Comunist Chinez la 100 de ani

Regimul de la Beijing sărbătoreşte în luna iulie centenarul comunismului chinez. Fastul pregătirilor şi intensitatea propagandei sunt fără precedent, doar că exact în perioada asta imaginea Chinei s-a erodat serios în Europa şi pe glob.

Liderii Chinei comuniste au apăsat până la podea pedala triumfalismului de partid şi de stat de vreo jumătate de an încoace, în aşteptarea marelui moment 23 iulie, când Partidul Comunist (PCC) împlineşte 100 de ani de la înfiinţare (la vreo trei luni după cel românesc, cum ar veni). În cinstea evenimentului s-au îndeplinit cu anticipaţie planurile cincinale, cum ar fi acela de eradicare a sărăciei, obiectiv extraordinar declarat îndeplinit în februarie[i]. A sporit cadenţa filmelor patriotice, defilărilor, concursurilor tematice de muzică şi poezie, olimpiadelor şcolare de marxism şi istorie a Armatei Populare sub conducerea glorioasă a lui Mao, după un tipic pe care ni-l amintim şi noi foarte bine din vremurile dinainte de ’89. Oraşele şi satele s-au umplut de bannere roşii cu partidul şi conducătorul iubit.

Secţia de agitprop a lansat primăvara asta o nouă versiune a Istoriei Scurte a PPC, lucrare clasică în tradiţia sovietică, doar că una mai agresivă şi ideologizată decât precedenta, estompând erorile lui Mao şi intensificând cultul personalităţii actualului lider Xi Jinping, consacrat de trei ani drept preşedinte fără termen limită (pe viaţă), care ocupă cam un sfert din volum. Tonul a devenit mai apăsat şi naţionalist, iar asta e important pentru că lucrarea e bibliografie obligatorie în şcoli, programa trebuind să fie ajustată în consecinţă.

Este descurajat turismul în afara ţării (oricum dificil în pandemie) şi încurajat în schimb turismul roşu[ii], adică vizitarea organizată a locurilor simbolice din vremea războiului civil şi a Marşului cel Lung, unde comuniştii au luptat şi au înfăptuit chestii supraomeneşti, în luptă şi muncă patriotică (majoritatea episoade fake, desigur, după cum bine ştim că e felul acestor poveşti agitprop). Traseele sunt aprobate oficial iar grupurile de şcolari sau colectivele de oameni ai muncii sunt încurajate să îmbrace uniforme de epocă. Turismul roşu este pe de altă parte şi o formă de a stimula economia din zonele rurale şi sărace din centrul Chinei, aflate departe de coasta de est industrializată, pe unde armata ţărănească a lui Mao a purtat mare parte din bătăliile ei legendare.

Toate semnele confirmă noua orientare pe care PPC sub preşedintele Xi o impune societăţii: patriotism, limitarea libertăţii de exprimare, unitate în jurul partidului, ortodoxie maoistă în plan cultural. Dezastrele sociale inginerite de Partidul Comunist sub conducerea lui Mao (Marele Salt Inainte, Revoluţia Culturală) nu mai sunt nici măcar voalat asumate în noua ediţie a Istoriei, ci sunt calificate drept idei corecte în principiu dar eronat aplicate de sabotorii din interior, mână în mână cu cei din afară. Pe scurt, în China Populară are loc o adevărată cădere în trecut.

Programul nolui Mao

De când a ajuns la putere, în 2012, secretarul general al PCC şi actual preşedinte Xi Jinping a schiţat treptat o agendă ambiţioasă, rezumată în câteva puncte explicit legate de Centenarul sărbătorit luna viitoare:

1. Atingerea până în 2021 a “obiectivului secolului” de a avea “o societate moderat-prosperă”;
2. Eliminarea sărăciei extreme, în special în zona rurală, legată şi de accesul la educaţie şi sănătate;
3. Transformarea Chinei comuniste într-o putere spaţială şi “putere globală a internetului”;
4. Toate acestea sunt puse sub umbrela “Chinese dream” (pastişă după American Dream), lozinca asociată de asemenea cu programul politic al lui Xi.
5. În plan extern s-a lansat “proiectul secolului” numit Belt and Road[iii], menit să încercuiască planeta cu infrastructură critică de transport.

Ţintele 1 şi 2 tocmai au fost declarate atinse, cum spuneam, inclusiv prin statistică creativă şi mutarea porţilor pe teren în timp meciului: circulă multe poveşti despre comunităţi rurale mutate forţat în blocuri şi programe sociale-Potemkin, în care oamenii prezentaţi ca exemplu în media sunt altceva decât în realitate iar decorul festiv e strâns imediat după ce pleacă echipele TV, realizările rămânând pe hârtie. Am trecut şi noi prin asta şi nu e greu să ne imaginăm cu merge treaba.

Misiunea spaţială pe Marte o certă realizare tehnică, după cum o arată seria de poze spectaculoase trimise de acolo de roverul chinezesc, deşi de ea s-a vorbit mai puţin publicului până când autorităţile s-au convins că totul merge conform planului, de teama ca un eşec să nu strice marea sărbătoare.

Controlul internetului e de asemenea un succes în sensul reflexelor istorice ale PCC, anume de a izola cetăţeanul chinez de restul lumii, de a cenzura strict conversaţiile libere între oameni şi de a deveni un exportator de tehnologie de supraveghere socială către numeroase regimuri la fel de autoritare, dar mai puţin capabile tehnologic, din lumea a 3-a.

Neo-maoismul suplimentat cu naţionalism, impus de Xi Jinping partidului şi propagandei de stat, a reprezentat o surpriză pentru observatori şi străinii prezenţi în China. În primul rând pentru companiile multinaţionale occidentale, care trebuie să accepte constituirea de celule de partid în interiorul sucursalelor lor, pe baza egalităţii legale de tratament pe care chiar ele au cerut-o în negocieri! E în plină expansiune Frontul Unit, organizaţie paralelă care se ocupă de mobilizarea, înregimentarea şi supravegherea ne-membrilor de partid, în ţară dar şi în diaspora[iv].

Pe scurt regimul e tot mai încrezător în forţele proprii iar şurubul ideologic se strânge. Revenirea la eroizarea lui Mao şi blocarea oricăror dezbateri care se abat de la linia oficială, calificate drept “nihilism istoric” şi reprimate drastic, au rolul de a şterge din mintea tinerelor generaţii amintirea dezastrelor produse de fostul dictator megaloman, într-un moment în care un alt lider cu simptome de megalomanie conduce ţara. Iar de aici încolo lucrurile devin chiar periculoase deoarece, pe acest fond de cenzură şi discurs revanşard, lumea suspectează că pe agenda lui Xi există şi un punct nr. 6, deocamdată nerecunoascut oficial: “anularea moştenirii coloniale”.

Aceasta e eticheta, bazată pe un semi-fake istoric, dată de Beijing procesului de aducere la sânul patrie-mamă a teritoriilor necontrolate de PCC, anume Hong Kong (obiectiv în mare parte realizat prin încălcarea promisiunilor de tip o-ţară-două-regimuri) şi Taiwan. Dar cum Republica China – denumirea oficială a statului democratic, pluralist şi prosper Taiwan – nu dă deloc semne că doreşte să se alipească Chinei Populare, ci dimpotrivă îşi consolidează independenţa economică şi identitară de facto, s-a creat în Asia de Est o sursă de tensiune şi instabilitate extremă. Asta ca şi când problema Coreei de Nord, veche de peste jumătate de secol, n-ar fi fost o bătaie de cap suficientă. În anul 2021 au avut loc cele mai mari etalări de forţă armată ale Beijingului contra Taiwanului, cu exerciţii navale în apropierea coastelor şi incursiuni ale aviaţiei care să testeze reacţia Republicii, dar în special a marelui ei aliat, SUA. După cum scrie în Foreign Affairs o analistă de la Stanford, “pentru prima oară în trei decenii, e vremea să luăm în serios posibilitatea ca China că recurgă la forţă pentru a-şi încheia războiul civil vechi de aproape un secol”[v].

Partea goală a paharului

Acest marş triumfal, devenit memă în mass media globale, şi îndepărtarea geografică de noi fac ca europenii să nu realizeze că Republica Populară Chineză este o ţară destul de sărăcuţă şi extrem de inegală, cu probleme mari de guvernare, acoperire a teritoriului cu servicii de bază ori chiar, paradoxal, colectare de date (ceea ce s-a văzut în prima fază a pandemiei).

Pandemia Covid neplanificată a fost transformată, după momentele iniţiale de derută şi spaimă de la începutul lui 2020, într-o ocazie de a practica o diplomaţie agresivă a vaccinurilor şi a demonstra încă o dată cetăţenilor chinezi cât de indispensabili pe glob sunt conducătorii săi. În ciuda calităţii îndoielnice a serurilor şi materialelor sanitare produse de firmele chinezeşti, precum şi a faptului trecut sub tăcere că vaccinarea în China merge încet, cu dificultăţi, operaţiunea Covid-2020 e considerată un success pentru că a permis drapelului PCC să fluture peste tot în lume, inclusiv în unele state UE[vi].

Propaganda este foarte importantă, atât internaţional cât şi în plan intern, pentru că abate atenţia de la o lecţie crucială a pandemiei Covid: reglementările de siguranţă şi calitate în agricultură şi alimentaţie există în China, dar aplicarea lor e afectată de lipsă de capacitate administrativă şi corupţie pe scară largă. Guvernul din Beijing nu doar că ascunde partenerilor externi ce s-a întâmplat cu adevărat în Wuhan – realitatea este că nu ştie exact nici el însuşi! Rutina birocratică într-un stat comunist face ca informaţia să fie distorsionată între nivelurile ierarhice, fiecare şef manipulând-o ca să se ferească de sancţiuni şi în direcţia ţintelor solicitate de sus. Paradoxul e că o ţară super-tehnologizată şi care aplică recunoaştere facială minorităţii uigure nu are capacitatea să asigure monitorizarea sănătăţii publice sau a standardelor de calitate pentru produsele alimentare. De exemplu la vânzarea de animale vii, despre care nu are date fezabile.

Deşi are internet suveran, trenuri de mare viteză şi modul de cercetare pe planeta Marte, China e cu 20% mai săracă decât România în cifre absolute (PIB/cap la preţuri curente) şi cu aproximativ 50% la paritatea puterii de cumpărare, iar ecartul creşte, nu scade: vezi graficele din pagina următoare[vii]. Asta arată că dincolo de barajul de propagandă viaţa e grea pentru cetăţeanul de rând, preţurile mari iar sărăcia sub regimul socialismului Potemkin, destul de răspândită.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro