Moldova, Bulgaria, România: Harvard power vs. modelul statului cu epoleţi

2022 debutează în Republica Moldova şi Bulgaria cu o situaţie pe care puţini ar fi anticipat-o anul trecut pe vremea asta: două cupluri politice cu diplome de Harvard (pe bune) au ajuns să conducă cele două ţări vecine nouă. La Chişinău sunt la putere Maia Sandu şi Natalia Gavriliţă, care s-au cunoscut în timp ce făceau mastere în Public Policy la Kennedy School of Government a Universităţii Harvard. La Sofia, noul premier Kiril Petkov şi ministrul de finanţe Asen Vasiliev s-au întâlnit tot la Harvard, unde primul făcea MBA iar celălalt Economie.

Toţi patru au pornit în viaţa publică cu profile mai curând tehnocrate, în ideea de a ajuta de pe margine guverne şi lideri pro-europeni, lucru evident mai ales în cazul celor doi bulgari, antreprenori în business-ul privat. Însă cum şefii politici credibili se lăsau aşteptaţi în ambele ţări, cele două echipe s-au văzut nevoite să-şi asume reforma pe cont propriu, construind de la zero partide anti-sistem şi câştigând cu ele alegerile: în Moldova în iunie 2021; iar în Bulgaria în noiembrie. Şi pentru a duce paralela mai departe, ambele cupluri sunt asimetrice cam în acelaşi fel: Gavriliţă şi Vasiliev sunt mai rezervaţi şi cerebrali, pe când Maia Sandu şi Petkov sunt locomotivele carismatice ale partidelor lor (bulgarul fiind o copie extrovertită a lui Travolta; iar Maia, o mână de fier bine ascunsă sub o apariţie fragilă).

Marea surpriză e cum de s-a putut întâmpla aşa ceva în două societăţi est-europene sărace şi clientelare, după un întreg deceniu de diatribe populiste anti-elită, nu doar în regiunea noastră, ci în toată Europa. Trăim vremuri când e de ruşine să etalezi diplome prestigioase – iar dacă totuşi o faci, trebuie ca măcar să pară că te scuzi şi invoci circumstanţe atenuante (“da, se întâmplă să fi absolvit la … dar nu pe asta mă bazez când vin în faţa dv ca să …”). Am mai povestit cred o discuţie de acum câţiva ani cu politologul bulgar Ivan Krastev, în care el explica cum competenţa şi validarea profesională externă devin în regiunea noastră mai curând un dezavantaj electoral, lumea stresată de crize şi incertitudine fiind convinsă să voteze mediocrităţi reprezentative: “da, suntem cam hoţi şi incompetenţi, şi voi ştiţi asta, şi noi ştim că voi ştiţi, dar fiind aşa noi suntem de fapt mai aproape de voi, poporul, nu vă vom abandona la bine sau la rău, că oricum n-avem unde ne duce, deci vom suferi şi vom muri alături de voi, dacă e”. Se oferă empatie, Einfühlung, nu bună guvernare, iar chestia funcţionează.

Deci nici la Chişinău, nici la Sofia nou-veniţii în politică din lumea cosmopolită, globalizată, nu vor avea o viaţă uşoară, nici vreo perioadă de graţie acordată de public şi presa cu agendă. Dar spre deosebire de partidul omolog de la noi, USR-Plus, ei măcar au luat puterea reală şi nu trebuie să negocieze fiecare pas cu generalii şi oamenii de casă ai SRI, SIE, SPP, STS, armată etc. Capturarea politicii de către servicii secrete şi militari nu este nicăieri în regiune atât de mare ca în România, unde procesul a dus la o accentuată contra-selecţie, împingând la vârf doar holograme – oameni vulnerabili şi dispensabili, ce nu pot avea o carieră fără protecţia epoleţilor, uniţi într-o francmasonerie a sfertodocţilor şmecheri despre care tot scrie foiletoane Valeriu Nicolae. Dar asta nu înseamnă că reformele în Bulgaria sau Moldova vor merge fără rezistenţă.

De pildă, în Bulgaria justiţia, presa şi mare parte din aparatul administrativ sunt profund ostile schimbărilor şi loiale fostului premier Borisov, care a creat o întreagă piramidă de interese public-private alimentată cu resurse de stat. In special, a reuşit să impună marele troc tacit cu Bruxellesul: voi închideţi ochii la corupţia sistemică ţară, unde fiecare îşi ia partea, iar noi nu creăm probleme politice în interiorul UE şi votăm mereu ce trebuie (nu ca alţii, nu dăm nume…). Aranjamentul a funcţionat perfect în ultimii 12 ani cât Borisov a fost premier. Dincolo, în Moldova, e şi mai greu: peste problemele tipice de clientelism se adaugă şi lipsa de fonduri UE la un nivel comparabil cu cele ale membrilor UE, plus influenţa latentă şi destabilizările periodice din partea Rusiei.

În plus, diploma nu garantează succesul la guvernare. Politica este o altă profesie decât antreprenoriatul de business (băieţii bulgari) sau consultanţa tehnică pentru reforme (fetele din Moldova), domenii de activitate meritocratice şi cu criterii clare de evaluare a performanţei. Ea cere un alt set de competenţe şi abilităţi, mai ales în epoca dezinformării şi a populismelor relativizante, iar riscurile sunt mari pentru partidele construite de jos, pe bază de activişti entuziaşti, care au succes rapid şi ajung la putere înainte ca mulţi parlamentari măcar să se cunoască între ei sau să fie testaţi sub presiune. Lucrurile stau un pic mai bine în Moldova, unde echipa Maiei Sandu are totuşi nişte ani în spate de experienţă politică, chiar dacă în opoziţie extra-parlamentară, deci e un pic mai avansată în party-building la momentul preluării guvernării; formaţiunea-fanion a bulgarilor e complet nouă.

În fine, va fi greu pentru că ambele echipe au un public propriu mobil, informat, exigent şi adesea cârcotaş, ce nu poate fi cumpărat cu subvenţii ori propagandă ieftină, cum fac ceilalţi. Chiar dacă ar vrea să practice aceleaşi metode, cele două guvernări nu au controlul pe maşinăria de zgomote profund coruptă din cele două state, construită în deceniile de tranziţie, care va acţiona totdeauna contra lor, indiferent ce vor face sau nu vor face. Războiul asimetric pentru opinia publică e o realitate cu care se confruntă orice partid reformist şi pro-european în regiunea noastră, care trebuie să se bată cu adversarul politic cu o mână legată la spate: unii cu piciorul, alţii cu toporul, cum se zice peste Prut. Ca să te descurci în asemenea medii pervertite, cu duble standarde, nu-i clar cât te ajută o diplomă Ivy League.

Însă e chiar mai mult decât atât, pentru că atât la Sofia cât şi la Chişinău reformiştii trebuie să ducă lupta pe două fronturi. Întâi, să se apere de propaganda mainstream cu agendă, care în Moldova mai este şi copios alimentată din surse ruseşti. Iar în al doilea rând, să răspundă permanent reţelei de influenceri nu la fel de numeroşi, dar veninoşi, proveniţi din tabăra proprie, care sunt pro-Vest doar atât cât să copieze de acolo atitudini “woke” şi să sufle ipocrit în iaurtul “guvernelor Harvard”, alimentând marota că e pe cale să apară în regiune o dictatură exclusivistă a creierelor. Genul ăsta de iubire patetică de norod şi proletcultism renăscut, în care cauţi doar justificări pentru Viorica Dăncilă şi noduri în papură pentru Maia Sandu sau Petkov, din motive de tribalism ideologic, e marca vremurilor post-adevăr în Estul continentului. Discriminarea pozitivă a mediocrităţii – dar nu la baza societăţii, ci chiar în fruntea bucatelor – e noua regulă pe care trebuie s-o respectăm cu toţii ca să fim onorabili, se pare.

Evident, persiflarea permanentă a rarelor episoade de competenţă la guvernare şi tăcerea strategică atunci când armate de nătărăi duc regiunea noastră de râpă nu-i decât teatru social şi exerciţiu de semnalizarea virtuţii pentru consolidarea bulei corect-gânditoare. În fond obsesia anti-elite, element fundamental al retoricii populiste din toate timpurile, nu s-a reinflamat recent cu Trump şi Brexit, ci înainte de ei, pe partea cealaltă a spectrului politic, la criza economică din 2008-2009. Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro